„și am să plec doar eu cu tine”

Cu toată bucuria care mă cuprinde odată cu prima zi de concediu, nu pot să nu-mi amintesc acel sentiment de ușurare, de eliberare completă pe care-l aveam când începea vacanța de vară. Îmi părea că sunt stăpâna timpului și concepeam, în gând, liste cu lucruri de făcut. Deși vacanțele mele nu se deosebeau cu nimic una de cealaltă, planurile erau de fiecare dată entuziaste și, desigur, irealizabile. Dar nu conta. Lăsam senzațiile pe care le trăiam să mă modeleze, învățam din lucrurile simple și mă bucuram de fiecare moment. În perimetrul meu îngust eram liberă, fericită și mereu în mișcare. Nu am cunoscut niciodată plictiseala.

Mi-am îndeplinit unele dintre visurile copilăriei mai târziu, dar n-a mai fost același lucru. Ce credeam atunci fabulos, îmi pare acum înduioșător. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să-i pot oferi fetiței de atunci o vacanță adevărată. Ce minunat ar fi să mai pot retrăi stropul acela de entuziasm copilăresc! De fapt, aș face oricând un schimb de vacanțe cu ea.

Și… am bagajul deja făcut!

Cafeneaua de la capătul lumii

Am asociat titlul și începutul cărții Cafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky, trad. Fabiana Florescu, București, Litera, 2020, cu melodia celor de la Eagles, Hotel California. (https://youtu.be/WSM1WeC24JA )

Cumva, răzbate același sentiment de disperare al rătăcitului posedat de o nevoie acută de a fi în siguranță. Mă declar cucerită de extraordinara putere a minții de a juca feste propriului organism creând miraje și iluzii și zădărnicind efortul concentrat al tuturor celorlalte organe de a ne ține în stare de conștiență.  Într-adevăr, patima și disperarea pot afecta atât de mult percepția, încât ne fac să urmăm docili himere ademenitoare fără să ne pese dacă la capăt ne vom izbi de zidul rece și calculat al fizicii. Judecând la rece, nu neapărat faptele ne aruncă în ghearele disperării, ci perspectivele, modul complicat în care mintea reface drumul dintre cauză și efect hiperbolizând consecințele. Pe de altă parte, care dintre noi nu a simțit niciodată nevoia să se urce în mașină și să pună distanță între el și tot restul? Cuprins de dorința de a scăpa de frustrarea unei vieți conduse după principii corecte, dar repetitive și anoste, autorul John P. Strelecky ne descrie în Cafeneaua de la capătul lumii tentativa lui de fugă din propria existență. Din câte înțeleg, este vorba despre o aventură reală la capătul căreia și-a descoperit menirea, motiv pentru care dorește să ne împărtășească și nouă experiența.

Entuziasmul plecării în vacanța menită să-i limpezească gândurile se oprește brusc în ambuteiajul de pe autostradă și, mai mult, se transformă în disperare când bărbatul se rătăcește încercând să găsească o rută ocolitoare. Așa ajunge la o clădire mică, albă și dreptunghiulară, Cafeneaua de la capătul lumii,  The Why Cafe, în original. Clădirea apăruse din senin când deja se înnoptase, iar acul indicatorului de benzină alunecase sub linia roșie. Cafeneaua nu avea nimic special, cu excepția locației atât de izolate, ceea ce-i dădea o aparență spectrală. Totuși, meniul i-a atras atenția călătorului nostru. Mai exact, coperta din spate a acestuia. O mică explicație care ținea loc de titlu preceda trei întrebări la care clienții erau invitați să reflecteze în timp ce așteptau să fie serviți: De ce ești aici?; Îți este teamă de moarte?; Ești un om împlinit?

Când s-a arătat contrariat de acest inedit meniu, a primit de la chelneriță și de la bucătar cele mai neașteptate sugestii. “Eram uimit de absurdul situației mele. Mă aflam într-o cafenea, în toiul nopții, ascultând discuții despre mesaje puse pe prima copertă a meniurilor pentru a ajuta clienții să-și schimbe viețile.”(p. 37) Mai mult, fata părea că-i citește gândurile și îi îndreaptă atenția spre o altă abordare a întrebărilor, urmărind principiile psihologice de stimulare prin simulare.  

Recunosc, nu mă dau în vânt după literatura motivațională. Deși mă bucur de lectură și chiar îmi produce un anumit vibe, pur și simplu nu rezonez cu ea pe termen lung. Nu știu dacă sfaturile din aceste cărți funcționează cu adevărat pentru că îmi lipsește consecvența necesară punerii lor în practică. Pe de altă parte, cunosc puterea cărților de a te schimba, dar să te facă să-și desenezi  grafice și să urmezi un program strict pentru tot restul vieții pentru a obține succesul, oricare ar fi acesta, mi se pare plictisitor.  

Și iarăși este despre must

Mirosul strugurilor zdrobiți îmi trezește amintiri pe care nu știam că le am.

Îmi place această ciclicitate patriarhală a culesului viei și a stoarcerii strugurilor. Tehnicile simple, arhaice, dau un farmec aparte momentului și, deși știu că aș putea îmbunătății multe, prefer să continui acest rustic ritual al vinului. Încerc însă să aduc și ceva nou: un plus de cunoștințe de vinificare și câteva ustensile corespunzătoare. Am făcut primul meu vin toamna trecută: roșu, aromat și (parțial) dulce. Sper să nu fi fost doar norocul începătorului!

Acum sunt puțin mai pregătită… cel puțin știu ce nu trebuie să mai fac. Dar tot acest proces are ceva misterios. E serios și ludic în același timp. E tehnologie și tradiție. Cum-necum, am ajuns aici: e din nou momentul mustului! Desigur e un vin de țară, fără pretenții, dar are o savoare aparte. Nu am stropit via cu nimic, pentru că eu și chimia nu avem o relație prea bună. Am o mare teamă de a asocia produse digerabile cu substanțe care au denumiri chimice. Dar, spre norocul meu, anul acesta podgoria nu a suferit de nicio boală și a fructificat din plin.

Ce am învățat? Via, ca și omul, are nevoie și de grijă, dar și de momente în care să fie lăsată în pace.

 Mi-e imposibil fără tine

Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă

Şi nici în ce culori îţi sta mai bine,

Ştiu doar că amintirea nu mă lasă

Şi că mi-e imposibil fără tine.

 

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,

Care-a decurs din întâlnirea noastră,

Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă

Şi tu îmi faci cu mâna la fereastră.

 

Subtile explicaţii cui i-aş cere?

Tot prostul face pe interesantul

Şi-n condamnarea asta la tăcere,

Mai conversez de-a surda, cu neantul.

 

Şi cum să transformăm iubirea-n ură,

De ce nu noi, ci solii să lucreze,

Şi să pătăm simţirea cea mai pură,

Punând incendiul tot în paranteze?

 

N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,

Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,

Dar eu te-am adorat fără criterii,

Estet bolnav, al patimii depline.

 

De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,

Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,

Şi după toată veghea ne-ntreruptă,

Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.

 

Şi totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,

La mine-n braţe îţi fusese bine,

Obsesia iubirii nu mă lasă

Şi-mi este imposibil fără tine.

 

Adrian Păunescu – Mi-e imposibil fără tine

 

Atonement

Am primit de la Geo (Just reading my books ) invitația de a intra în jocul ăsta muzical. Mulțumesc, Geo! Tot ea mi-a explicat și regulile. Sunt două:

Prima regulă : „Postați o piesă muzicală care să nu facă parte din ceea ce numim în mod comun muzică și ascultăm de obicei la radio sau prin alte părți. Adică, să nu se încadreze nici la muzică ușoară românească, nici la muzică ușoară străină, nici la muzică populară românească, nici la muzică populară străină, nici la muzică clasică, nici la jazz, nici la rock, nici la house, nici la pop, nici manea să nu fie etc. O muzică non-standard, care v-a plăcut și pe care o recomandați și altora”.

Gândul mi-a zburat imediat la o melodie fabuloasă, coloana sonoră a nu mai puțin fabulosului film „Atonement”. Ceea ce include piesa în „categoria-țintă” a acestui joc este introducerea sunetului produs de o mașină de scris care urmărește linia melodică și adaugă intensitate și dramatism. „Ispășire”, cartea lui Ian McEwan, cea care stă la baza filmului,  este despre regrete, despre mustrările de conștiință care ne urmăresc pe tot parcursul vieții și care ne hotărăsc destinul. Dar este și despre modul particular în care uneori reușim să ne împăcăm cu propriile greșeli și să rescriem vieți. Recomand!

Cea de-a doua regulă:
Dați leapșa mai departe la exact 3 bloggeri, pe care va trebui să-i menționați explicit, prin nume sau pseudonim. Deci fără „această leapșă poate fi preluată de X, Y, Z și de toți cei care mai doresc”, indiferent cât de mulți ar fi cei care mai doresc sau cei care vă citesc, indiferent cât de mult s-ar supăra unii că i-ați ales sau că nu i-ați ales, trebuie să alegeți în mod clar și explicit 3.

Aici începe greul! Predau mai departe „cartoful încins” și îi invit să se bucure de acest joc  pe:

Ane – arta si natura

Constanța Crețu – doriteșinedorite

sunt un adolescent rebel

 

Pe străzile din București

Teama de ger și melodiile obsedante pier la fel: dansând!
Hai, întoarce-te în timp să ne privești
Cum dansam pe străzile din București,
Pe vremea când încă trăiam povești.
Hai să-ți cânt să-ți amintești….
20160618_203913