Dacă-ar fi scris un scriitor povestea noastră

imaginary coffeeDacă-ar fi scris un scriitor povestea noastră,
N-ar fi ales nicicum acest final.
Ar fi compus o intrigă, o dramă proastă,
Dar n-ar fi încheiat așa banal.

Ar fi găsit cuvinte de efect
Și-ar fi șters replici de răzbun;
E scriitor, el poate face un final perfect,
Dar nu și-un început mai bun.

Dacă-ar fi scris un scriitor povestea noastră
Și ai zări volumul pe tejghea,
Între atâtea alte cărți, printr-o fereastră,
L-ai răsfoi? L-ai cumpăra?

#imaginarycoffee

Publicitate

“O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon

o intamplareAm considerat mereu empatia o formă de segregare. Nu știu dacă are vreo legătură cu educația, cu mimetismul sau cu temperamentul fiecăruia și nu am idee ce o declanșează. Dacă ar fi să o asociez cu alt cuvânt, aș asimila-o bunătății și, la fel ca bunătatea, te poate epuiza în lipsa unei măsuri. Plângem la filme și ajungem să ne identificăm cu personajele – suntem empatici, da, dar “ne dă mâna”, pentru că ne place să credem că suntem parte din scenariu, că trăim viețile lor. E un fel de a ne plânge, de fapt, de milă. Până la urmă (și făcând abstracție de explicațiile psihologice) cred că aceasta e o formă mutantă de empatie (îndreptată spre tine însuți). În general cred că îți manifești empatia gradual și de cele mai multe ori are legătură cu experiențele tale. Explicația ar fi că înțelegi și la nivel rațional, nu numai emoțional, ce se întâmplă.

Empatia poate fi și simulată. Poți să te declari emoționat sau să manifești compasiune verbală în anumite momente, să faci paradă de mărinimia sufletului tău.  Și de multe ori chiar ține, pentru că “mare e nevoia de alint”. Asta demonstrează că, la nivel teoretic cel puțin, cam știi ce e cu empatia asta. Practic însă, lipsa empatiei se manifestă prin comportamente care oscilează între ignorare și mârlănie. Pentru că cineva lipsit de empatie nu va încerca niciodată să te liniștească sau să rezolve o problemă emoțională, ci va asista netulburat sau te va ataca cu argumente și demonstrații reci, incapabil să rezoneze cu tine. E o formă de egoism, de goliciune interioară sau de autism. De autism, da, pentru că despre asta e vorba în romanul “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon, cartea care mi-a provocat o grămadă de întrebări despre empatie și mai ales despre lipsa ei.

Trei lucruri m-au intrigat înainte de a citi cartea: titlul, numerotarea neconvențională a capitolelor și naratorul – Christopher Boone, un puști de 15 ani care suferă de o tulburare de comportament, probabil o formă de autism. Știam oarecum subiectul cărții pentru că primisem niște recomandări serioase cu vreo doi ani în urmă (!!!), așa că îmi făcusem o idee despre ce mă așteaptă între coperțile cărții.

„Aceasta nu va fi o carte amuzantă”, ne anunță Christopher Boone și tot el ne spune și motivul: „Nu pot spune glume pentru că nu le înțeleg”. Băiatul are o minte strălucită, face calcule complicate și prețuiește stereotipiile, ordinea și logica personală. El este însă incapabil să-și imagineze ceea ce gândesc sau ce simt ceilalți oameni. Nu apreciază situațiile noi, metaforele și niciun fel de contact uman. Se hotărăște să dezlege misterul morții lui Wellington – câinele vecinei sale – și să scrie o carte “polițistă” (chiar cartea pe care o citim) pe această temă. Investigația prezintă, ca într-un puzzle, incertitudini și întorsături dramatice de situații și, desigur, un final emoționant. Băiatul își întrerupe adesea firul povestirii pentru a ne introduce în lumea lui captivantă, o lume din care lipsesc însă sentimentele și emoțiile.  Este o carte-lecție în care găsești justificări și rezolvări atât de simple încât nu poți să nu te gândești că sentimentele ar putea fi cele care ne complică viața. Pentru băiat acțiunea are o doar justificare logică, pe când dramele care răzbat din relatările lui sunt trăite de celelalte personaje în imaginea de fundal. Narațiunea e ușoară, uneori naivă, presărată cu diagrame, desene, hărți, probleme matematice. Cu toate avertizările de la început, subiectul nu este totuși unul trist, ba chiar e amuzant pe alocuri.

Sunt două personaje care m-au impresionat la fel de mult, deși din perspective diferite: Siobhan – prin tactul ei pedagogic, ea reușește să ajungă cel mai bine în mintea lui Christopher și știe cum să-l facă să înțeleagă ce sunt sentimentele prin explicații practice; tatăl lui Christopher – își trăiește drama ascunsă de ochii lipsiți de sentimente ai băiatului, iar durerea lui apare ca o muzică tristă în background.

“eye of the day”

O zi ploioasă, un mic oraș din nordul Olandei, o scurtă pauză și o puternică dorință de a vedea locul în care s-a născut Mata Hari. Cam așa stăteau lucrurile când, după numeroase indicații, descopăr statuia, nu mai mare de un metru, înălțată pe un soclu pe care era inscripționat textul:

Mata Hari(Margaretha Geertruida Zelle)imaginary coffee

7.08.1876 Leeuwarden (Kelders 38)

15.10.1917 Vincennes

Onthuld 13.3.1976

Înțeleg că în anul centenarului ei, autoritățile din Leewarden au marcat locul fostei case în care a locuit cea care a rămas cunoscută sub numele de Mata Hari. Nu știu de ce o asociez cu Josephine Baker, așa că, atunci când am văzut statuia am fost ușor intrigată. (Așadar nu e fata cu bananele!)

Ploaia măruntă a încetat pentru câteva momente, exact cât să-mi ofere răgazul de a privi micuța statuetă. Mata Hari – simbolul spionajului feminin! Seducție și inteligență, imaginație și exotism. O femeie cu o existență imaginată și trăită deopotrivă. În copilărie obișnuia să se descrie ca fiind “o orhidee printre gălbenele” și părea să fie total desprinsă de morala și prejudecățile vremii. Rămasă orfană de mamă și părăsită de tată, Margaretha ajunge la o școală pedagogică. Este dată afară de acolo în urma suspiciunii că ar avea o relație cu directorul școlii (nu se știe cine pe cine a sedus). Norocul fetei de 18 ani s-a materializat sub forma unui anunț matrimonial zărit întâmplător într-un ziar: “Căpitan în armata Indiilor de Est, actualmente în permisie, caută să se întoarcă în Indii om însurat. Caută o tânără cultivată, cu aspect plăcut și caracter blând”. A fost suficientă o fotografie, iar căpitanul Rudolph MacLeod, care se apropia de 40 de ani, i-a devenit soț.

L-a urmat în Malaezia, unde i-a născut pe cei doi copii: un fiu pe nume Norman și o fiică poreclită Nan. Căsnicia a fost departe de a fi una reușită și s-a și încheiat după 7 ani. În Java, tânăra femeie a învățat dansurile tradiționale și tot acolo cuplul și-a pierdut băiatul, otrăvit de o bonă. Când s-au întors în Olanda, Nan a rămas cu mama până când fetița a fost răpită de tatăl ei. Femeia a plecat la Paris cu o jumătate de franc în buzunar și cu o poveste pentru publicul francez. A spus tuturor că a crescut într-un templu indian sacru și a învățat dansuri străvechi de la o preoteasă care i-a dat numele Mata Hari, în traducere „ochiul zilei”. Deși au fost voci neîncrezătoare, Mata Hari a cunoscut o celebritate neașteptată ca dansatoare, în mare partă datorită faptului că apărea pe scenă goală, doar cu câteva bijuterii și șaluri transparente în jurul șoldurilor. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, interesul pentru dansul oriental a mai scăzut, însă listei bărbaților care o întrețineau i s-au adăugat și ofițeri militari de rang înalt de diferite naționalități. Serviciul de spionaj german a încercat să o folosescă, dar fără vreun rezultat notabil. Mai târziu, serviciul francez, care o bănuia de spionaj pentru germani, i-a întins o capcană. Cam asta a fost, în linii mari, istoria ei de spionaj. Deși destul de străvezie, această poveste i-a atras condamnarea la moarte. Procesul lui Mata Hari a fost plin de prejudecăți și dovezi circumstanțiale. Singurele sale crime reale s-ar putea să fi fost dorința de reinventare și slăbiciunea pentru bărbații în uniformă.

În dimineața zilei de 15 octombrie 1917 a fost dusă în fața plutonului de execuție, într-o pădure de lângă castelul Vincennes. A refuzat să fie legată la ochi și la mâini. Îmbrăcată elegant și purtând o pălărie cu boruri largi, le-a făcut cu mâna călugărițelor care i-au fost alături în ultimele luni, apoi le-a trimis bezele soldaților. Legenda spune că doar unul dintre cei 13 soldați din pluton a țintit spre Mata Hari nimerind-o în inimă.

O altă legendă spune că dacă treci prin zona în care se află statuia lui Mata Hari, într-o noapte întunecată cu lună plină auzi clinchetul brățărilor javaneze și dansul picioarelor goale…  și chicotelile unei fetișcane. Eu nu am auzit decât zgomotul ploii care a reînceput să cadă peste umbrela mea, șipotul apei din canalul care trecea chiar pe sub pasajul  unde era statuia și probabil glasul conștiinței care îmi șoptea că pauza s-a încheiat demult.

O cafea cu viata mea

Imaginary coffee

La masă stau cu viața mea,
La întâlnirea semicentenară.
Ea  bea un ceai alăturea,
Iar eu, cafeaua mea imaginară.

Și mă privește întrebător
Cu ochii celei care-am fost:
De care zi ți-e cel mai dor
Și-n care an ți-a mers mai prost?

Ce oameni, visuri, sentimente,
Ce urme, riduri, răni sau bucurii,
Ce mulțumiri, ce șanse, ce regrete,
Din astea toate ce ți-ai mai dori?

Sau poate vrei să-mi spui, din toate,
Ce clipă-ai vrea să retrăiești?
De poți, s-alegi cu exactitate
Ce-ai vrea să ștergi sau să oprești.

O, ce-aș alege și câte n-aș schimba…
Dar cum să rup ceva din mine-ea?
Și sorb zâmbind din ceașca de cafea:
La masă stau cu viața mea!

(#imaginary coffee)

 

„Prima dragoste, pentru totdeauna…” de Ioan Marius Marian

Privind în interiorul tău, te vezi tot pe tine. Dacă ai adunat ceva acolo, în suflet, ar trebui să vezi oglinda celor din jur, a celor care au reprezentat ceva pentru tine.” (p.284)

prima dragoste, pentru totdeauna

Astăzi am trecut pe strada Cerna. M-a cuprins un sentiment straniu, atemporal… ca și cum tocmai întorceam pagina și reciteam pasajul de ieri. Castanii, clădirile – actori în piesa altor vremuri – așteptau netulburați. Numai eu păream un intrus în acest decor. Un intrus sentimental și cu gânduri pașnice!

Mi se întâmplă adesea să mă implic emoțional în lecturi și dacă, printr-un noroc, ajung să văd locurile despre care citesc sau să întâlnesc oamenii – personaje din cărți – am sentimentul că devin parte, martorul anonim al evenimentului descris … că am fost acolo. Aici, pe această străduță liniștită, cu clădiri construite după o arhitectură specifică unei epoci și dominată de castanii bătrâni, s-a întâmplat o copilărie. Prima dragoste, pentru totdeauna…” de Ioan Marius Marian, Râmnicu Vâlcea, Editura Silviana, 2011, este povestea acestei copilării.

Privind apusul la Vancouver, Lulu Marian își imaginează răsăritul în cealaltă parte a lumii, în orășelul  de care îl leagă oameni, momente, amintiri prețioase. Undeva, în spatele cuvintelor, se simte atingerea caldă a nostalgiei, dar tentația căderii cititorului în melancolie este imediat zădărnicită de zarva micuților care mișună încă de la primele pagini, ca niște particule luminoase și zgomotoase, ocupând orice colțișor real sau imaginat de pe „strada copilăriei”.

Acum, când glasurile de copii au dispărut și nicio minge nu se mai aude izbindu-se de caldarâm, când copilăria noastră, cea de atunci, nu mai seamănă deloc cu cea de acum, când jocurile știute de toți sunt uitate… găsesc printre paginile cărții stop-cadre din alte vremuri și mă las purtată ca de propriile amintiri. Regăsesc în carte și copilăria mea… diferită desigur, dar în esență aceeași.

Suflul cald al inocenței mă atinge cu fiecare nouă aventură descrisă în carte. Autorul a reușit nu numai să povestească întâmplările, ci și să mă aducă înapoi în timp, să mă facă părtașă, să trăiesc alături de băiețelul năzdrăvan, curios și neobosit o frântură din anii mei cei mai frumoși. Toată această încărcătură sentimentală, înduioșătoare pe alocuri, este completată de un umor desăvârșit. Un umor pe cât de simplu și de firesc, pe atât de inteligent.

Tonul este păstrat și atunci când autorul ne vorbește despre lucrurile serioase petrecute în familia lui: „Aceasta este casa mea din Chișinău” , își începe bunica povestea despre viața ei fabuloasă de după căsătoria cu un demn urmaș din neamul Șoimăreștilor, pe vremea când Basarabia făcea parte din România. Lulu și fratele lui mai mare ascultă tăcuți despre coșmarul refugiului din 1940, trăit de bunicii, mama și unchii lor și de toți românii de peste Prut… apoi, despre cel de-al doilea refugiu, în 1944, când familia lor a plecat din nou și definitiv „în pribegie”, pentru a fugi din calea ocupanților ruși…

Îmi amintesc că aveam o pisică, pe care o iubeam foarte mult. În ziua refugiului, în drum spre gară, am ascuns pisica sub palton, dar tata, observând-o, m-a trimis înapoi, s-o duc acasă. Plângând, am alergat spre casă și acolo, am așezat-o pe divan, lângă sobă. Nu am mai văzut-o niciodată. Nici pisica, nici casa. ” (p. 90). Câtă durere, câtă resemnare în aceste cuvinte rostite de fetița care, peste ani, va deveni mama povestitorului.  Familia a ajuns, după sfâșietoarea și nedreapta ruptură, în micuțul oraș înconjurat de dealuri, cu liniștea încă tulburată de război, de venirea rușilor…

Aș asculta poveștile astea la nesfârșit. În primii mei ani de serviciu, aveam o colegă, o doamnă pensionată de mulți ani, care venea câteva ore pe zi pentru a înlocui un coleg aflat în concediu. Îi plăcea să-și amintească despre tinerețea ei, iar eu abia așteptam să o aud povestind. Începea întotdeauna cu câte o întrebare, cum ar fi: „tu știi ce era pe locul în care e acum CEC-ul?” Nu-mi amintesc din vechiul oraș decât unde era „Ciufuliciul” și magazinul ”Bucuria copiilor”- magazinul de dulciuri, pentru că acolo poposeam pentru a fi convinsă să mă las pe mâna frizerului. Dar colega nu aștepta răspunsul meu. Începea să-mi spună despre casele și prăvăliile celebre, despre negustori și vechile familii din oraș, despre viața de dinainte și din timpul războiului… Ascultând toate astea, aproape uitam să respir. Am regăsit și în cartea „Prima dragoste, pentru totdeauna…” câteva dintre momentele povestite, iar asta a avut un efect extraordinar asupra mea.  

Autorul ne prezintă familia lui, de care este foarte mândru, întâmplări demult petrecute, pe care și le amintește cu mult drag și oameni de care îi e dor.  Aș spune că „Familie și destin” este capitolul meu preferat din carte, dar mi-e greu să aleg numai unul. E o lectură atât de plăcută, atât de sinceră…

Și cum spuneam, umorul nu lipsește… nu lipsește deloc. Așa că vom râde cu bucurie și cu duioșie aflând despre întâmplări banale uneori, dar amuzante prin felul în care sunt povestite și retrăind vremurile când totul părea nesfârșit de simplu. Printre acestea sunt strecurate, cu inteligență și fără a rupe ritmul, lucruri serioase despre viața de zi cu zi în comunism și despre evenimentele ”majore” din viața povestitorului nostru: anii de școală, primii fiori ai dragostei…

Am încheiat lectura cu sentimentul că cineva m-a lăsat să privesc, prin deschizătura unei uși, o lume curată și senină, copilăria.

Recomand!

 „Ceea ce am scris aici, am făcut-o cu speranța că veți înțelege…” p. 109

„Funeral Blues” de W.H. Auden

IMG_6153

(o încercare de traducere)

„Oprește ceasurile și-nchide telefoanele,

Și dă-i tentante oase să nu mai latre câinele,

Să faci pianele să tacă, și-n sunete de tobe-năbușite

Să dezvelim coșciugul, să vină bocitoarele cernite.

 

Iar avioanele deasupra în murmurul rotit

Să scrijelească cerul cu mesajul: El A Murit,

Să pui îndoliate funde la gâtul alb al porumbeilor din parc,

Iar polițiștii-n trafic să poarte mănuși negre de bumbac.

 

El mi-a fost Nordul, și Sudul, si Estul și Vestul îmi era,

Odihna de duminică și-ntreaga săptămână grea.

Amiaza mea și miezul nopții, mi-era cuvânt, mi-era cântat

Și am crezut că-această dragoste va exista mereu… m-am înșelat.

 

Acum nici stelele nu mai au rost, pe toate  să le stingi

Împachetează luna, iar soarele poți să-l alungi.

Revarsă-oceanele și taie pădurea nemilos:

De-acum nimic nu îmi mai este de folos.”

 

(Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crepe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.)

Never Let Me Go

imaginary coffeeAseară nu m-a surprins când am aflat numele celui care a primit premiul Nobel pentru literatură. Sau dacă m-a surprins a fost într-un mod plăcut. Am luat de pe poliță singura carte a lui Kazuo Ishiguro pe care am citit-o: “Să nu mă părăsești”. Am răsfoit apoi cartea încercând să-mi amintesc impresia lăsată și am descoperit paginile preferate după gradul lor de uzură.

Dacă vreţi să aveţi nişte vieţi suportabile, trebuie să ştiţi cine sunteţi şi ce vă aşteaptă pe fiecare dintre voi.” Da, despre asta este vorba, despre a-ți încropi un soi de viață știind că totul va sfârși precum resturile de plastic sau de hârtie purtate de vânt și agățate de crengile copacilor sau de gardurile de sârmă.

Subiectul m-a îngrozit de la început și până la sfârșit. Niște copii clonați erau crescuți într-un centru pentru a deveni, la maturitate, donatori de organe. Relatările sunt făcute de Katie H., unul dintre foștii copii din centrul Hailsham, ajunsă îngrijitoare sau însoțitoare a celor care erau supuși operațiilor. Ea ne arată temerile acestora și speranțele nu pentru a aduce în prim-plan cruzimea, ci pentru a ne dezvălui umanitatea celor care nu erau considerați decât “corpuri cultivate pentru piese de schimb”. Doar titlul cărții m-a făcut să continui și așa am descoperit dincolo de dramatismul povestirii, o lecție de viață, despre prietenie, despre iubire, despre lucruri care contează.kazuo Ishiguro

Nu mi-am închipuit niciodată că viețile noastre, atât de strâns legate, s-ar putea separa atât de repede. Dacă aș fi știut, poate că le-am fi ținut strâns unite laolaltă și n-am fi permis ca forţe nevăzute să le desfacă.”

Privesc încă o data dedicația … Never let me go!

Ascultă…

IMG_6079Mă atrag misterele, poveștile din jurul lucrurilor aparent banale. Asta mă face uneori să caut locuri pe  lângă care aș fi putut trece fără să le observ.

Ascultă ! E bufnița, e clopotarul sorții

Ce-și cânta fiorosul noapte bună.”

 (“It was the owl that shriek’d, the fatal bellman,

Which gives the stern’st goodnight.”)

Aceste versuri rostite de Lady Macbeth în actul 2, scena 2 din  piesa Macbeth, de Shakespeare m-au provocat să pornesc în căutarea unei biserici al cărui nume îmi suna foarte ciudat: The St. Sepulchre Without Newgate Church, în Londra, nu foarte departe de Catedrala St. Paul. M-am lămurit destul de repede de unde a căpătat numele:  “Without” se referă la poziția bisericii care se afla la un moment dat dincolo, adică în afara porților orașului.

Ridicată probabil înainte de anul 1100, numită după Mormântul Sfânt din Ierusalim și distrusă în  marele incendiu din 1666, biserica este astăzi un edificiu tipic stilului georgian-târziu, când a fost reconstruită. Dar nu numele bisericii mi-a stârnit curiozitatea, ci ceea ce deține ea: un clopot mic, de mână, despre care se spune că era făcut să sune la miezul nopții înaintea zilei execuției, în fața celulei condamnaților la moarte, închiși în închisoarea Newgate. După ce auzea sunetul acestui clopot, prizonierul era scos din celulă și târât de-a lungul străzii Tyburn (astăzi High Holborn și Oxford Street) până la Tyburn (Marbel Arch, astăzi) unde avea loc execuția prin spânzurare. Estimez că era un drum de o oră. Îmi imaginez ce gânduri avea condamnatul pe parcursul acelei ore, cum își ura fiecare pas făcut, cum arunca ultime priviri oamenilor, locurilor cunoscute, poate și celor dragi care-l însoțeau pe această “Golgotă” britanică. Și probabil îi răsuna încă în urechi sunetul clopotului care tocmai îi anunțase moartea.

Clopotul este acum păstrat într-o cutie de sticlă, pe un mic suport pe care sunt încrustate câteva informații, inclusiv versurile pe care le rostea clopotarul în momentul anunțului fatal.  Și nu pot să nu mă gândesc la sentimentele celor care-i auzeau dangătul.  La drumul lor, în cuști, pe jos sau în căruțe până la locul execuției. La felul cum erau tratați pe parcursul acestui drum, în funcție de popularitatea fiecăruia și la acel micuț buchet de flori pe care-l primeau, ca un ultim gest de simpatie. O astfel de scenă este descrisă cu multă exactitate de către John Thomas Smith în cartea sa despre viața sculptorului Joseph Nollekens, “Nollekens and his Times”.

Iată și un mister pe care nu ard de nerăbdare să-l descifrez: sunetul acelui clopot!

IMG_6071

Oboseala e ca toamna

IMG_3642

Oboseala e ca toamna: se află acolo înainte de a o simți. Ea vine din încrâncenarea de a înainta în sensul tău invers. E o alarmă interioară care-ți spune să te oprești, să te întorci sau să aștepți. 

Oboseala e liniștea de după mâhnire, zbucium, ură, iubire, e o recunoaștere organică a eșecului… sau doar un bun motiv să de duci la culcare.

%d blogeri au apreciat: