„Trenul spre Samarkand”, de Guzel Iahina

Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Să te temi de toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești… […] Și să-ți ascunzi sufletul milostiv cât mai adânc în buzunar, ca să nu se ițească. Uneori, ca să fii bun trebuie să pari rău!” (p. 47)

Guzel Iahina. Trenul spre Samarkand, trad. și note de Luana Schidu,București. Humanitas Fiction, 2021.

Am văzut-o în librărie și mi-am zis: nu încă! Nu încă, pentru că, deși sunt fabuloase, romanele scriitoarei Guzel Iahina au o cruzime care îmi depășește limita de suportabilitate. Dar până la acest volum încă nu descoperisem pe de-întregul oroarea. Cititorii cărților de groază știu exact la ce să se aștepte și iau totul așa cum este, o ficțiune. Iahina plusează însă și ne spune clar că aceasta a fost realitatea, chiar dacă nu descrie un fapt concret, el este foarte posibil să se fi întâmplat într-o formă sau alta. Am avut impresia că face o înșiruire de cruzimi despre care a citit și pe care le concentrează tocmai pentru a spori senzația și, cu siguranță, pentru a atrage atenția asupra lor. Este nemiloasă, surprinzător de nemiloasă.

Autoarea nu se depărtează prea mult nici de tema celor două cărți precedente (despre care am scris câte ceva aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2021/08/16/zuleiha-si-bach/), nici de perioada și nici măcar de regiunea din Rusia unde au loc evenimentele. Cu toate acestea, e o altă poveste, la fel de captivantă, dar mult mai dureroasă: este despre copii, iubire și bunătate. Despre dimensiunea și intensitatea iubirii și despre formele de manifestare ale bunătății.

Acțiunea este fixată clar în timp: octombrie 1923. ”În ultima vreme, pe întinsul patriei, era atâta moarte, de-ai fi zis că ea stăpânește țara, nu puterea sovietică. ” Și iadul sovietic ne e descris în detaliu: urmele războiului civil încă fumegau, bezna administrativă și politică crea nedreptăți, foametea stăpânea regiunea centrală a țării, peste tot durere, suferință și lipsuri. Drama era atât de uriașă  încât oamenii se hrăneau cu apă în care fierbeau nisip, își abandonau copii pe care nu-i mai puteau hrăni… Dar mă opresc!

În acest context, un tren sanitar plin cu orfani urma să străbată patru mii de verste, din Kazan până la Samarkand, pentru a strămuta copii de toate vârstele în însoritul Turkestan, „ținutul grânelor”. (VÉRSTĂ, verste, s. f. Unitate de măsură pentru distanțe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 km. – Din rus. versta. Dex).

Responsabilul convoiului era comandatul Deev. El era însoțit de Belaia, reprezentanta Comisiei pentru Copii, de felcerul Bug, în vârstă de 71 de ani, de tânărul bucătar Memelea și de încă unsprezece surori sociale.

Orfelinatul de unde au fost luați copiii depășea cu mult orice povestire a lui Dickens. E greu de citit momentul în care Deev și Belaia pătrund în stabilimentul înțesat pe dinăuntru și pe dinafară de copii  abandonați: „vin, vin și nu se mai termină” (p. 19) Mi-a rupt sufletul gestul unei fetițe care încerca să ia o bucată de carne pictată pe un perete. Aici am vrut să renunț prima dată la lectură. Nu am citit în viața mea ceva mai crunt! Ca să pot continua lectura am citit finalul cărții. Și era abia începutul!

Orfelinatul, un fost palat acum parțial distrus de război, era practic un spațiu gol, auster, în care sutele de copii încercau să-ți găsească un colțișor.  Această clădire îmi dă senzația unei subtile, dar voite, suprapuneri trecut/prezent, o comparație din care câștigă trecutul.

În orice caz, mă cutremură deopotrivă starea cruntă a copiilor luați de acolo și perspectiva oferită de drumul cu acel tren dărăpănat. Tren este un personaj în sine. Fatima, una dintre surorile sociale, îl numește „arca lui Noe”. Cu siguranță, nu este numai un mijloc de transport, el reprezintă salvarea, este șansa, este promisiunea unei vieți mai bune.  Și nu este un convoi oarecare. Vagoanele sale ruginite și dărăpănate acum, amintesc de opulența de odinioară când garniturile aveau vagoane de tip restaurant, biserică și bibliotecă decorate cu filigran de lemn aurit și ornamente care contrastau dramatic cu sacii comerciali în care se înveleau micuții pasageri de acum. Abandonate de ceva timp, ele alcătuiesc acum „ghirlanda”, singura speranță spre o destinație care, în comparație cu locul de plecare, pare un tărâm al făgăduinței. Trenul acesta ne poartă prin locuri pustiite de seceta ucigătoare și oprește în gări în care oamenii de toate felurile caută cu disperare o ieșire din impas, o nouă destinație, o șansă. Privim de la ferestrele lui deopotrivă răsăritul soarelui și pericolul care pândește în stepă, luna, marea, deșertul,  haltele părăsite și gările aglomerate. Trenul este el însuși o Rusie în miniatură, populat de copii din toate zările, de toate condițiile și de toate etniile. Ne prezintă o Rusie aflată precum un tren la un nod de cale ferată.

Conducătorul trenului, comandantul Deev, își ia misiunea în serios. Însă, impresionat de felul în care erau ținuți copii în orfelinat, a încălcat prima regulă: în loc să selecteze 400 de copii, i-a luat pe toți cei 500 aflați acolo, în acel moment. Scena din gară este fabuloasă: copiii sunt urcați în tren, Deev încearcă să-i strecoare clandestin și pe cei mai bolnavi, în timp ce o femeie îi pune un bebeluș în brațe, iar un ofițer îl urmărește. Vacarmul acela e construit aproape cinematografic. Disperarea, speranța, teama, entuziasmul, emoția plecării … extraordinară scenă!

Deev este cel mai bun personaj creat de Iahina. Bun în sensul bunătății, omeniei, compasiunii. Este impresionantă lupta lui pentru a le găsi cizme copiilor, mâncare, medicamente…. pentru a urca în tren fiecare copil bolnav și neajutorat, chiar dacă știa că va fi greu să-i ducă pe toți la destinație. Celor fără nume le găsea porecle care să le spună povestea, mesteca el pentru cei care nu puteau să mănânce….  Oricât de firavă era, el a dorit să dea o șansă tuturor. „Pe hârtie figura în secția de transporturi și se ocupa de expedierea trenurilor și a mărfurilor, de fapt, lupta cu foametea. Pentru prima dată lupta fără să ucidă. Nu grâne duce el în guberniile înfometate, nu ulei și vite, ci viață. Nu expediții medicale conducea în cotloanele îndepărtate ale țării, ci viață. Și acum, stând în compartimentul de comandă al eșalonului sanitar, nu muta cinci sute de pasageri dintr-un punct al traseului în altul, ci îi smulgea pe copii unei morți probabile și îi ducea undeva unde poate, îi aștepta viața.” (p. 76).

Dintr-un om bun și responsabil, Deev a „a devenit animal de pradă: apuca tot ce putea hrăni, încălzi sau bucura copiii.” (p. 259). A făcut rost de cele necesare coborând în gări sau în pădure, cerșind sau riscându-și viața la orice pas. A impresionat membrii neimpresionabili ai CEKA de la care o obținut alimente, a convins responsabilul de la un punct de sortare să-i dea carne (un moment care mi-a provocat aceleași sentimente pe care le-am simțit citind poezia Moartea căprioarei), a luat în tren o tânără mamă cu pruncul ei și apoi o cățelușă pentru a-l hrăni pe bebelușul luat la plecare, a cules alți copii abandonați de pe drum,  a înfruntat „pericolul” cazac, holera, deșertul… Toate acestea l-au obosit, l-au copleșit, l-au făcut aproape să-și piardă mințile. Și el fusese orfan, și el cunoscuse foamea și disperarea. Și, precum copilașii din tren, avea nevoie de iubire. Prin acești copii își retrăia suferințele, se salva pe sine, „mânat în toate acestea nici de simțul datoriei, nici de o idee, nici de iubire de oameni, ci de o mare deznădejde și de o mare suferință.” (p. 384)

Belaia, tot o orfană, găsise un mod diferit de a lăsa în urmă suferința: „știința de a întoarce pagini – capacitatea de a trece de la o etapă a vieții, fără a încerca vreo îndoială sau suferință.” (p. 138). Ea își manifesta iubirea față de cei a căror soartă o avusese și ea, prin asigurarea practica a mijloacelor de trai și prin a-și îndrepta furia spre abuzatori. „Belaia își dădea seama de scara pe care se măsura iubirea care-i umplea inima: ea singură era în stare să înlocuiască mii de mame, poate chiar zeci de mii. Era gata să-și desfacă brațele – de la gurile Volgăi până la Nipru – ca să-i adune pe toți cei fără casă și adăpost, să-i spele, să-i hrănească și să-i apere de vreme rea” (pp. 142-143). Ne provoacă să ”vedem” ce a văzut ea de când era comisar pentru copii. E o lecție dură despre vremurile terifiante prin care a trecut poporul rus nu mai departe de acum un secol: foamete absolută, foametea morbidă. Poate așa vom începe să înțelegem!

Deev și Belaia sunt doi oameni care-și trăiesc în feluri diferite aceleași răni ale copilăriei, dar care s-au străduit, alături de ceilalți din echipaj, să le vindece copiilor cumplitele traume care-i aduseseră aici. Au stabilit reguli, au îngrijit micuții, i-au încălzit, i-au ascultat, s-au jucat cu ei, le-au cântat, le-au oferit tandrețe, au suferit când pierdeau câte unul.

Un puști găsit pe șine în timpul călătoriei devine imaginea copilăriei acelor vremuri. Un puști cu privirea inteligentă, dar cu un comportament asemănător unui câine credincios, se lipise precum o umbră de Deev. A primit numele Zagreica. Băiatul nu vorbea, dar îi aflăm povestea în capitolul al IV-lea….  Cumplit! Cum ar putea un om suporta așa ceva, dar un copil? Citesc gândurile nefericitului Zagreica și încerc iarăși să nu renunț la lectură.

Trenul își continuă drumul, iar drama pare că nu se mai termină. Se intensifică, devine o agonie. „Și jalea asta n-are nici gust, nici culoare, nici miros.” (p. 282)


Pentru că alimentul despre care se tot vorbește în carte este cașa, am fost curioasă să gust și eu. Am pregătit o cașa rusească cu hrișcă. Hrișca are un miros pe care nu-l aveam „în baza mea de date” și nici gustul nu-mi era cunoscut. Dar nu este rău deloc, dimpotrivă. E adevărat că am adăugat și un pic de unt.

Cașa

Publicitate
%d blogeri au apreciat: