Zagreb și Lacurile Plitvice

Vacanța în grupuri mari poate fi o variantă bună dacă programul permite și anumite opțiuni independente. Chiar dacă serile petrecute împreună cu prietenii sunt foarte plăcute, orele nesfârșite de plajă sau goana după cumpărături s-ar putea să nu fie apreciate de toată lumea. Pe de altă parte, dorința de a vedea cât mai multe, de a descoperi locuri pline de semnificații, poate deveni obositoare sau plictisitoare pentru cei care nu au astfel de pasiuni. Însă anul acesta, planul de vacanță în grup a fost atât de divers și de permisibil încât a dat fiecăruia șansa de a se desfășură după bunul plac și, în plus, am putut introduce și eu câteva puncte pe hartă.

Am decis să ne reunim, care cu avionul, care cu mașina, și să începem călătoria de la Zagreb, un oraș pe care l-am descoperit în acea primă după-amiază, într-o lumină neașteptat de frumoasă. Dar, recunosc că am fost puțin surprinsă. Cu câțiva ani în urmă am vizitat Splitul și Stari Gradul (despre care am scris aici:https://imaginarycoffee.wordpress.com/2018/05/01/o-dupa-amiaza-la-stari-grad/ ), care mi-au lăsat o impresie mai apropiată de spiritul occidental. În schimb, Zagrebul ne-a întâmpinat cu binecunoscutele construcții comuniste, ambiționate în a-și pune și aici pecetea inconfundabilă.

După un drum de 10-11 ore și după o noapte albă, nu-mi doream decât să prind câteva minute de odihnă, la hotel, înainte de a ne întâlni cu toții și de a explora orașul. Nu s-a întâmplat, dar și oboseala a dispărut ca prin minune!

Hotelul era foarte asemănător fostelor noastre UGSR-uri de prin stațiuni: un complex de clădiri care înconjura o curte semideschisă, destul de îngrijită, și o recepție așezată în mijlocul unui hol imens, decorat doar cu câteva piese de mobilier de pe la sfârșitul secolului trecut.

Piața Republicii Croația

Zona Zagrebului în care se afla hotelul era, de fapt, Donji Grad (Orașul de jos), partea mai recentă a orașului. Seamănă oarecum cu Bucureștiul, dar este mult mai aerisit și mai puțin aglomerat. Străzile largi despart clădiri din secolele nouăsprezece – douăzeci care îndeplinesc diferite roluri administrative, culturale sau educaționale.

Pentru a intra în atmosfera locului, ne oprim la o cafea și o delicioasă plăcintă autohtonă de brânză sărată numită Zagorski štrukli (foarte asemănătoare burekului). Liniștea nefirească pentru o capitală este din când în când risipită de trecerea tramvaiului albastru – un albastru clar, puternic, masculin.

Ni se recomandă să vedem Gornji Grad – orașul de sus, care este destul de aproape de Trg Republike Hrvatske (Piața Republicii Croația), un spațiu foarte larg, dominat de clădirea Teatrului Național Croat – inaugurat în octombrie 1895, în prezența lui Franz Joseph -, dar și de alte construcții impozante care imprimă o anumită monumentalitate locului. Chiar și numai citind lista cu numele pe care le-a purtat această piață de-a lungul timpului poți considera că ai asistat la o lecție de istorie a Croației.

Teatrul Național

Drumul se îngustează imediat ce trecem de piață. Strada se animează, semn că ne apropiem de o zonă centrală. Și într-adevăr, la capătul ei dăm direct în strada Ilica, una dintre cele mai lungi și mai vechi din Zagreb. De o parte și de alta sunt magazine în jurul cărora găsim forfota specifică unui mare oraș. Trecem de statuia poetului și călugărului franciscan Andrija Kačić și ne îndreptăm spre micuțul funicular („cel mai scurt din lume”) care face legătura între Orașul de jos și Orașul de sus. Distanța este foarte, foarte mică, așa că există și varianta de a merge pe picioare, folosind treptele pe care trebuie să le cauți puțin, pentru că nu sunt foarte bine marcate.

Ne oprim pentru a privi orașul din acel punct înalt, iar priveliștea este minunată!

Turnul Lotrščak

Gradec era, în epoca medievală, un oraș fortificat, înconjurat de ziduri de piatră. Unul dintre simbolurile de atunci și ale Zagrebului de astăzi este Turnul Lotrščak, cel de unde bat clopotele în fiecare zi, la ora prânzului. In secolul al XIII-lea, când a fost ridicat, rolul lui era de a apăra partea sudică a orașului. Clopotul care atârna în turn anunța, la lăsarea întunericului, închiderea porților care protejau locuitorii de prădători sau de invaziile tătare. De asemenea, clopotul din turn avertiza oamenii în cazul producerii vreunui incendiu sau în caz de calamități naturale. (un fel de Red Alert medieval). Turnul se poate vizita și am înțeles că la ultimul etaj există un tun cu o poveste interesantă.

Am decis să ne îndreptăm pe lângă zidul turnului și am ajuns în dreptul unei clădiri care s-a dovedit a fi Muzeul relațiilor destrămate. Așa că dacă vrem să lăsăm lumii o urmă a iubirilor noastre pierdute putem dona acestui muzeu un obiect relevant însoțit de povestea din jurul lui. Sau măcar putem cumpăra o gumă de șters amintiri neplăcute!

Ne îndreptăm apoi spre ceea ce croații consideră emblema Zagrebului, Biserica Sf. Marcu. Din păcate, accesul nu era permis când am ajuns, dar am avut totuși posibilitatea de a o privi de după gardul împrejmuitor. Ceea ce atrage imediat atenția este acoperișul foarte colorat, care redă stema Zagrebului și însemnul vechiului Regat Triunitar Autonom format din Croația, Dalmația și Slavonia. Este una dintre cele mai vechi clădiri din Zagreb, iar după elementele arhitecturale și de decor s-a determinat că biserica a fost ridicată în secolul al XIII-lea și refăcută un secol mai târziu. Clădirile care împrejmuiesc piața Sf. Marcu au îndeplinit de-a lungul timpului diferite roluri administrative și continuă să fie utilizate în acest scop.

Tot din secolul al XIII-lea datează și Poarta de piatră, singura rămasă dintre cele patru care se deschideau în zidul vechi care înconjura orașul. Poarta a ars într-un incendiu, în secolul al XVIII-lea, însă o icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul a rămas neatinsă de foc. Când a fost reconstruită, localnicii au amenajat un altar în interiorul porții, în care au așezat icoana.

Chiar la intrarea pe poartă, dinspre strada Kamenita, am descoperit și farmacia în care se spune că a lucrat, prin anul 1399, Nicolo Alighieri, unul dintre descendenții lui Dante Alighieri. 

Am coborât apoi spre cartierul Kaptol pentru a vedea Catedrala din Zagreb, aflată și aceasta în renovare, socotind după gardul care o înconjura.

Am trecut prin piața de flori și ne-am îndreptat spre piata centrala Ban Jelačić, unde domină statuia celebrului Josic Jelačić, pe cal și cu sabia ridicată. Povestea acestei statui e foarte interesantă: a servit inițial pentru a aduce un omagiu luptei împotriva Ungariei (iar poziționarea sabiei a avut un rol important), a fost apoi retrasă, pentru ca, după 1991 să fie reașezată în piață.

Ne-am gândit să ne încheiem plimbarea cu o seară petrecută la una dintre terasele de pe strada Tkalčićeva. Aici părea că s-a strâns tot orașul. Era o atmosferă de weekend și părea că toată lumea a ieșit la cină.

Așa că ne-am integrat și noi rapid în spiritul orașului și am încheiat scurta noastră vizită în Zagreb cu celebra bere roșie, Grička vještica.

Nu am reușit să văd decât o mică parte din oraș, dar am descoperit un loc cu oameni mândri, care își respectă simbolurile, istoria, legendele, limba. Un oraș minunat!

După popasul nesperat de plăcut de la Zagreb ne-am îndreptat spre prima noastră destinație din program: Lacurile Plitvice (Plitvička jezera). Am decis să plecăm din Zagreb dimineața următoare, cât se poate de devreme. Eu mai vizitasem Parcul Național Lacurile Plitvice cu câțiva ani în urmă, de aceea am fost foarte încântată să revăd acele extraordinare locuri și să retrăiesc senzațiile atât de plăcute. Parcul este uriaș și este alcătuit dintr-un lanț de lacuri succesive, legate între ele prin cascade de o frumusețe aparte.

După aproximativ două ore și cu tichetele deja procurate online am ajuns la intrarea în parc și am lăsat mașina în parcarea amenajată chiar în pădure. De la Intrarea nr. 1, toate traseele pornesc de la Lacurile de sus și coboară spre cele de jos, iar de la Intrarea nr. 2, traseele sunt în urcare. La un moment dat se vede clar diferența de înălțime parcursă, dar nu este un urcuș dificil deloc. Nu numai că e fragmentat, dar ești atât de  absorbit de spectaculoasele priveliști care te înconjoară, astfel încât nu pare să conteze altceva.

Din câte mi-am dat seama, traseul H (ales data trecută) și traseul C (cel de acum) sunt aproximativ asemănătoare și ambele pot fi parcurse în 4-6 ore, cu mențiunea că primul este în coborâre, iar cel de-al doilea în urcare. Tot ce trebuie făcut este să nu fie scăpate din ochi plăcuțele de orientare. Întregul circuit se desfășoară pe cărări montane și pe podețe construite peste lacuri, de aceea e importantă încălțămintea. Lacul Kozjak este singurul traversat cu vaporașul, iar în apropierea docurilor există un restaurant de unde pot fi cumpărate gustări și apă, în cazul în care am pierdut asta din vedere. Tot în costul biletului intră și o plimbare cu un soi de trenuleț panoramic care ne ajută să parcurgem o mică parte din traseu. Dacă data trecută am fost mult mai atentă să nu greșesc drumul, acum m-am lăsat absorbită de peisaj, m-am bucurat de soare și de felul în care se reflecta în apă, de foșnetul pădurii și de zgomotul cascadelor, de apa turcoaz, verde smarald sau albastru închis…

La fel de mult a părut că se distrează și cățelușa mea, Moca. L-a început, a avut o mică ezitare în a pune piciorușele pe punțile de lemn, dar, la final, părea că e la ea acasă.

Deși ne-am oprit de câteva ori, am așteptat la coadă să luăm vaporașul și trenulețul, am parcursul întregul traseu în aproximativ cinci ore. M-am bucurat de fiecare minut petrecut acolo și mi-aș dori să revăd locul și în alt anotimp, poate toamna.

Publicitate

O după-amiază la Stari Grad

IMG_1320Sub cheiul din Split, Croația, Adriatica are o nuanță verde-turcoaz care se apropie de negru, culoare care îmi inspiră adâncime, mister, pericol. Pe terasament însă, mulțimea transmite un aer de nerăbdare relaxată, voioșie și liniște. Imi iau biletul pentru feribotul Jadrolinija chiar de pe doc și mă îndrept spre poarta de îmbarcare spre Insula Hvar. Puntea feribotului pare mai degrabă o sală de așteptare în aer liber. Nu simt nevoia să explorez ambarcațiunea, ci prefer să mă bucur de priveliștea mării care-și schimbă culoarea pe măsură ce ne depărtăm de țărm. De o parte și de alta se zăresc insule înverzite și, bineînțeles, mă întreb cum ar fi să ai o insulă numai a ta. Mă trezește din visare un copilaș nu mai mare de câteva luni care pornește într-un slalom de-a bușilea printre scaunele galbene de plastic de  pe puntea căptușită cu un “covor” verde, și el de plastic, dantelat. Soarele transformă micile creste ale valurilor în scântei strălucitoare, iar aerul cald, umed și sărat îți schimbă total starea de spirit. Acum știu că așa trebuie să fie paradisul: o stare de spirit în care soarele să-ți încălzească trupul, adierea brizei marine să-ți umple plămânii de aer curat, iar tu să te confunzi cu starea asta și să nu mai aștepți nimic. După o oră și jumătate, feribotul își încetinește plutirea, face câteva manevre și … Stari Grad. Pentru ca totul să fie minunat începem cu un prânz chiar în port. Aflăm că sunt două variante de a ajunge în orașul vechi: circa 30 de minute pe jos sau… prozaicul autobuz. Varianta câștigătoare s-a dovedit a fi și cea plăcută: o scurtătură, un drum cât o potecă ce urmărește țărmul și care oferă un peisaj de-ți taie respirația: marea de un albastru ireal în stânga și crânguri de chiparoși în dreapta.IMG_1263

Orașul vechi. Unul dintre cele mai vechi din Europa. Și probabil cel mai însorit. Am înțeles că are vreo 2400 de ani și chiar pare să aibă. Totul e atât de altfel, e liniștit și frumos… o încântare din alte timpuri. În zona micuțului golf pescăresc, totul, absolut totul, este pavat cu dale pătrate de piatră alb-ocru sau cu un strat de pietriș betonat. Nu prea există petice de pământ cultivate cu flori, dar pretutindeni sunt ronduri din beton din care răsar palmieri, smochini, micuți arbori de jad, begonii multicolore și mușcate roșii.

Romantice, clădirile baroce au un puternic aer mediteranean. Sunt înalte de unul sau două etaje, au acoperișuri în pantă lină și împrumută nuanța pavajului. Chiar și modelul fațadelor imită adesea dalele pe care se află. Fără a face notă discordantă, există și unele clădiri cu un aspect colonial și altele vopsite în nuanțe pastelate de roz sau galben, dar și în culori tari precum roșu-grena. Oricum, totul pare antic și îngrijit. Și pustiu. E vremea prânzului insular…

DSC00534Din micuța piață am luat levănțică și autohtona păpușica “Levănțica“, dar m-am abținut să îmi iau și înghețată cu levănțică, pentru că încă păstrez în memorie gustul săpunului după o astfel de încercare de acum câțiva ani. În afară de levănțică, Stari Grad este recunoscut pentru uleiul de măsline pe care-l găsești în toate variantele imaginabile, un dar al grecilor care au trecut pe aici. Localnicii și-au deschis în propriile case aflate pe străduțe înguste, desigur pietruite, mici prăvălii și se întrec în fabricarea și prezentarea cât mai creativă produselor pe care le vând.

Chiar în golf se află casa în care s-a născut pictorul Juraj Plancic care a realizat unele dintre cele mai frumoase lucrări de artă modernă croată, dar care s-a stins la 31 de ani, la Paris. Pe peretele care împrejmuiește casa din secolul al 19-lea, cu obloane maro și ziduri afectate de umezeala mării, se află o reproducere și un desen în cerneală care-l reprezintă pe pictor.IMG_1267

Cea mai faimoasă clădire din Stari Grad este casa lui Petar Hektorovic. Poetul croat renascentist a construit Tvrdalj Hektorovic după propriile planuri, astfel încât să transmită ideea de microcosmos în care absolut toate creaturile  trăiesc într-o armonie idilică: un iaz pentru vietățile acvatice, un porumbar pentru păsări și o grădină pentru animalele terestre.  Interesante sunt zidurile clădirii în care sunt gravate mai multe inscripții în latină, croată și italiană, printre care și motto-ul său: Fede e realtà o quanto è bella! (O, cât de frumoase sunt credința și realitatea!) Pe fațada înnegrită și ea de umezeala aerului se poate citi cea mai mare inscripție în latină: Omnium Conditori. Pe soclul bustului din fața casei observ perioada în care a trăit poetul: 1487-1572.IMG_1268

Nu departe se află Biserica St. Rocco, patronul spiritual al Stari Gradului, construită și ea cu ajutorul lui Petar Hektorovic, în secolul al 16-lea. Statuia Sf. Rocco  îl reprezintă pe acesta alături de un câine, singurul prieten care i-a rămas credincios și l-a ajutat să se vindece după ce toți ceilalți l-au abandonat.

Pe străzile cu porticuri îți pierzi orientarea foarte ușor, dar pericolul de a te pierde nu există aici. După câteva străduțe înguste, ne aflăm în fața Mănăstirii Dominicane a Martirului Sf. Petru, construită în anul 1482. După ce a fost incendiată de turci, reconstruită, parțial demolată și iarăși reconstruită, mănăstirea găzduiește acum o bibliotecă  și o galerie de artă în care se află mai multe lucrări celebre, printre care și una semnată de Tintoretto.

IMG_1293

Grădina interioară este decorată cu un splendid aranjament sauvage: hortensii și portocali încărcați, plante pitice, dar și un cycas uriaș care atrage toate privirile printre coloanele ce susțin grindele arcuite.

Dincolo de mănăstire se întinde un gard de “piatră uscată”, un zid construit fără mortar, tipic Scoției și Irlandei. Aceste ziduri par a delimita proprietăți agricole în mare parte cultivate cu viță de vie. IMG_1278O vie adaptată la climatul mediteraneean și la solul sărăcăcios, dar care produce un vin robust, Plavac Mali, pe care îl cumpărăm de la un localnic foarte bucuros să ne prezinte producția lui și care ne invită la o sesiune de degustare ad-hoc.

Drumul de întoarcere aproape mi s-a șters din minte. Copleșită de acest loc în care am senzația că timpul s-a oprit și în care am simțit liniștea ca nicăieri altundeva, mă îndrept spre Split. Tocmai la timp pentru o cină tipic mediteraneeană.

IMG_1112

%d blogeri au apreciat: