Nivelul MUST

IMG_5463Când am primit via, am simțit că mă așteaptă încă o corvoadă. L-am ascultat fără entuziasm și desigur, fără să înțeleg ceva: “Acum ar trebui dirijată și legată!”.  Privea pe deasupra plantelor tinere care se agățau de stâlpi și se răsfirau în soarele de primăvară. Fără legătură cu ce spunea, îi ghiceam regretul din voce, iubirea pentru podgoria pe care nu o va mai putea îngriji…. speranța firavă că nu o voi lăsa să dispară. “Îi place să aibă mereu pământul afânat”, a continuat ca pentru sine. “Și …. plivită. “ Abia atunci a întors privirea către mine, observându-mi nedumerirea. “Dar lasă, că mai e timp până la plivit și poate găsești pe cineva priceput.“ L-am urmat printre rânduri, simțindu-i efortul făcut pentru fiecare pas, până s-a oprit, obosit, și a trasat cu mâna o linie imaginară între doi stâlpi aflați de o parte și de alta: “De aici, din dreptul ăsta și până acolo e via ta. Gardul ăsta e făcut de mine. Și drumul e al tău. Pe aici aduceam tractorul…”. Părea nesfârșit de trist! Nu voi uita niciodată acea tristețe. Poate din respect pentru ea, am pășit astă-vară în vie. Pentru prima dată! Frunzele căpătaseră o anumită maturitate, iar de lăstari atârnau ciorchini necopți. O minune la care eu nu contribuisem cu nimic. Spațiile dintre rândurile atât de “curate” cu câteva luni în urmă erau acum invadate de buruieni, iar un reproș nerostit m-a făcut să mă simt atât de vinovată. Mi-20191011_191845era milă, mi-era rușine. O uitasem atâta vreme, iar ea se străduise în tot acest timp să-și continue viața. Nu o dirijasem, nu o legasem, nu o plivisem, nu-i afânasem pământul… nimic. Am început să smulg iarba, până am simțit că mă ustură palmele. Această răzvrătire a mea împotriva mea însămi nu-i mai era de folos. Dar mi-am dat seama că îmi pasă. Și cred că atunci când mi-a oferit via, el a știut cumva că va veni acest moment.

În weekend-ul acesta, relația mea cu via a ajuns la nivelul MUST: intim, dulce și aromat. Și va continua…  să fermenteze.

…Și iarăși nu mai putem spune „Trăiască regele!”

IMG_4548O mulțime tăcută și solidară, gardul care împrejmuiește Palatul Regal copleșit de flori albe și de candele, ceai cald venit de nicăieri, impresii și povești despre rege… drumul până la catafalc. Aseară m-am simțit într-o altă Românie, o țară tristă care își plânge regele pierdut.

Un trist și ultim omagiu exemplului meu contemporan de demnitate și decență, de patriotism și noblețe, singurului conducător care ne-a spus vreodată “Vă iubesc din toată inima!”, regelui meu.

Ziua florilor mele de mai

imaginary coffee24 mai, o zi care nu trece niciodată fără să o observ. Nu e o zi obișnuită. De-a lungul anilor a fost mai mereu o zi senină, iar niciuna dintre ele nu mi-a produs vreo suferință sau vreo mare bucurie. Mi-amintesc aproape toate zilele mele de 24 mai. Începând cu aceea. Din ziua aceea am prima amintire: multe persoane triste, iar cineva m-a ridicat pentru a vedea ce se află acolo unde se uitau toți. Nu am observat nimic, dar mi-amintesc florile. Nu florile în sine, ci mirosul lor. În căpșorul acela de 3 ani s-a strecurat parfumul florilor de mai și a rămas acolo pentru totdeauna. Așa cum a rămas și întrebarea: oare am văzut mai mult decât florile? Oricât aș căuta în mintea mea, nu pot găsi acea imagine. Dar… o simt în florile de mai.

De ce-ai plecat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai,

Prin munţii cu păduri de brad,

Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –

Potecile te duc spre Iad,

Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat

Cu vântu-n părul tău vâlvoi,

Când nici un glas nu te-a chemat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

E luna primului păcat –

Păcatul care dintr-o glumă

Te prinde-n laţ şi te sugrumă

Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,

În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…

Priveşte-n jurul tău…

Şi dacă nu ţi-ai murdărit

Pantofii de noroi,

Fă-ţi cruce

Şi întoarce-te napoi!…

Fă-ţi cruce

Fiindcă n-ai păcătuit

Decât în vis…

Şi visul s-a sfârşit!…

(Ion Minulescu)

Fara el…

dscf1076Tristețea. Astăzi am privit tristețea în ochi, și durerea … și moartea. În ochii jucărelului meu. Un ghemotoc de un kilogram care mi-a adus tone de bucurie, tandrețe, prietenie, sinceritate. E incredibil cum s-a strecurat în sufletul meu și cât de important a devenit. Și e de neimaginat …. fără el.