“E mai dificil și mai dureros să te prăbușești singur”. (p. 26)
Mai întâi a trebuit să mă obișnuiesc cu numele personajelor și cu denumirile. Greuț a fost să depășesc mental o uriașă barieră culturală și să înțeleg modul de viață, practicile și ierarhia în cadrul unui trib african autentic. Fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă un european ar fi mutat brusc din pătrățica lui, precum o piesă de șah, într-un mediu complet necunoscut, rudimentar și crud! Mi-l imaginez departe de civilizația cu care era obișnuit, deposedat de posibilitatea de a comunica verbal, dezorientat și speriat în mijlocul unor frânturi cotidiene ale unei existenței paralele, subordonată superstițiilor și opusă oricăror norme pe care le cunoaște. Într-o cu totul altă lume!
În romanul “O lume se destramă”, de Chinua Achebe, București, Editura Univers, 2008, autorul ne poartă în mijlocul unui trib nigerian, în viața lui de zi cu zi și în timpul diferitelor evenimente: sărbătoarea strângerii recoltei, o înmormântare, o nuntă… Dincolo de dansurile și luptele organizate, de neobișnuitul mod de înfrumusețare prin pictarea corpului, stilul de viață care ar putea părea înfricoșător, descoperim umanitatea în tot firescul ei: naivitatea copiilor, cochetăria feminină, entuziasmul bărbaților în timpul unui meci de lupte.
O viață dictată de natură și de zei, care depindea de recolta de igname și se desfășura după obiceiuri străvechi, interpretări empirice și ierarhi clare. Oricât de ciudate păreau, ritualurile și ofrandele aveau menirea să îi protejeze de mânia zeilor, care se manifesta sub formă de pedepse generale: ploi interminabile sau perioade nesfârșite de secetă, invazia lăcustelor…
Deși romanul este, desigur, o ficțiune, Chinua Achebe face o cronică realistă a vieții tribale pe cale de dispariție și nu improvizează inutil. Practic, se rezumă la crearea unor personaje veridice, desprinse din tabloul general, și le pune în situația concretă de a se confrunta personal cu o lume în schimbare.
Este povestea unui bărbat care se identifică cu tribul lui, cu obiceiurile și superstițiile străvechi, al cărui scop în viață este de a fi un om cu însemnătate. Eroul nostru, Okonkwo, s-a remarcat prin curaj în războaiele tribale, aducând capete tăiate drept trofee, obținând astfel calitatea de “cel mai bun luptător din toate cele nouă sate”. Locuia în Umuofia, era un agricultor harnic, cu două hambare mereu pline cu igname. Avea trei soții – ceea ce era semn de prosperitate – și mai mulți copii. Okonkwo părea un om crud și avea un comportament despotic în familie, dar în realitate „își trăise întreaga sa viață stăpânit de teama eșecului și a slăbiciunii “ (p. 16). Era îngrozit ca nu cumva lumea să-l asemuiască cu tatăl lui, un om care fusese disprețuit, de aceea ura tot ce iubise acesta: blândețea și trândăvia. Considera dezonorantă sărăcia în care trăise tatăl lui, astfel că devenise un soi de Ion al lui Rebreanu în variantă africană.
Okonkwo se supunea oricăror decizii ale tribului, oricât de umilitoare sau de crude ar fi fost, deoarece considera că acesta este mersul lucrurilor. E un om dârz și muncitor, care își dorea cu orice preț ca totul să rămână neschimbat și viața să se deruleze după aceleași reguli. Schimbarea era de neconceput pentru el. Era incapabil să vadă dincolo de ceea ce cunoaște. Nu a sesizat beneficiile alternativei și nu era dispus să înțeleagă pericolele pe care le presupunea lipsa lui de viziune. Nu avea alte argumente decât cel al forței. Nu era, așadar, omul dialogului sau al compromisului cu noul.
Bărbații din tribul lui “se pricepeau la războaie și la vrăji”, de aceea porneau la război numai după ce primeau acordul Oracolului Dealurilor și al Peșterilor. În urma unui astfel de conflict, lui Okonkwo i se încredințase în grijă Ikemefuna, un băiat sortit pieirii pe care satul vecin, Mbaino, îl oferise drept ofrandă celor din Umuofia. Drama acestui băiat, de care ajunsese să se atașeze, va lăsa urme adânci în sufletului lui Okonkwo și al familiei lui, dar asta nu-l va face să judece în vreun fel deciziile tribului. Pe mine m-a cutremurat. Dar, e o lume pe care nu o poți înțelege dacă nu uiți tot ceea ce știi despre viața garantată și nu încerci să te pui în papucii celui pentru care existența este o luptă. Atunci când cel care duce o astfel de existență este și o persoană orgolioasă, complexată și extrem de competitivă, atunci lucrurile sunt și mai complicate.
Autorul l-a dotat pe Okonkwo cu o impulsivitate extremă, de neacceptat într-o lume modernă, dar firească și necesară pentru mediul în care trăia. Avea propriile valori de la care nu abdica niciodată și le impunea cu îndârjire întregii familii. Nu lăsa niciodată să se vadă vreo emoție, cu excepția furiei. “Să-ți arăți dragostea era semn de slăbiciune, singurul lucru care merita să fie arătat în fața celorlalți era puterea.”
În timpul unui eveniment, Okonkwo ucide accidental un tânăr, astfel că e condamnat să se exileze șapte ani într-un alt sat, în afara tribului. “Trăise condus de o singură mare pasiune – să devină unul dintre mai-marii clanului. Acesta fusese țelul lui în viață, și aproape că și-l îndeplinise. Apoi totul se prăbușise. Fusese aruncat din mijlocul clanului său, ca un pește cu gura deschisă, eșuat pe o plajă uscată și nisipoasă.” (p. 111) Îmi imaginez cât de greu trebuie să-i fi fost acestui om pentru care tribul însemna aproape totul, să renunțe la casă, la pământul pe care îl muncea și la toată onoarea pe care și-o câștigase. Dar și-a luat familia și a plecat în satul mamei sale, fără să riposteze, “Când lucrurile merg bine și viața e plăcută, omul aparține locului unde s-a născut tatăl lui. Dar când e copleșit de durere și amărăciune, acesta caută adăpost în ținutul mamei sale. Mama e aici să te apere.” (p. 113)
În acești șapte ani, lucrurile au început să se schimbe. A venit “omul alb”! Misionarii au început să pătrundă în triburile stăpânite de cultul zeilor și ușor-ușor au câștigat adepți. Lumea începea să se reconfigureze, numai Okonkwo rămânea de neclintit. Așteptase să se întoarcă în satul său și să-și continue viața așa cum o știa și nu concepea altceva. “Multă lume din Umuofia nu împărtășea înverșunarea lui Okonkwo împotriva noii rânduieli. Omul alb adusese, într-adevăr, o religie lipsită de sens, dar tot el ridicase un magazin și, pentru prima oară, uleiul și sâmburii de palmier erau la mare preț și în sat începuseră să circule mulți bani. Chiar și în privința religiei, se făcea tot mai simțită ideea că n-ar fi chiar atât de lipsită de sens, că ar putea exista o anumită ordine în nebunia ei.” (p. 149)
Când propriul fiu a decis să-l urmeze pe misionarul alb, Okonkwo l-a alungat. Nu-și putea închipui o asemenea trădare. “El era un foc tunător. Cum a putut atunci să zămislească un fiu ca Nwoye, degenerat și lipsit de bărbăție?” (p. 129)
Lipsa de flexibilitate și mai ales, refuzul de a accepta schimbarea va avea un impact nu numai în familia lui, ci și asupra clanului. Dacă pentru el clanul conta atât de mult…. de ce nu-și asculta decât propriile convingeri? Uneori a te lăsa purtat de val e un semn al inteligenței. Dar înțelepciunea lui se oprea în propriul orgoliu. Era aproape acolo unde își dorise, cei din clan în respectau și îl apreciau. Dar când a fost pus în fața faptului de a-și demonstra atașamentul față de clan, a fost suficient de inteligent încât să ia decizia corectă? Și care este, de fapt, decizia corectă? A-ți impune voința cu orice preț deoarece tu crezi că este bună? Sau să încerci să salvezi cât se poate? Încrâncenarea lui egoistă nu poate decât ori să oprească evoluția lucrurilor, ori să o grăbească. Ca orice încrâncenare…
Imaginary Coffee 