„Măsura omului”, Marco Malvaldi

Chiar așa! Care este măsura omului și ce unitate folosești pentru a o determina cu precizie? Și, mai ales, ce măsori? Armonia? Proporțiile, disfuncțiile, bunăvoința, sminteala? Anvergura intelectuală a omului sau cea creativă? Morala sau îndrăzneala? Pragul de suportabilitate? Reacția la zbuciumul din jurul său? Intensitatea urii sau capacitatea de a ierta? Cum stabilești limita peste care o persoană este scoasă din registrul ființelor gânditoare?

20201011_194646

Numai observând natura și alți oameni, fiecare poate învăța. Dar fără a compara ceea ce face cu ceea ce crede, ceea ce se așteaptă cu ceea ce se întâmplă, omul nu-și poate dezvolta sănătos inteligența și raționamentul. Și singura modalitate de a înțelege eroarea este să te măsori cu însăși natura, având în vedere că, spre deosebire de om, ea nu minte niciodată.” (p. 278) – pare să ne răspundă însuși Leonardo da Vinci prin intermediul scriitorului italian Marco Malvaldi în romanul „Măsura omului”, trad. Beatrice Cristina Baciu, Editura Trei, 2019, 280 p.

Iată-ne în epoca Renașterii, cu aburul ei mistic și misterios în care simți nevoia să lași lejeritatea pentru mai târziu și să-ți pui un strop în plus de seriozitate în ton. Dar de data aceasta nu e cazul! Romanul „Măsura omului” ne prilejuiește o neașteptată reîntâlnire cu Leonardo Da Vinci, principalul protagonist al unui moment imaginat la sfârșitul tulburătorului secol al XV-lea. Subiectul oscilează între o succesiune banală de fapte, o frauduloasă conspirație financiară și o anchetă detectivistică bazată pe cultura amănuntului și pe perspicacitatea lui Leonardo. O primitivă intrigă polițistă, aș zice, lipsită de suspansul specific. Nu lipsește însă umorul, și nu orice umor, ci cel de secol XXI. De fapt,  autorul ironizează modul de viață, insinuările deghizate în amabilități, exprimarea prefăcută și fără conținut (dar cât se poate de împopoțonată), moravurile, igiena…. De altfel, Malvaldi povestește faptele privind înapoi peste secole, recunoscându-și contemporaneitatea. Nu își arogă calitatea de martor ocular, ci construiește o frescă fidelă a trecutului, așa cum este el perceput de la distanța celor 500 de ani. Și nici nu urmărește să recreeze atmosfera, dar ne pune în condiția cinematografică de a o vizualiza în detalii domestice.

Oricum am privi această epocă, făcând abstracție de uriașele personalități care au populat-o (sau, mai degrabă, care au creat-o), a fost una cruntă din multe puncte de vedere. Leonardo însă era o figură populară la curtea lui Ludovic Maurul și beneficia de un statut aparte. În romanul lui Marco Malvaldi, artistul se află în plin proces de creare a celebrei statui ecvestre, o lucrare turnată în bronz care era menită să-i aducă un omagiu lui Francesco Sforza. Deși tergiversează construirea monumentului (din cauza binecunoscutului obicei de a începe mai multe lucruri odată, dar și a perfecționismului pe care l-a urmărit în oricare lucrare a sa), Leonardo nu pare înfricoșat de perspectiva de a stârni mânia regelui, chiar dacă orice reproș al acestuia echivala cu un „sărut pe gât” – nu știai niciodată la ce să te aștepți.

Îl regăsim pe Leonardo exact așa cum îl știam, în veșmintele lui roz, afirmându-și fără reținere convingerile oriunde și oricui: un geniu caracterizat deopotrivă de o aiureală neproductivă și de o curiozitate creatoare. O cunoaștem și pe Caterina (mama lui Leonardo) în ultimul ei an de viață. Îmi făcusem impresia că ea și-a trăit modesta și ștearsa existență exclusiv în satul Vinci. Aici însă, Caterina este mama fiului ei: temperamentală și ironică. Îl întâlnim și pe Salai, „hoț, mincinos, încăpățânat, lacom. Dar are și defecte” (p. 7),  celebrul protejat al lui Leonardo, cunoscut pentru „gusturile sale venețiene” în amor. Mă gândesc că, poate din această cauză, genialitatea lui netransmisă a văduvit patrimoniul nostru genetic.

Așadar suntem în Milano, în iulie 1493. Am reținut un lucru valabil și atunci, și acum: „Milano este o roată, iar biserica sa este butucul. Un butuc robust, sigur și foarte drept. Dar știți ce se întâmplă dacă această biserică rămâne nemișcată? […] Roata se poate învârti, și iar învârti...” (p. 27).
Cu toată aura renascentistă, trebuie să recunoaștem că tot atunci a trăit și Carol al VIII-lea, regele Franței : „Slab la trup și intelect […], un imbecil mic și râios care nu ar fi fost capabil să cucerească nici măcar o latrină, ce să mai vorbim despre un regat! (pp. 11, 52). În acel moment, Ducatul de Milano era animat de sosirea ambasadorilor lui Carol al VIII-lea, această caricatură de rege care se pregătea să traverseze teritoriul Maurului, pentru a invada Napoli. Cei doi trimiși francezi urmăreau obținerea unui împrumut de la ducele de Milano și un sprijin armat pentru traversarea Italiei. Mai aveau însă și o altă misiune: aceea de a sustrage carnețelul cu schițe în care bănuiau că Leonardo păstra proiectul unei arme secrete de luptă. Carnețelul era vânat și de alți rivali, care suspectau că maestrul își notase acolo rețeta alchimică de transformare a metalelor simple în aur. Lupta pentru obținerea lui a provocat câteva situații de-a dreptul hilare.

Un alt eveniment însă îi provoca îngrijorare Maurului: moartea suspectă a unui tânăr pictor, fost ucenic al lui Leonardo. Speriat că ar putea fi prima victimă a unei noi epidemii, Maurul își ia măsuri de protecție. „Orice lucru generator de frică favorizează o criză. Precum mânia divină sau o eventuală molimă ori chiar mai rău, o boală necunoscută încă.” (p. 253) . Vizibil intrigat de rezultatul autopsiei efectuate de Leonardo și de lucrurile găsite la artistul mort – instrumente folosite la falsificarea monedelor și două scrisori de credit – Maurul a decis că e vorba despre o crimă și a ordonat o anchetă discretă. Orașul Milano avea, în acea perioadă, un sistem bancar bazat pe scrisori de credit, iar cele găsite în locuința artistului erau falsificate. La început suspect, apoi investigator pe cont propriu și mai apoi martor, Leonardo este parte activă a intrigii. Totuși, acțiunea rămâne oarecum pe fundal, umbrită de personalitatea copleșitoare a marelui artist.
În nota de final, autorul ne atenționează asupra unor inadvertențe istorice care sunt prezente în carte, dar, fiind o ficțiune și nicidecum o carte istorică, acest lucru nu e deranjant.

Omul este măsura tuturor lucrurilor. Dar pentru a le măsura, pentru a afla cât valorează trebuie să le compari cu ceva. Este necesară o valoare reală la care să te raportezi pentru a înțelege valoarea, iar singura valoare la care trebuie să te raportezi este Dumnezeu.”

7 gânduri despre „„Măsura omului”, Marco Malvaldi”

  1. De prisos să spun că recenziile tale (probabil) sporesc valoarea cărții, în orice caz își ating menirea lor. Să rămână între noi, recomandarea: Dacă n-ai făcut-o încă, gândește-te și fă-ți un plan (un proiect) de-a scrie o carte (pentru început). Scrisul tău e literatură atrăgătoare, ca însăși cărție la care te referi. N. Iorga spunea ceva de genu: „cine a înțeles o carte, merita să fie el însuși autorul ei” și: „Scrie, ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel le ia vântul!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Pornesc de la credința că orice autor vrea să transmită ceva printr-o carte, de aceea caut mereu acel „ceva”. Pe de altă parte, orice cartea citită e ca un prieten bun cu care ai petrecut o perioadă, iar dacă ar fi să vorbești despre el, ți-ai alege cuvintele cu grijă, ai fi îngăduitor și părtinitor, pentru că te-a însoțit, ți-a fost aliat și confident, iar mintea nu reține impasul, ci starea. Mulțumesc pentru lectură și pentru cuvintele atât de frumoase! Sădesc idei! 🙂 O zi minunată!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s