„Nu e toamnă cum ești tu”


Septembrie, luna în care verifici (precum Pristanda) dacă nu cumva ți-au mai rămas, rătăcite, câteva zile libere… Tu, care n-ai citit în viața ta o lege, cercetezi acum întreaga legislație să nu care cumva să ratezi vreo „mărire” de concediu… Ori poate sindicatul ți-a mai câștigat vreun drept în sensul ăsta… 

Și, când îți ard tălpile și te pierzi visătoare printre peisajele ireale cu frunze arămii postate de alții, șeful îți dă un nou proiect care trebuie predat … luni. Asta ca nu cumva să-ți treacă prin minte scuza aceea de vineri dimineața: „mă simt aiurea, aș putea lipsi astăzi?”

Pentru consolare: văraticul compot rece de pere cu mentă și lămâie și tomnaticii gomboți.

„și am să plec doar eu cu tine”

Cu toată bucuria care mă cuprinde odată cu prima zi de concediu, nu pot să nu-mi amintesc acel sentiment de ușurare, de eliberare completă pe care-l aveam când începea vacanța de vară. Îmi părea că sunt stăpâna timpului și concepeam, în gând, liste cu lucruri de făcut. Deși vacanțele mele nu se deosebeau cu nimic una de cealaltă, planurile erau de fiecare dată entuziaste și, desigur, irealizabile. Dar nu conta. Lăsam senzațiile pe care le trăiam să mă modeleze, învățam din lucrurile simple și mă bucuram de fiecare moment. În perimetrul meu îngust eram liberă, fericită și mereu în mișcare. Nu am cunoscut niciodată plictiseala.

Mi-am îndeplinit unele dintre visurile copilăriei mai târziu, dar n-a mai fost același lucru. Ce credeam atunci fabulos, îmi pare acum înduioșător. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să-i pot oferi fetiței de atunci o vacanță adevărată. Ce minunat ar fi să mai pot retrăi stropul acela de entuziasm copilăresc! De fapt, aș face oricând un schimb de vacanțe cu ea.

Și… am bagajul deja făcut!

❤️Iulie

Într-un top al lucrurilor cu care este asociată vara, am găsit așa:

Nalba

1. Vacanța
2. Iubirea de-o vară
3. Înghețata
Interesant!

Pe locul patru era canicula, iar spre final, ploile zgomotoase, levănțica și lenevitul.  Sunt veri și veri! Le trăim intens, iar fiecare vară e specială.

Nu o așteptăm din reflex, ci pentru că o dorim. Ne deconectează de la ritmul firesc și de la seriozitatea scorțoasă și șterge praful gros care ni s-a așezat pe suflet. Zâmbim mai mult, mergem desculți prin iarbă, înotăm, începem diete fabuloase, călătorim cu bagaje puține, obosim, trăim idile romantice, visăm, construim amintiri,  ne arde soarele, ne prinde ploaia, facem fotografii ridicole… Am vrea sa nu se mai termine niciodată. 

În grădină, vara e mai vară!

Grădinăritul de plăcere

Nu m-am așteptat nicio clipă să fie ușor, dar nici nu vreau să fac să pară mai greu decât este. Grădinăritul! Aleg varianta “de plăcere”, singura care nu implică un ajutor constant sau investiții majore și care nu-mi dă senzația de ocupație cu normă întreagă.

Dintotdeauna mi-a plăcut să fiu înconjurată de plante, iar conform principiului “ai grijă ce-ți dorești…” m-am ales, acum vreo doi ani, cu o vie și cu un teren aflat în continuarea ei. Deși cunoștințele mele agricole tind spre zero și nici nu am vreun soi de prietenie cu vinul, mi-am pus cizmulițele cu floricele și mănușile de grădinărit, iar via nici nu a simțit că și-a schimbat amicul de distracție.

Acum alta. Mă deprimă locurile pustii. De pe terenurile învecinate, copleșite de arbuști uscați și vegetație cât casa, se aud țipetele stridente ale fazanilor, cei mai recenți și cred, singurii locatari ai acestora. Mă bucur să-i văd zburând dintr-o parte în alta, creând o mică agitație din când în când, făcând-o pe Moca să se ascundă în spatele meu. Pe terenul cu care se continuă via mea erau câțiva pomi răzleți, unii uscați, iar alții niciodată tunși, abia au făcut un pumn de fructe. Suficient cât să mă lămuresc ce sunt. După o curățare drastică și după o mică investiție în pomi fructiferi, garantați de un producător de prin zonă, am încropit o mică livadă cu de toate: meri, peri, pruni, cireși, piersici, caiși, nectarini, vișini, smochin, nuci, migdal, gutui, kaki, rodie (just for fun!), precum și zmeură, aronia, kivi și doi afini. Între vie și livadă am plantat și câteva rânduri de căpșuni.

Proiectul meu este însă la început și îmi va lua ceva timp. Pe lângă vie și livadă, mi-aș dori să amenajez și un mic părculeț pentru relaxare (pentru că și asta face parte din grădinăritul de plăcere) și o grădină de plante aromatice. Deocamdată, curtea este în plin proces de transformare și arată mai degrabă a șantier. Am plantat însă câțiva bulbișori de primăvară, iar fețișoarele lor mirate mă încântă peste măsură.

Deși e nițică “zdroabă”, ceea ce mă surprinde este că nu oboseala, ci satisfacția este starea care te cuprinde după o zi de grădinărit.

Am de gând să măsor roadele în clipe de mulțumire!

La mulți ani și visuri împlinite!

La mulți ani, lecturi și visuri!

M-am lăsat ușor luată de valul consumerist al sărbătorilor și era să uit că, la începutul anului, am răspuns unor provocări literare. Dacă ar fi fost un an normal, presupun că mi-ar fi fost greu să mă țin de ele, dar cum am șters de pe listă călătoriile și multe altele care m-ar fi putut distrage (în sens pozitiv!), mi-au rămas lecturile … de altfel, la fel dragi! Nu știu dacă datorită acestor provocări am citit mai mult ca de obicei, dar am încercat să scriu câte ceva despre aproape fiecare volum. A fost incitantă selectarea cărților, căutarea titlurilor potrivite cerințelor… în fine, a fost interesant! Ca orice lucru nou!

Prima provocare a fost lansată de Praf de stele și  a constat în a citi  pe măsura numelui meu.. de blog. Așadar, a trebuit să citesc acele volume ale cărui titlu corespund literelor din numele blogului meu. Și uite ce a ieșit:

I “Iarna vrajbei noastre” de John Steinbeck –  Noile ispite ale Americii postbelice  și morala socială. O carte remarcabilă!

M„Măsura omului”, de Marco Malvaldi – Leonardo, dragul de Leonardo da Vinci, cum face el ca totul să fie un mister!

A „A cincea cupă„ de Dan Simmons – o întoarcere în timp pentru a-i reîntâlni pe Henry James (realul) și irealul Sherlock Holmes.

G „Gluma”, de Milan Kundera – o ironie cât o viață. Nimic nu rămâne neplătit în comunism.

IIscoditorii de Anne Gisleson: o carte despre cărți și despre puterea lor vindecătoare.

N „Nopțile albe” de F. M. Dostoievski – o duioasă povestire despre iluzia dragostei care trece uneori pe lângă noi.

AArhitectul parizian de Charles Belfoure – despre acea parte a istoriei cu care nu se mândrește nimeni.  

R „Rezervația de oameni” de Ion Soare – este despre locuri pe cât de dragi mie, pe atât de misterioase.

Y„Yesterday” de Emil Mladin – mi-a fost foarte greu să găsesc un titlu care începe cu Y.  

CCafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky  – una dintre acele cărți motivaționale ușor romanțate.

O “O lume se destramă”, de Chinua Achebe – o incursiune în viața de zi a unui trib nigerian la granița dintre epoci.

F„Firu’n patru” de Eugen Lovinescu – una dintre cărțile care mi-au plăcut cel mai mult anul acesta.

F„Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford –  un roman despre Agatha Christie, o încercare detectivistică, departe însă de genialul stil al celebrei scriitoare.

E “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey – o carte despre uitare și despre cum încearcă memoria să răzbată printre straturile de Alzheimer.

EEvgheniții de Constanța Vintilă-Ghițulescu – o poveste de dragoste din împotmolita  atmosferă bucureșteană a începutului de secol XIX.

Cealaltă provocare literară a fost lansată de Fata din bibliotecă și a constat în selectarea lecturilor în funcție de o temă dată, astfel:

1.O trilogie: „Trilogia New York-ului” de Paul Auster – conține trei micro romane: Orașul de sticlă, Fantome, Camera încuiată.

2.O carte de debut: Cafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky  – acesta a fost primul volum din seria cărților motivaționale care i-au schimbat viața autorului.

3.O carte foarte populară: “Iarna vrajbei noastre” de John Steinbeck – nu numai autorul, dar și acest volum a făcut istorie.

4.O carte care va fi ecranizată în 2020: Pacienta tăcută de Alex Michaelides , cu toată zarva, nu mă gândeam că ar mai fi ecranizat, dar se pare că s-au ținut de cuvânt: Trailer   

5.O carte scrisă de un autor român: Evgheniții de Constanța Vintilă-Ghițulescu – autoarea este doctor în istorie și civilizație.

6.O carte de non-ficțiune: Din genune spre minune. Confesiunile unei bolnave psihic” de Alexandra Tătaruo confesiune onestă despre lungul drum al regăsirii luminii.

7.O carte care ți-a fost recomandată de cineva: “La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea – mi-a fost recomandată de doamna Daniela Marin  și am participat la lansarea volumului în prezența autorului, domnul  Mihai Cotea.

8.O carte cu peste 700 de pagini: „A cincea cupă„ de Dan Simmons – Are 736 pagini pline de suspans.  

9.O carte al cărui titlu conține o cifră/un număr:  „Firu’n patru” de Eugen Lovinescu – deși e de nota zece, e un patru strecurat acolo.

10.O carte pe care ai ales-o datorită copertă: „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford –  aș putea spune că am ales-o mai mult după titlul frumos scris pe copertă, dar da, și imaginea unei femei din anii 30’  cu un tren pe fundal (a la Anna Karenina), mi-a atras atenția.

11.O carte cuprinsă în topul New York Times Bestseller – “Soția din Paris”, Paula McLain – a fost tradus în peste treizeci de ţări, și, desigur, a fost desemnat bestseller de către New York Times.

12.O carte cu mai puțin de 250 de pagini: „Rezervația de oameni” de Ion Soare se încadrează perfect cerinței – are doar 103 pagini.

13.O carte interzisă: “O lume se destramă”, de Chinua Achebe – am găsit aici cum că Nigeria și Malaiezia au interzis cartea, considerând că e mult prea brutală.

14.O carte pe care o ai de mult timp în bibliotecă: “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey – Depinde ce înseamnă mult timp – eu am cumpărat-o acum câțiva ani ( vreo 3) de la Târgul Gaudeamus.

15.O carte nou apărută: “Bibliotecarul infernului”, Constantin Severin – in noiembrie 2019, am participat la evenimentul de lansare de la Romexpo – e nouță!

16.O carte împrumutată: „Măsura omului”, de Marco Malvaldi – luată cu împrumut (cum era condiția) de la bibliotecă.

17.O carte scrisă de autorul tău preferat ( pe care nu ai citit-o încă) – „Nopțile albe” de F. M. Dostoievski –Dostoievski este unul dintre scriitorii pe care îi admir.

18.O carte inspirată din fapte reale: The Unknown Hemingway” ,de Enrique Cirules – povestea perioadei petrecute de scriitorul american în Cuba.

19.O carte scrisă de un autoru celebru (de care nu ai citit nimic): „Gluma”, de Milan Kundera –  celebritatea e și o chestiune de geografie. Cert este că autorul ceh este demn de acest titlu.

20.O carte publicată înainte de 2020: „Yesterday” de Emil Mladin – a fost tipărită în 1990 și acest lucru a fost foarte evident pe parcursul lecturii.

Până la urmă nu a fost chiar un an plictisitor. Ne va fi greu să-l uităm!

La mulți ani!

Paradoxul francez

Cuisine française – finețe, rafinament, gust și abundență! Cu toate astea, francezii sunt, în general, supli și armonioși. Și sănătoși! Alții, înaintea mea, s-au întrebat cum se poate una ca asta. Și au găsit și răspunsul: vinul! Vinul roșu. Acesta pare ingredientul care echilibrează meniurile înnobilate cu specialități de foie gras și încheiate cu delicioasele brânzeturi franțuzești.

De fapt, este vorba despre compusul numit rezveratrol, eliberat din coaja și din semințele strugurilor negri în timpul fermentării. După zdrobire, rămân exact coaja și semințele strugurilor. M-am documentat și am hotărât să fac o tinctură de tescovină despre care am citit că e un soi de remediu natural care contribuie la menținerea stării de sănătate.

Am pus tescovina la uscat, apoi am făcut-o pulbere. Peste cele 40 de grame de praf de tescovină am turnat 200 de ml. de alcool alimentar de 95 de grade. Într-o altă sticlă am pus tescovină umedă și am turnat același tip de alcool. Experimentez! Agit sticlele de câteva ori pe zi, iar peste puțin timp voi strecura lichidul. Și… gata.

Cine știe, poate în licoarea asta se ascunde miraculosul „joie de vivre„!

Și iarăși este despre must

Mirosul strugurilor zdrobiți îmi trezește amintiri pe care nu știam că le am.

Îmi place această ciclicitate patriarhală a culesului viei și a stoarcerii strugurilor. Tehnicile simple, arhaice, dau un farmec aparte momentului și, deși știu că aș putea îmbunătății multe, prefer să continui acest rustic ritual al vinului. Încerc însă să aduc și ceva nou: un plus de cunoștințe de vinificare și câteva ustensile corespunzătoare. Am făcut primul meu vin toamna trecută: roșu, aromat și (parțial) dulce. Sper să nu fi fost doar norocul începătorului!

Acum sunt puțin mai pregătită… cel puțin știu ce nu trebuie să mai fac. Dar tot acest proces are ceva misterios. E serios și ludic în același timp. E tehnologie și tradiție. Cum-necum, am ajuns aici: e din nou momentul mustului! Desigur e un vin de țară, fără pretenții, dar are o savoare aparte. Nu am stropit via cu nimic, pentru că eu și chimia nu avem o relație prea bună. Am o mare teamă de a asocia produse digerabile cu substanțe care au denumiri chimice. Dar, spre norocul meu, anul acesta podgoria nu a suferit de nicio boală și a fructificat din plin.

Ce am învățat? Via, ca și omul, are nevoie și de grijă, dar și de momente în care să fie lăsată în pace.

Allez, Tour de France!

Iubesc ciclismul. E un sport atât de complex! Implică deopotrivă condițiile naturale și pregătirea fizică, mecanica și tactica, mentalul și rezistența la efort, conjunctura și norocul, inițiativa personală și disciplina de echipă… și mult mai mult de atât. În aparență, regulile sunt simple, dar combinații infinite de factori hotărăsc rezultatul. Fiecare echipă are o strategie, cel puțin un lider și sportivi pregătiți pentru diferite etape: cățărători, sprinteri, contratimpiști. Liderul, de fapt omul de clasament general, este cel care este permanent ajutat de ceilalți coechipieri. Aceștia merg pâna acolo încât se sacrifică pentru el. Își cedează bicicletele dacă liderul are o problemă mecanică, este așteptat când rămâne în urmă, ceilalți colegi îi fac trenă pentru a-i ușura deplasarea sau se poziționează în așa fel încât el să nu fie afectat de vântul lateral, este în permanență protejat și i se creează cel mai bun culoar pentru a nu fi expus accidentelor.

Pare ciudat, dar poți câștiga Turul chiar dacă nu ai nicio victorie de etapă!

Sigur, ciclismul, ca orice sport, are și el “starurile” lui. Pentru mine, Bradley Wiggins reprezintă desăvârșirea. Pe vremea când concura la Sky, se remarca în pluton prin stilul de pedalare și prin poziția perfect aerodinamică. Era de o pedanterie sportivă remarcabilă. Până și felul în care își ținea degetul mare pe ghidon era atent studiat. De altfel, cea mai memorabilă fază din ciclism (și cea mai frumoasă, pe care o revăd mereu cu aceeași emoție), este finishul de la Paris din 2012. După “colțul norvegienilor”, pe Rue de Rivoli, Wiggins (tricoul galben) i-a făcut trenă și a devenit lansatorul lui Mark Cavendish în ultimul kilometru, iar acesta a sprintat și a câștigat acea ultimă etapă. https://youtu.be/V4SzcoD4lDw

Am primit și eu o pălăriuță de la Skoda.

Anul acesta, Turul a început la Nisa. La ediția cu numărul o sută a Turului, în 2013, tot la Nisa a avut loc contratimpul pe echipe. M-am dus cu ceva timp înainte la linia de sosire pentru a-mi găsi cel mai bun unghi din care să-i pot vedea pe cicliști. Înainte de începerea competiției am asistat la o adevărată defilare a sponsorilor. Mașini decorate cu însemne reprezentative au trecut într-un șir nesfârșit, oferind tuturor spectatorilor mici cadouri (eșarfe, pixuri, geluri fructate… ) și creând atmosferă.

Apoi a început competiția. Trebuie să spun că atunci când te afli în public e altfel decât dacă privești la televizor. Pe margine, ești pe cont propriu. E greu să-i recunoști pe rutieri și să urmărești timpii la linia de sosire… Oricum, senzația a fost extraordinară. Când mi-am luat ochii de pe șosea, chiar în fața mea era prințul Albert de Monaco. Bonusul de a fi în mijlocul acțiunii!

DSCF7781

În rest, m-am ales cu buzele arse de soare.

Echipa Sky a terminat atunci contratimpul pe locul trei, dar până la final, Chris Froome (Sky) a câștigat, pentru prima dată în cariera lui, Turul Franței.

DSCF7767

Acum Sky e Ineos, iar ciclistul pentru clasamentul general este Egan Bernal, câștigătorul de anul trecut. Dintre toți cicliști de la Ineos acesta este cel mai puțin “simpatic”, în sens sportiv. Dar e tânăr și are mari șanse. Richard Carapaz e varianta a doua, și nu e una rea deloc. În acest moment, cel puțin la fel de puternică precum Ineos îmi pare echipa Jumbo-Visma, iar dacă nu ar fi accidentat, cred că Primoz Roglic ar avea mari șanse. Dar sunt acolo și Tom Dumoulin și Wout van Aert. Îl susțin și pe Thibaut Pinot de la Groupama-FDJ – are un parcurs interesant și este de admirat cum reușit să-și învingă teama de coborâri. Din păcate, astăzi a căzut și nu a avut o zi prea bună.

Pe Richie Porte (fost Sky-ist, acum ciclist la Trek) îl plac necondiționat pentru grimasele lui care par un zâmbet permanent, dar și pentru tenacitate. Pe Peter Sagan (Bora) l-am considerat mereu exagerat și rebel (într-un sens nu prea bun), dar sunt sigură că va avea un cuvânt de spus în Turul ăsta. De la Bora mi-a atras atenția și Max Schachmann.

Prima etapă a turului de anul acesta a fost haotică și periculoasă: ploaie torențială, accidente, chiar și o încercare de neutralizare. Dar și de-asta îmi place Turul.

De fapt, iubesc Turul Franței și pentru peisajele pe care le parcurg odată cu rutierii, pentru legendele și poveștile locurilor, pentru rețetele gastronomice și istorioarele atent documentate și prezentate de Emanuel Terzian.

Așadar… Allez, Tour de France!

„Și de e frig în aer, ne fie cald în soartă”

20191208_154101Cu bine, 2019!

–  un an care nu m-a lăsat așa cum m-a găsit!

Dar nu asta fac și cărtile, filmele, o călătorie, un om care trece prin viața ta? Și ca și pe acestea, îl înțeleg cu adevărat abia după ce s-a terminat, atunci când distanța șterge contururile, păstrând doar consecințele.

Pentru anul viitor am agățat în bradul meu numai alb și liniște. Simt că întoarcerea la simplitate e ceea ce îmi doresc. La simplitate și la discreție.

De evitat:  eticismele și gesticulația excesivă!

 

 

 

 

 

 

Nivelul MUST

IMG_5463Când am primit via, am simțit că mă așteaptă încă o corvoadă. L-am ascultat fără entuziasm și desigur, fără să înțeleg ceva: “Acum ar trebui dirijată și legată!”.  Privea pe deasupra plantelor tinere care se agățau de stâlpi și se răsfirau în soarele de primăvară. Fără legătură cu ce spunea, îi ghiceam regretul din voce, iubirea pentru podgoria pe care nu o va mai putea îngriji…. speranța firavă că nu o voi lăsa să dispară. “Îi place să aibă mereu pământul afânat”, a continuat ca pentru sine. “Și …. plivită. “ Abia atunci a întors privirea către mine, observându-mi nedumerirea. “Dar lasă, că mai e timp până la plivit și poate găsești pe cineva priceput.“ L-am urmat printre rânduri, simțindu-i efortul făcut pentru fiecare pas, până s-a oprit, obosit, și a trasat cu mâna o linie imaginară între doi stâlpi aflați de o parte și de alta: “De aici, din dreptul ăsta și până acolo e via ta. Gardul ăsta e făcut de mine. Și drumul e al tău. Pe aici aduceam tractorul…”. Părea nesfârșit de trist! Nu voi uita niciodată acea tristețe. Poate din respect pentru ea, am pășit astă-vară în vie. Pentru prima dată! Frunzele căpătaseră o anumită maturitate, iar de lăstari atârnau ciorchini necopți. O minune la care eu nu contribuisem cu nimic. Spațiile dintre rândurile atât de “curate” cu câteva luni în urmă erau acum invadate de buruieni, iar un reproș nerostit m-a făcut să mă simt atât de vinovată. Mi-20191011_191845era milă, mi-era rușine. O uitasem atâta vreme, iar ea se străduise în tot acest timp să-și continue viața. Nu o dirijasem, nu o legasem, nu o plivisem, nu-i afânasem pământul… nimic. Am început să smulg iarba, până am simțit că mă ustură palmele. Această răzvrătire a mea împotriva mea însămi nu-i mai era de folos. Dar mi-am dat seama că îmi pasă. Și cred că atunci când mi-a oferit via, el a știut cumva că va veni acest moment.

În weekend-ul acesta, relația mea cu via a ajuns la nivelul MUST: intim, dulce și aromat. Și va continua…  să fermenteze.