Paradoxul francez

Cuisine française – finețe, rafinament, gust și abundență! Cu toate astea, francezii sunt, în general, supli și armonioși. Și sănătoși! Alții, înaintea mea, s-au întrebat cum se poate una ca asta. Și au găsit și răspunsul: vinul! Vinul roșu. Acesta pare ingredientul care echilibrează meniurile înnobilate cu specialități de foie gras și încheiate cu delicioasele brânzeturi franțuzești.

De fapt, este vorba despre compusul numit rezveratrol, eliberat din coaja și din semințele strugurilor negri în timpul fermentării. După zdrobire, rămân exact coaja și semințele strugurilor. M-am documentat și am hotărât să fac o tinctură de tescovină despre care am citit că e un soi de remediu natural care contribuie la menținerea stării de sănătate.

Am pus tescovina la uscat, apoi am făcut-o pulbere. Peste cele 40 de grame de praf de tescovină am turnat 200 de ml. de alcool alimentar de 95 de grade. Într-o altă sticlă am pus tescovină umedă și am turnat același tip de alcool. Experimentez! Agit sticlele de câteva ori pe zi, iar peste puțin timp voi strecura lichidul. Și… gata.

Cine știe, poate în licoarea asta se ascunde miraculosul „joie de vivre„!

O lume se destramă

E mai dificil și mai dureros să te prăbușești singur”. (p. 26)

Mai întâi a trebuit să mă obișnuiesc cu numele personajelor și cu denumirile. Greuț a fost să depășesc mental o uriașă barieră culturală și să înțeleg modul de viață, practicile și ierarhia în cadrul unui trib african autentic. Fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă un european ar fi mutat brusc din pătrățica lui, precum o piesă de șah, într-un mediu complet necunoscut, rudimentar și crud! Mi-l imaginez departe de civilizația cu care era obișnuit, deposedat de posibilitatea de a comunica verbal, dezorientat și speriat în mijlocul unor frânturi cotidiene ale unei existenței paralele, subordonată superstițiilor și opusă oricăror norme pe care le cunoaște. Într-o cu totul altă lume!

În romanul “O lume se destramă”, de Chinua Achebe, București, Editura Univers, 2008, autorul ne poartă în mijlocul unui trib nigerian, în viața lui de zi cu zi și în timpul diferitelor evenimente: sărbătoarea strângerii recoltei, o înmormântare, o nuntă…  Dincolo de dansurile și luptele organizate, de neobișnuitul mod de înfrumusețare prin pictarea corpului, stilul de viață care ar putea părea înfricoșător, descoperim umanitatea în tot firescul ei: naivitatea copiilor, cochetăria feminină, entuziasmul bărbaților în timpul unui meci de lupte.

O viață dictată de natură și de zei, care depindea de recolta de igname și se desfășura după obiceiuri străvechi, interpretări empirice  și ierarhi clare. Oricât de ciudate păreau, ritualurile și ofrandele aveau menirea să îi protejeze de mânia zeilor, care se manifesta sub formă de pedepse generale: ploi interminabile sau perioade nesfârșite de secetă, invazia lăcustelor…

Deși romanul este, desigur, o ficțiune, Chinua Achebe face o cronică realistă a vieții tribale pe cale de dispariție și nu improvizează inutil. Practic, se rezumă la crearea unor personaje veridice, desprinse din tabloul general, și le pune în situația concretă de a se confrunta personal cu o lume în schimbare.

Este povestea unui bărbat care se identifică cu tribul lui, cu obiceiurile și superstițiile străvechi, al cărui scop în viață este de a fi un om cu însemnătate. Eroul nostru, Okonkwo, s-a remarcat prin curaj în războaiele tribale, aducând capete tăiate drept trofee, obținând astfel calitatea de “cel mai bun luptător din toate cele nouă sate”. Locuia în  Umuofia, era un agricultor harnic, cu două hambare mereu pline cu igname. Avea trei soții – ceea ce era semn de prosperitate – și mai mulți copii. Okonkwo părea un om crud și avea un comportament despotic în familie, dar în realitate „își trăise întreaga sa viață stăpânit de teama eșecului și a slăbiciunii “ (p. 16).  Era îngrozit ca nu cumva lumea să-l asemuiască cu tatăl lui, un om care fusese disprețuit, de aceea ura tot ce iubise acesta: blândețea și trândăvia. Considera dezonorantă sărăcia în care trăise tatăl lui, astfel că  devenise un soi de Ion al lui Rebreanu în variantă africană.

Okonkwo se supunea oricăror decizii ale tribului, oricât de umilitoare sau de crude ar fi fost, deoarece considera că acesta este mersul lucrurilor. E un om dârz și muncitor, care își dorea cu orice preț ca totul să rămână neschimbat și viața să se deruleze după aceleași reguli.  Schimbarea era de neconceput pentru el.  Era incapabil să vadă dincolo de ceea ce cunoaște. Nu a sesizat beneficiile alternativei și nu era dispus să înțeleagă pericolele pe care le presupunea lipsa lui de viziune. Nu avea alte argumente decât cel al forței. Nu era, așadar, omul dialogului sau al compromisului cu noul.

Bărbații din tribul lui “se pricepeau la războaie și la vrăji”, de aceea porneau la război numai după ce primeau acordul Oracolului Dealurilor și al Peșterilor. În urma unui astfel de conflict, lui Okonkwo i se încredințase în grijă Ikemefuna, un băiat sortit pieirii pe care satul vecin, Mbaino, îl oferise drept ofrandă celor din Umuofia. Drama acestui băiat, de care ajunsese să se atașeze, va lăsa urme adânci în sufletului lui Okonkwo și al familiei lui, dar asta nu-l va face să judece în vreun fel deciziile tribului. Pe mine m-a cutremurat. Dar, e o lume pe care nu o poți înțelege dacă nu uiți tot ceea ce știi despre viața garantată și nu încerci să te pui în papucii celui pentru care existența este o luptă. Atunci când cel care duce o astfel de existență este și o persoană orgolioasă, complexată și extrem de competitivă, atunci lucrurile sunt și mai complicate.

Autorul l-a dotat pe Okonkwo cu o impulsivitate extremă, de neacceptat într-o lume modernă, dar firească și necesară pentru mediul în care trăia. Avea propriile valori de la care nu abdica niciodată și le impunea cu îndârjire întregii familii. Nu lăsa niciodată să se vadă vreo emoție, cu excepția furiei. “Să-ți arăți dragostea era semn de slăbiciune, singurul lucru care merita să fie arătat în fața celorlalți era puterea.”

În timpul unui eveniment, Okonkwo ucide accidental un tânăr, astfel că e condamnat să se exileze șapte ani într-un alt sat, în afara tribului. “Trăise condus de o singură mare pasiune –  să devină unul dintre mai-marii clanului. Acesta fusese țelul lui în viață, și aproape că și-l îndeplinise. Apoi totul se prăbușise. Fusese aruncat din mijlocul clanului său, ca un pește cu gura deschisă, eșuat pe o plajă uscată și nisipoasă.” (p. 111)  Îmi imaginez cât de greu trebuie să-i fi fost acestui om pentru care tribul însemna aproape totul, să renunțe la casă, la pământul pe care îl muncea și la toată onoarea pe care și-o câștigase.  Dar și-a luat familia și a plecat în satul mamei sale, fără să riposteze, “Când lucrurile merg bine și viața e plăcută, omul aparține locului unde s-a născut tatăl lui. Dar când e copleșit de durere și amărăciune, acesta caută adăpost în ținutul mamei sale. Mama e aici să te apere.” (p. 113)

În acești șapte ani, lucrurile au început să se schimbe. A venit  “omul alb”! Misionarii au început să pătrundă în triburile stăpânite de cultul zeilor și ușor-ușor au câștigat adepți. Lumea începea să se reconfigureze, numai Okonkwo rămânea de neclintit. Așteptase să se întoarcă în satul său și să-și continue viața așa cum o știa și nu concepea altceva. “Multă lume din Umuofia nu împărtășea înverșunarea lui Okonkwo împotriva noii rânduieli. Omul alb adusese, într-adevăr, o religie lipsită de sens, dar tot el ridicase un magazin și, pentru prima oară, uleiul și sâmburii de palmier erau la mare preț și în sat începuseră să circule mulți bani. Chiar și în privința religiei, se făcea tot mai simțită ideea că n-ar fi chiar atât de lipsită de sens, că ar putea exista o anumită ordine în nebunia ei.” (p. 149)

Când propriul fiu a decis să-l urmeze pe misionarul alb, Okonkwo l-a alungat. Nu-și putea închipui o asemenea trădare. “El era un foc tunător. Cum a putut atunci să zămislească un fiu ca Nwoye, degenerat și lipsit de bărbăție? (p. 129)

Lipsa de flexibilitate și mai ales, refuzul de a accepta schimbarea va avea un impact nu numai în familia lui, ci și asupra clanului. Dacă pentru el clanul conta atât de mult…. de ce nu-și asculta decât propriile convingeri? Uneori a te lăsa purtat de val e un semn al inteligenței. Dar înțelepciunea lui se oprea în propriul orgoliu. Era aproape acolo unde își dorise, cei din clan în respectau și îl apreciau. Dar când a fost pus în fața faptului de a-și demonstra atașamentul față de clan, a fost suficient de inteligent încât să ia decizia corectă? Și care este, de fapt, decizia corectă? A-ți impune voința cu orice preț deoarece tu crezi că este bună? Sau să încerci să salvezi cât se poate? Încrâncenarea lui egoistă nu poate decât ori să oprească evoluția lucrurilor, ori să o grăbească.  Ca orice încrâncenare…

„Măsura omului”, Marco Malvaldi

Chiar așa! Care este măsura omului și ce unitate folosești pentru a o determina cu precizie? Și, mai ales, ce măsori? Armonia? Proporțiile, disfuncțiile, bunăvoința, sminteala? Anvergura intelectuală a omului sau cea creativă? Morala sau îndrăzneala? Pragul de suportabilitate? Reacția la zbuciumul din jurul său? Intensitatea urii sau capacitatea de a ierta? Cum stabilești limita peste care o persoană este scoasă din registrul ființelor gânditoare?

20201011_194646

Numai observând natura și alți oameni, fiecare poate învăța. Dar fără a compara ceea ce face cu ceea ce crede, ceea ce se așteaptă cu ceea ce se întâmplă, omul nu-și poate dezvolta sănătos inteligența și raționamentul. Și singura modalitate de a înțelege eroarea este să te măsori cu însăși natura, având în vedere că, spre deosebire de om, ea nu minte niciodată.” (p. 278) – pare să ne răspundă însuși Leonardo da Vinci prin intermediul scriitorului italian Marco Malvaldi în romanul „Măsura omului”, trad. Beatrice Cristina Baciu, Editura Trei, 2019, 280 p.

Iată-ne în epoca Renașterii, cu aburul ei mistic și misterios în care simți nevoia să lași lejeritatea pentru mai târziu și să-ți pui un strop în plus de seriozitate în ton. Dar de data aceasta nu e cazul! Romanul „Măsura omului” ne prilejuiește o neașteptată reîntâlnire cu Leonardo Da Vinci, principalul protagonist al unui moment imaginat la sfârșitul tulburătorului secol al XV-lea. Subiectul oscilează între o succesiune banală de fapte, o frauduloasă conspirație financiară și o anchetă detectivistică bazată pe cultura amănuntului și pe perspicacitatea lui Leonardo. O primitivă intrigă polițistă, aș zice, lipsită de suspansul specific. Nu lipsește însă umorul, și nu orice umor, ci cel de secol XXI. De fapt,  autorul ironizează modul de viață, insinuările deghizate în amabilități, exprimarea prefăcută și fără conținut (dar cât se poate de împopoțonată), moravurile, igiena…. De altfel, Malvaldi povestește faptele privind înapoi peste secole, recunoscându-și contemporaneitatea. Nu își arogă calitatea de martor ocular, ci construiește o frescă fidelă a trecutului, așa cum este el perceput de la distanța celor 500 de ani. Și nici nu urmărește să recreeze atmosfera, dar ne pune în condiția cinematografică de a o vizualiza în detalii domestice.

Oricum am privi această epocă, făcând abstracție de uriașele personalități care au populat-o (sau, mai degrabă, care au creat-o), a fost una cruntă din multe puncte de vedere. Leonardo însă era o figură populară la curtea lui Ludovic Maurul și beneficia de un statut aparte. În romanul lui Marco Malvaldi, artistul se află în plin proces de creare a celebrei statui ecvestre, o lucrare turnată în bronz care era menită să-i aducă un omagiu lui Francesco Sforza. Deși tergiversează construirea monumentului (din cauza binecunoscutului obicei de a începe mai multe lucruri odată, dar și a perfecționismului pe care l-a urmărit în oricare lucrare a sa), Leonardo nu pare înfricoșat de perspectiva de a stârni mânia regelui, chiar dacă orice reproș al acestuia echivala cu un „sărut pe gât” – nu știai niciodată la ce să te aștepți.

Îl regăsim pe Leonardo exact așa cum îl știam, în veșmintele lui roz, afirmându-și fără reținere convingerile oriunde și oricui: un geniu caracterizat deopotrivă de o aiureală neproductivă și de o curiozitate creatoare. O cunoaștem și pe Caterina (mama lui Leonardo) în ultimul ei an de viață. Îmi făcusem impresia că ea și-a trăit modesta și ștearsa existență exclusiv în satul Vinci. Aici însă, Caterina este mama fiului ei: temperamentală și ironică. Îl întâlnim și pe Salai, „hoț, mincinos, încăpățânat, lacom. Dar are și defecte” (p. 7),  celebrul protejat al lui Leonardo, cunoscut pentru „gusturile sale venețiene” în amor. Mă gândesc că, poate din această cauză, genialitatea lui netransmisă a văduvit patrimoniul nostru genetic.

Așadar suntem în Milano, în iulie 1493. Am reținut un lucru valabil și atunci, și acum: „Milano este o roată, iar biserica sa este butucul. Un butuc robust, sigur și foarte drept. Dar știți ce se întâmplă dacă această biserică rămâne nemișcată? […] Roata se poate învârti, și iar învârti...” (p. 27).
Cu toată aura renascentistă, trebuie să recunoaștem că tot atunci a trăit și Carol al VIII-lea, regele Franței : „Slab la trup și intelect […], un imbecil mic și râios care nu ar fi fost capabil să cucerească nici măcar o latrină, ce să mai vorbim despre un regat! (pp. 11, 52). În acel moment, Ducatul de Milano era animat de sosirea ambasadorilor lui Carol al VIII-lea, această caricatură de rege care se pregătea să traverseze teritoriul Maurului, pentru a invada Napoli. Cei doi trimiși francezi urmăreau obținerea unui împrumut de la ducele de Milano și un sprijin armat pentru traversarea Italiei. Mai aveau însă și o altă misiune: aceea de a sustrage carnețelul cu schițe în care bănuiau că Leonardo păstra proiectul unei arme secrete de luptă. Carnețelul era vânat și de alți rivali, care suspectau că maestrul își notase acolo rețeta alchimică de transformare a metalelor simple în aur. Lupta pentru obținerea lui a provocat câteva situații de-a dreptul hilare.

Un alt eveniment însă îi provoca îngrijorare Maurului: moartea suspectă a unui tânăr pictor, fost ucenic al lui Leonardo. Speriat că ar putea fi prima victimă a unei noi epidemii, Maurul își ia măsuri de protecție. „Orice lucru generator de frică favorizează o criză. Precum mânia divină sau o eventuală molimă ori chiar mai rău, o boală necunoscută încă.” (p. 253) . Vizibil intrigat de rezultatul autopsiei efectuate de Leonardo și de lucrurile găsite la artistul mort – instrumente folosite la falsificarea monedelor și două scrisori de credit – Maurul a decis că e vorba despre o crimă și a ordonat o anchetă discretă. Orașul Milano avea, în acea perioadă, un sistem bancar bazat pe scrisori de credit, iar cele găsite în locuința artistului erau falsificate. La început suspect, apoi investigator pe cont propriu și mai apoi martor, Leonardo este parte activă a intrigii. Totuși, acțiunea rămâne oarecum pe fundal, umbrită de personalitatea copleșitoare a marelui artist.
În nota de final, autorul ne atenționează asupra unor inadvertențe istorice care sunt prezente în carte, dar, fiind o ficțiune și nicidecum o carte istorică, acest lucru nu e deranjant.

Omul este măsura tuturor lucrurilor. Dar pentru a le măsura, pentru a afla cât valorează trebuie să le compari cu ceva. Este necesară o valoare reală la care să te raportezi pentru a înțelege valoarea, iar singura valoare la care trebuie să te raportezi este Dumnezeu.”

Și iarăși este despre must

Mirosul strugurilor zdrobiți îmi trezește amintiri pe care nu știam că le am.

Îmi place această ciclicitate patriarhală a culesului viei și a stoarcerii strugurilor. Tehnicile simple, arhaice, dau un farmec aparte momentului și, deși știu că aș putea îmbunătății multe, prefer să continui acest rustic ritual al vinului. Încerc însă să aduc și ceva nou: un plus de cunoștințe de vinificare și câteva ustensile corespunzătoare. Am făcut primul meu vin toamna trecută: roșu, aromat și (parțial) dulce. Sper să nu fi fost doar norocul începătorului!

Acum sunt puțin mai pregătită… cel puțin știu ce nu trebuie să mai fac. Dar tot acest proces are ceva misterios. E serios și ludic în același timp. E tehnologie și tradiție. Cum-necum, am ajuns aici: e din nou momentul mustului! Desigur e un vin de țară, fără pretenții, dar are o savoare aparte. Nu am stropit via cu nimic, pentru că eu și chimia nu avem o relație prea bună. Am o mare teamă de a asocia produse digerabile cu substanțe care au denumiri chimice. Dar, spre norocul meu, anul acesta podgoria nu a suferit de nicio boală și a fructificat din plin.

Ce am învățat? Via, ca și omul, are nevoie și de grijă, dar și de momente în care să fie lăsată în pace.