Misterele Eleusine

Și lucrurile-acestea tu să nu le ascunzi,
Ci drept le spune-n față și nu căta să mergi
Pe cale îndoită. (Prometeu înlănțuit)

Anul acesta, Elefsina este una dintre cele trei capitale europene ale culturii. Micuțul oraș de lângă Atena, o localitate industrializată acum, are o istorie încărcată de mistere, iar noua prosperitate tinde să lase uitării vechiul Eleusis.

Am vizitat orașul într-o  zi însorită de ianuarie, dar friguroasă, cu un vânt incredibil de tăios, care bătea dinspre golf. Străzile înguste, cochete și curate erau mărginite de portocali, ficuși, măslini și iasomie parfumată. Clădirile, nu foarte înalte, cu zidurile vopsite  în alb și variațiuni de ocru și ferestre mari cu balcoane largi erau și ele înconjurate de aranjamente bogate de arbuști ornamentali. Doar în centrul comercial și pe străduțele cu taverne forfota bine-cunoscută spărgea monotonia.

Din trecutul relativ apropiat face parte gara orașului, cândva aglomerată și însuflețită, acum părăsită și cu șinele năpădite de vegetație. Câțiva tineri dintr-o  organizație de mediu s-au gândit să anime locul înșirând de-a lungul șinelor gablonzuri din lucruri aruncate. Tristețea pare însă să se fi instalat, iar locul a început să capete patina vechiului.  Deocamdată e doar ponoseala abandonului.

În Elefsina am sperat însă să regăsesc trecutul îndepărtat: pe Eschile (525 îHr – 456 îHr), Aischylos (Αἰσχύλος), așa cum îl pronunță grecii, cu s-ul ușor șuierat  printre dinți. Puține sunt însă urmele trecerii sale prin orașul natal.

Lângă site-ul arheologic, locul de pe colina dinspre golf unde se afla Marele templu al Demetrei, zeița agriculturii, și al fiicei ei, Persefona, mi-l pot imagina pe Eschil, ovaționat ca erou după bătăliile de la Maraton și de la Salamina și apoi, trezindu-se disprețuit de aceiași concetățeni revoltați că a dezvăluit practicile secrete ale Misterelor Eleusine! Considerat sacru cândva, templul nu mai este acum decât o ruină. O ruină care are de spus o poveste!

Peste vechea intrare în templu s-a construit, în perioada romană (secolul al II-lea d.Hr), Marele Propylaion, unde se află fântâna Demetrei. După ce trecem și  de Micul Propylaionul (secolul I î.Hr.) ajungem la Ploutonion, peștera sacră  a lui Hades pe unde, conform mitologiei, Persefona a revenit din măruntaiele pământului. 

În apropiere se află ruinele Telesterionului, locul în care se desfășurau ritualurile de inițiere.

Despre existența Misterelor din Eleusis s-au găsit dovezi clare încă din secolul al VII-lea î.Hr., dar există mărturii cum că templul a fost ridicat cu mult timp înainte (poate chiar sec. al XV-lea). Ceremoniile religioase erau organizate și controlate de preoți, dar s-au bucurat și de sprijinul atenienilor. Istoria Misterelor a continuat fără întrerupere vreme de secole chiar și atunci când conflictele au răvășit orașele abia întemeiate, iar Sanctuarul din Eleusis a fost incendiat. Ghizii aduc ca argument scrierile lui Herodot, de unde extrag un amănunt interesant în legătură cu un moment petrecut în timpul războiului persan (480 î HR). În timp ce armatele se confruntau în Golful Salamina, luptătorii au observat deasupra Eleusisului, situat peste golf, un nor mare de praf. Herodot a explicat cum că acel praf care s-a ridicat și a plutit spre Salamina a fost provocat de o procesiune uriașă, formată din 30000 de oameni care mărșăluiau rostind incantații și strigând într-un glas: „Iacchus, Iacchus!” (Dionis). Istoricii presupun că era chiar procesiunea care preceda celebrele ritualuri mistice.

După încetarea bătăliilor, convinși fiind de sacralitatea locului, elenii încorporau calcarul din Eleusis în frizele clădirilor reconstruite din Atena, pentru a le proteja. Templu însuși a fost extins și apoi înconjurat de zidul protector care, parțial, se mai vede și astăzi.

Ritualurile practicate aici au căpătat o amploare absolut copleșitoare; întreaga suflare participa magnetizată deopotrivă la ceremonii și la serbările câmpenești. În perioada romană, inițierea devenise chiar obligatorie pentru clasele superioare. Hadrian, împăratul roman filoelen care a revigorat într-un mod cu totul special cultura elenă, a inițiat lucrări ample de consolidare a sanctuarului, iar Marcus Aurelius l-a restaurat din temelii după ce fusese distrus și jefuit. Cu toate acestea, tot romanii au fost și cei care au contribuit la declinul Marelui Templu. În anul 392 d. Hr., împăratul roman creștin Teodosie a numit ceremoniile mistice „urâciuni păgâne” și le-a interzis. Astfel, Misterele Eleusine au încetat, iar locul și-a pierdut măreția și a fost abandonat vreme de zece secole.

Dar care era rolul Templului și în ce constau Misterele Eleusine?
Ritualurile Eleusine sunt încă învăluite în mister, parțial și din cauză că inițiaților nu le era permis să dezvăluie practicile la care luau parte. După cum spuneam, Eschil a încălcat această regulă și a fost aspru pedepsit. S-au păstrat totuși câteva însemnări despre acele ceremonii care deveniseră celebre și care se repetau cu mare pompă în fiecare an, primăvara și toamna.

Totul a început după ce țara a fost afectată de o secetă cumplită. Disperați, atenieni au cerut sfatul Oracolului din Delphi. Acesta le-a oferit, după cum îi era obiceiul, soluția: pentru a avea din nou un sol fertil, era nevoie ca atenienii să o îmbuneze pe zeița Demetra, protectoarea orașului, și să-i ofere sacrificii. Mitul la care se raportau era desigur cel al Persefonei, fiica zeiței Demetra, care a fost răpită de Hades, zeul Infernului, și dusă în lumea de dincolo. Disperată, Demetra, zeița culturii și a roadelor câmpului, a căutat-o peste tot, pârjolind pământul vreme de nouă zile. A găsit-o și a salvat-o. Fata însă mâncase sâmburi de rodie cât a stat în captivitate, așa că a rămas pe veci legată de lumea umbrelor unde, de atunci, se întoarce în fiecărui iarnă.

Grecii și-au folosit imaginația și tragismul latent (asta dacă nu cumva oracolul le-a indicat explicit!) și au stabilit un protocol menit să îmblânzească pornirile răzbunătoare ale zeiței mamă.

Pregătirile pentru marele eveniment începeau încă din februarie-martie cu
Misterele Mici. Marile Mistere, cele care evocau coborârea Persefonei în Infern, se desfășurau pe parcursul a nouă zile și constau într-o serie de practici de purificare menite să le provoace participanților o stare de extaz, un fel de transă necesară pentru curățirea spirituală și pentru redarea încrederii în existența vieții de apoi.

Mai întâi avea loc selectarea celor 2000 – 3000 de eleni care urmau să fie inițiați în practicarea ritualurilor. În conformitate cu spiritul lor democratic, toată lumea avea dreptul să participe la eveniment, cu excepția celor care nu vorbeau limba greacă, ateii și infractorii (cei care aveau vinovății de sânge). Inițiații aspiranți erau supuși apoi unui program de pregătire care consta în post și incantanții, în exersarea unor dansuri ritualice și purificarea prin spălare cu apă din râul Ilissos. Tot atunci, fiecare inițiat aducea un purcel pentru ritualul sacrificării purceilor, care avea loc chiar în ziua premergătoare plecării în procesiune. Viitorii inițiați își cărau purcelul în brațe până la mare, acolo unde era și locul pregătit pentru săvârșirea sacrificiului în numele Demetrei.
Cei care urmau să fie inițiați, mentorii, preoții și atenieni obișnuiți înveșmântați cu haine elegante și bijuterii se grupau în Agora din Atena și asistau la proclamația rostită de crainicul sfânt. După ce toată lumea era instruită asupra regulilor obligatorii de comportament pe parcursul ceremoniei, se pleca într-un marș de 30 de km, de la Atena la Eleusis, traseu numit Iera Odos – Drumul Sfânt. Lumea flutura spice de greu și alte simboluri ale fertilității, paznicii asigurau ordinea, bărbații cântau dintr-un fel de cimpoaie și struneau măgarii care cărau proviziile, iar în fruntea procesiunii era purtată statuia Persefonei așezată într-un coș ornat cu șerpi. Inițiații își cărau propriile animale sacrificate până la sanctuar.
În momentul trecerii podului peste râul Cephissus, tradiția cerea ca o femeie să adreseze celor mai importante persoane din procesiune tot felul de insulte și obscenități. Această practică avea menirea să-i facă pe participanți să se elibereze de orice conveniență socială. Mai departe, ajunși pe podul care străbătea lacul Rheitoi (lacul Koumoundourou), vechii locuitori ai zonei legau fiecărui inițiat câte o panglică de încheietura mâinii drepte și de piciorul stâng.

Procesiunea solemnă ajungea spre seară pe colina din Eleusis. Ofrandele erau depuse în holul mare al sanctuarului, iar participanții cântau, dansau și se ospătau până dimineața. Inițiații și mentorii lor, cei care postiseră, erau conduși în Telesterion (Sala de inițiere), într-un întuneric absolut. Despre ce se întâmpla acolo nu există decât informații vagi. Inițiații primeau o băutură de orz care, în combinație cu oboseala și cu zgomotele obsedante produse de diverse instrumente, le provoca o stare de transă și începeau să aibă viziuni bizare. Pe acest fond începea o căutare simbolică a Persefonei în lumea lui Hades. Cu torțele aprinse, inițiații parcurgeau un traseu de inițiere în tainele morții și ale vieții de dincolo. Toate acestea trebuie să fi avut un efect hipnotic asupra lor. În cea de-a doua noapte, sanctuarul era luminat puternic, iar inițiații celebrau întoarcerea Persefonei. Preoții dezveleau obiectele sacre și, într-o tăcere absolută, inițiații ridicau înspre cer spicele de grâu, simboluri ale vieții renăscute și ale fertilității. Mulțimea era extaziată. La final, preotul sfânt ridica vasele de lut și stropea cu apă proaspătă înspre răsărit și apus, invocând ploaia. Dincolo de misticismul ritualurilor acestea nu erau, în fond, decât încercări de conectare cu natura, în singurul mod în care credeau ei că pot.

Chiar dacă se cunoaște faptul că în timpul inițierii se făceau incantații și se săvârșeau acte intuitiv-extatice, nu sunt cunoscute exact practicile care aveau loc. Probabil și „misteriada” creată în jurul lor a avut un rol în crearea mitului care a urmat.

Eschil a scăpat de acuzația de divulgare a secretelor spunând că nici măcar nu s-a gândit că era ceva de ascuns în asta. Chiar dacă ne bucurăm și astăzi de trilogia Orestia, inspirată oarecum de Misterele eleusine, elenii nu l-au iertat
pe părintele tragediei grecești. Legenda spune că Eschil s-a retras apoi în Sicilia, unde se pare că a fost ucis de un vultur care, încercând să spargă din
zbor carapacea unei țestoase, i-a confundat capul cu un bolovan. Bizar sfârșit! Inițiat fiind, cu siguranță a știut să trăiască din plin și să creadă în inexplicabil.

Byronism la Missolonghi

Noul Pleuron

 „Apropie-te pe pământul tău

De lucrurile cele mai frumoase

Și judecă-le frumusețea lor

De-aproape” (Byron)

Lucifericul îndemn către Cain, scris de Byron, m-a provocat să caut frumosul oriunde. De cele mai multe ori l-am găsit întâmplător, a apărut de nicăieri, aproape că m-am împiedicat de el. Alteori, m-am trezit orbită de un frumos văzut numai de mine. De frumosul meu!

De data aceasta, ascunsă după perdeaua unei ploi reci, la Pleuron (cum altfel!), promisiunea unei zile frumoase părea compromisă. Ruinele de pe Dealul Zygos ar fi trebuit să fie apogeul călătoriei, privirea însă mi-a fost distrasă constant de priveliștea oferită de laguna din depărtare: Missolonghi. 

Aflat în vecinătatea vechiului Pleuron menționat în Iliada, Missolonghi ar fi putut rămâne doar un sat de pescari, un loc pentru extracția sării, o destinație turistică… un anonim al istoriei. Dar ne aflăm în țara care a inventat tragedia, așa că Grecia i-a pregătit acestui loc înconjurat de ape, un alt destin. Dramatismul a tot plutit în aerul sărat al lagunei, de la venețienii care i-au dat numele și până la otomanii care aproape l-au distrus, de la oamenii celebri care au plecat de aici, până la cei care au venit. Excentricitățile romantice și eroice l-au adus și pe Byron aici, în fruntea unei armate proprii. Cu buclele sale atent aranjate și mândru de rezultatele celei mai recente diete, a pășit, cuprins de solemnitate, pe tărâmul pe care venise să-l elibereze de sub teroarea otomană. Ca fiecare iarnă, și începutul lui 1824 era umed și rece, ceea ce nu prea ajuta firea dificilă a poetului. Și nici sănătatea. În urmă cu câteva luni avusese o criză ciudată pe ambarcațiunea sa, iar cei doi medici nu au reușit niciodată să găsească o explicație. Noroc că trecuse de la sine!

Ajuns la Missolonghi, s-a instalat încrezător într-o casă aflată chiar lângă lagună. Făcea plimbări lungi, călărea și plănuia atacuri îndrăznețe. Lăsase în urmă byromania, demența stârnită de femeile căzute într-o incontrolabilă admirație, și a decis că e  timpul să se distingă prin vitejie și să dea un nume genului de persoană care urma să devină, erou byronian. Pe la mijlocul lui februarie, entuziasmul i-a fost întrerupt de o nouă criză, la fel de inexplicabilă pentru el, cât și pentru tinerii lui medici. Aceștia l-au tratat prin singura procedură pe care o cunoșteau: sângerarea terapeutică. Avea 36 de ani, așa că este de presupus că vârsta l-a ajutat mai mult să-și revină, decât barbarul tratament. Lungile plimbări de-a lungul lagunei, adierea caldă a vestitului Sirocco, priveliștea încărcată de romantism, liniștea tulburată doar de țipetele scurte ale păsărilor, gândul la victoriile pe care urma să le obțină… toate acestea îl entuziasmau peste măsură.

Pierdut în contemplație, într-o seară de început de aprilie, când călărise mult prea departe de casă, l-a prins o ploaie rece, adusă de vântul dinspre lagună. Cuprins de friguri, doctorii au încercat să-i aplice din nou binecunoscutul tratament. Până și Byron s-a prins de inutilitatea lui și l-a tot respins. În câteva zile, starea lui s-a deteriorat continuu. Zăcea tăcut și demoralizat:  cum să te afli în mijlocul unei  fierberi, să te cuprindă frenezia tipică unui om lipsit de moderație, să plătești o armată văzându-te deja un erou eliberator și să mori, prozaic, de friguri?

În ziua de luni, 19 aprilie, după Paște, a devenit ceea ce s-a visat mereu: un erou. Grecii au deplâns sincer dispariția lui și s-au întrebat mereu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit. Ar fi supraviețuit asediului otoman care a urmat? Ar mai fi avut loc, un an mai târziu, eroicul și crudul exod de la care orașul și-a luat numele Hiera Polis (Orașul Sacru)? Viața ne e plină de aceste ”cum ar fi fost dacă” și numai poeții găsesc răspunsuri, poeții romantici și idealiști precum Byron.

Pentru a-mi echilibra pornirile romantice, pătrund într-o tavernă ai cărei pereți sunt tapetați cu imaginea unui frumos apus de soare peste lagună, iar un platou cu fructe de mare e tocmai potrivit pentru a încheia o zi frumoasă. Un flamingo singuratic, privește netulburat laguna, sprijinindu-se într-un singur picior. O domină cu mândria și cu exotismul lui… precum Byron, odinioară. 

Categoric, Missolonghi a rămas definitiv atins de byronism, își trăiește pasional și tăcut romantismul pentru a alunga, în felul său, meschinăria și urâtul vieții. Nu asta facem toți?

Aripile lui Nike

De câte ori revin undeva port cu mine și trecutul, privesc inevitabil totul prin ochii celei care a mai fost acolo. Mă înduioșează orice colțișor pe care îl recunosc și de care mă leagă o cât de neînsemnată amintire. Mă bucur de revenire ca și cum m-aș fi întors și în timp și parcă aștept să retrăiesc aceleași momente, aceleași senzații… Cum ar spune cineva mai înțelept decât mine: caut copite de cai morți! Dar dacă nu la Atena, atunci unde?

Atena este așa cum mi-o aminteam, o combinație între arhaismul rafinat și un mult prea balcanic nou, o tentație turistică și o revelație culturală răvășită de eternul vânt nordic, tragic și civilizator.

Adopt lentoarea grecilor și mă pun de acord cu codul violet de căldură răcorindu-mă cu iaurtul grecesc cu fructe, nuci și miere, în timp ce privesc ceea ce a mai rămas din clădirea Bibliotecii lui Hadrian. O ruină care își spune tăcută povestea, ziduri rănite de o istorie zbuciumată care au rezistat parcă pentru a ne aminti  de măreția de altădată a Atenei și de pornirile grecofile ale împăratului Hadrian.

Locul ales pentru construirea impozantului edificiu era, la începutul secolului I d.Hr, un perimetru prosper, cu case îngrijite și prăvălii cu mărfuri scumpe. Ridicarea zidurilor a început între anii 131-132 d.Hr, iar ansamblul cuprindea, pe lângă cele trei săli dedicate păstrării papirusurilor, săli de lectură și de conferințe, porticuri, un iaz și o grădină unde savanții se întâlneau pentru discuții filosofice.

Mă îndrept, precum vechii greci, spre intrarea principală, un propilon cu patru coloane corintice, aflat în mijlocul unui zid înalt, decorat cu coloane dispuse pe un singur rând, câte șapte de o parte şi de alta. Coloanele monolitice erau din marmură extrasă din carierele de la Karystos, iar capitelurile, din marmură albă adusă de pe Muntele Pendéli. Prin calea de acces, poziționată în partea vestică a ansamblului, pătrund în grădina cândva frumos amenajată cu statui uriașe și completată de un iaz spectaculos.

Biblioteca propriu-zisă, spațiul în care erau păstrate documentele, era situată pe latura estică a complexului, în partea opusă intrării. Clădirea avea o lungime de 26 de metri și o lățime de 14 metri. Pereții erau prevăzuți cu 40 de nișe, pe două rânduri, folosite ca suporturi pentru cele 16.800 de lucrări.

Cele două camere situate la capetele încăperii principale erau folosite ca săli de lectură și se continuau cu alte două auditorii, săli în care se țineau conferințele și prelegerile. Acestea erau utilate cu scaune din marmură aranjate de-a lungul pereților, iar podeaua era, de asemenea, din plăci pătrate de marmură bogat colorată. Auditoriul din partea de nord se poate vedea și astăzi, în timp ce cea mai mare parte din auditoriul sudic se află sub strada și sub clădirile construite ulterior.

Din păcate, clădirea a avut un destin tragic și a suferit în urma marilor catastrofe cu care s-a confruntat Grecia de-a lungul istoriei. Edificiul, devastat prima dată în timpul atacului herulilor din anul 267, a fost renovat 200 de ani mai târziu. Pe parcursul mai multor secole, pe locul iazului au fost construite succesiv trei biserici: Biserica cu patru abside, Bazilică cu trei nave și Megali Panagia, prima catedrală a Atenei.  Lângă fațada nordică a complexului a mai fost construită o biserică, Sfântul Asomatos “pe scări” (Agios Asomatos “Sta Skalia”), cu hramul Arhanghelului Mihail. În anul 1843 biserica a fost demolată. Singurele părți ale bisericii vizibile și astăzi sunt rămășițele unui zid și fresca ce reprezintă “Rugăciunea din Grădina Ghetsimani”, „Trădarea lui Iuda” și busturile Sfinților.

În perioada ocupației otomane (1456-1833), întregul oraș a intrat în declin, pierzându-și strălucirea de altădată. Zona bibliotecii, preferată de populația înstărită, s-a transformat într-un centru comercial cu piețe bogate și cu un bazar tipic oriental..

După 1833, când Atena a fost declarată capitala Statului Independent Grec, spațiile bibliotecii au primit o destinație comercială, iar celelalte zone ale complexului au devenit cazărmi, transformate și acestea mai târziu în închisoare de stat. Tot atunci, Bisericile Sfântul Asomatos “pe scări” și Megali Panagia, martorele atâtor schimbări, au fost demolate. Incendiul din 1884  a desăvârșit procesul constant de distrugere a faimosului complex antic.

A venit însă și momentul vindecării, undeva la mijlocul secolului al XIX-lea, când programele de recuperare a istoriei și săpăturile arheologice au scos la lumină  o mulțime de vestigii care își trăiesc acum o a două măreție.

Într-un mic muzeu aproape ascuns printre ruine (pe care era să-l și ratez), am zărit-o:  Nike pășind pe globul pământesc. Pentru a celebra izbânzile militare, grecii obișnuiau să ridice o statuie a zeiței victoriei. Găsită în 1988, zidită sub aripa de sud a fostei bibliotecii, se presupune că această statuie a fost făcută pentru a comemora victoria lui Augustus împotriva Imperiului Part (17-16 î.Hr). Nike este redată exact în momentul în care își așează piciorul drept pe o sferă, iar în brațele ridicate ține o egidă. Statuia, înaltă de peste trei metri, realizată dintr-un singur bloc de marmură albă, se află într-o stare bună de conservare, dar îi lipsesc fragmente din brațe, capul și aripile. Nu e neobișnuit să lipsească părți importante din vechile statui, exemplele sunt nenumărate. Totuși mă întreb dacă Nike și-a pierdut aripile zdrobite de secolele în care a zăcut în pământul arid sau dacă nu cumva chiar grecii, din dorința de a nu fi părăsiți de noroc i le-au distrus

Rămân câteva clipe pe o băncuță de lemn, lângă leandrii de culoarea piersicii, și mă încarc cu energia locului, încercând să-mi imaginez cum ar fi putut arăta o zi din viața acestului loc acum 2000 de ani. Ajung la concluzia că trebuie să cunosc mai bine spiritul grec și decid să fac asta  într-o tavernă cu acorduri grecești, la o musaca și un pahar de vin rece.

„Faptele vin de la sine cu toată tăcerea de care sunt acoperite.” Socrate

 

Nu mă tem de darurile grecilor!

Iată-mă, într-un sfârșit de ianuarie friguros, în țara tragediei și a democrației. Mă întâmpină portocalii încărcați cu fructe coapte și puternic parfumate. În rest, vântul mi-a amintit constant că Grecia nu e chiar la tropice.

Ospitalitatea hotelierilor și a proprietarilor de taverne este desăvârșită, așa că te poți aștepta oricând să ți se ofere un desert din partea bucătarului. Și întotdeauna acest desert va avea aromă de scorțișoară. Chiar și iarna poți lua masa în aer liber pentru că restaurantele au sisteme exterioare de încălzire. Cafeaua îți este adusă în ibrice individuale de aramă și o poți bea în ceșcute decorate cu motive grecești, la orice terasă. Dar nicăieri cafeaua nu e  mai bună ca pe strada Ermou, paradisul cumpărăturilor, unde am experimentat pestrițul comerț balcanic.

Cu temele mitologice în minte, am pornit în descoperirea Atenei știind că aici te poți trezi la orice pas în fața vreunui monument care creează un contrast copleșitor. Miturile împletite cu obiceiurile, cu poveștile și cu arta fac parte din cultura grecilor, caracterizată pe parcursul ei de idealizarea frumuseții, sub toate aspectele. Am regăsit-o în coloanele impresionante, uneori învinse de timp, în ruinele templelor antice, în marmura și bronzul în care Phidias a materializat simetria, misterul și grația ființei omenești, în legendele și în personajele fabuloase: Agamemnon și Clytemnestra, Electra și Oreste, Antigona și Oedip… La fiecare pas, Grecia etalează asocieri surprinzătoare de abundență și asperitate, liniște și putere, sălbăticie și armonie. Cultura ei este puternic influențată de spiritul Agorei, unde cu secole în urmă se făceau schimburile de mărfuri și de idei.

Urmez câteva indicații și în fața mea se înalță deodată Arcul de Triumf, construit de atenieni în cinstea împăratului Hadrian, între anii 131-132. Nu pot să nu remarc stilul tipic roman în partea de jos a construcției și elementele tradiționale grecești în partea de sus. Același stil, corintic, se observă și la coloanele și ruinele fostului templu aflate în apropiere.

Conservatorul lui Irod din Attika, de lângă Acropole, deși construit în jurul anului 160 î.Hr, găzduiește în fiecare an concerte și spectacole de teatru pe timp de vară, iar ruinele Teatrului lui Dionisie amintesc de vremurile când aici se jucau pentru prima data tragediile – care îi puneau pe gânduri pe atenieni – scrise de Eschil, Sofocle și Euripide, precum și comediile lui Aristofan, cele care le permiteau vechilor greci să-i judece prin umor pe guvernanți.

Visez cu ochii deschiși că sunt printre vechii atenieni și văd piesa Oedip Rege!

Pe Acropola Atenei suveran este Parthenonul, capodopera lui Phidias, construit din marmură ocru antic, în stil doric. Lipsa ornamentelor de pe coloane trece neobservată datorită impunătoarei masivități a monumentului. Totul e la scară mare. Omul s-a luat la întrecere cu zeii! Și aș spune că e 1-0 pentru OM.

Spiritul “Epocii de aur”, așa cum a fost numită perioada lui Pericle, este adânc înrădăcinat în subconștientul grecilor de astăzi. De aceea poate, plecând de la Biblioteca lui Hadrian, una dintre cele mai mărețe construcții din epoca ei, și îndreptându-mă spre actuala Bibliotecă Națională a Greciei, îmi dau seama că Atena însăși se află într-o continuă transformare. A trecut rând pe rând de la etapa renovărilor neoclasice, la reconceptualizarea valorilor deteriorate de timp și la crearea unor structuri postmoderne care asigură transferul moștenirii culturale către noile generații.

Aflată foarte aproape de clădirea Parlamentului, Biblioteca Națională a Greciei este parte a ansamblului arhitectural neoclasic “Trilogia”, alături de Universitate și de Academie. Mă opresc o clipă și privesc vestimentația și stilul de defilare al gărzii din fața Parlamentului. E o reprezentație publică ce pare a avea mai mult legătură cu spectacolul decât cu paza edificiului. Dar cam peste tot în Europa aceste gărzi au mai mult un rol simbolic.

Clădirea Academiei este considerată cel mai frumos edificiu neoclasic din lume. Ea este flancată de cele două statui înălțate pe coloane ionice, zeul Apollo și zeița Atena, simbolizând continuarea vechiului spirit grec, un spirit care este personificat și de cei doi filosofi, Socrate și Platon, ale căror statui sunt așezate în fața clădirii.

Vechea locație a Bibliotecii Naționale, aflată în apropiere, a adăpostit mai bine de o sută de ani cele mai valoroase colecții de documente tipărite și manuscrise într-un spațiu menit să-i reflecte rolul în comunitate.Transmiterea moștenirii culturale către generațiile viitoare este obiectivul pe care grecii îl urmăresc cu consecvență, iar vechiul spațiu al Bibliotecii Naționale, pe cât de remarcabil este ca arhitectură, pe atât de restrictiv și neîncăpător s-a dovedit a fi pentru public. De aceea, încă din 1998 s-a lansat ideea relocării bibliotecii.

Inițiativa a fost imediat îmbrățișată de Fundația Stavros Niarchos din Atena. În același timp, fundația a avut în vedere și sprijinirea Operei Naționale Grecești. Proiectului i-a fost alocat un spațiu generos pe locul fostului hipodrom din apropierea Golfului Phaliron, care a permis dezvoltarea unui proiect comun, armonizat și perfect integrat mediului. Proiectat de arhitectul italian Renzo Piano, cel care și-a pus semnătura și pe controversatul Centru Georges Pompidou din Paris, noul complex urban din Atena este impresionant și inovativ.

Înainte de a pătrunde în clădire, mă întâmpină sunetul și mișcarea jeturilor de apă, iar o rețea de alei străbate peisajul luxuriant al grădinii amenajate cu arbori, plante, locuri de joacă și spații deschise. Parcul este o destinație în sine, fiind proiectat ca un omagiu adus tradiției grecești în ceea ce privește horticultura mediteraneeană. În fiecare lună, grădina își schimbă nuanțele datorită numeroaselor plante aduse de peste tot din Grecia, iar anual atât tema, cât și culoarea predominantă sunt selectate cu mare atenție.

Grădina urcă pe construcție și capătă forma unui deal care se înalță până la 32 de metri, formând un acoperiș verde peste structura clădirii. Nu numai că este spectaculos, dar acest tip de acoperiș are și un rol practic: reduce considerabil cerințele energetice ale clădirii.

Culmea dealului este transformată într-o esplanadă uriașă care oferă o priveliște de 360 de grade peste întregul oraș: marea se întinde pe toată vederea dinspre vest, la est se înalță Acropolele, iar de jur-împrejur se văd străduțele întortocheate dintre care răsar, distincte, construcțiile antice care populează Atena. Din acest punct de vedere, cel al panoramei, Centrul Cultural și Acropolele, ambele situate parcă pe acoperișul Atenei, par că se află într-un dialog atemporal, într-o simetrie care marchează, precum niște borne, traseul cultural al Greciei.

Dar spectaculozitatea ansamblului nu constă numai în detaliile vizuale, ci și în caracteristicile tehnice utilizate. Acoperișul centrului este fără îndoială un element-cheie al proiectului: o capodoperă arhitecturală și de inginerie. Un baldachin fotovoltaic acoperă mare parte din esplanadă, susținut de coloane din oțel prevăzute cu un sistem de absorbție a șocurilor. Acesta permite întregii structuri să se deplaseze în cazul unei expansiunii termice, a vântului puternic sau în timpul cutremurelor.

Armonia continuă și la nivelul solului.  Atelierul de arhitectură al lui Renzo Piano a proiectat un canal – o extensie figurativă a mării – și un pasaj pietonal. Ele conduc vizitatorul spre Agora, spațiul comun dintre cele două mari instituții culturale, pavat integral cu marmură de tip Dionysos, adusă tot din zona Atenei.

Sub acoperișul verde, pe latura vestică a Centrului Cultural al Fundației Stavros Niarchos se întinde Opera din Atena. Ea include un teatru principal de 1400 de locuri și un teatru experimental de 400 de locuri. Designul interior a preluat temele clasice atât în ceea ce privește eleganța, cât și funcționalitatea spațiului. Tavanul pare să fie desprins însă de stilul predominant, reproducând figura unui emoticon zâmbitor inspirat din spațiul virtual.

De cealaltă parte a Agorei se întinde noua Bibliotecă Națională a Greciei. Holul central este deschis, iar toți pereții despărțitori sunt din sticlă securizată, astfel încât rafturile cu cărți dispuse pe fiecare etaj sunt vizibile atât din interiorul, cât și din exteriorul ei. Întregul edificiu îți dă o senzație de dinamism, accentuată mai ales de instalațiile artistului japonez Susumu Shing, agățate de tavanele centrului. E clar: oricât de legați ar fi de tradiție, grecii nu se culcă pe lauri, ei au sesizat nevoia de adaptare punând, în bunul spirit grecesc, “omul înaintea tuturor lucrurilor”.

Cu ce impresie am rămas? Cu dorința de a mă reîntoarce. Poate într-o vară!