Posted in Călătorii

Aristocraţie fără aroganţă: El Escorial

IMG_5215Șoseaua șerpuia mărginită de pâlcuri de iarbă uscată și de garduri joase de piatră dincolo de care se zăreau arbuști de un verde tern, pini mediteraneeni, roșcovi, parfumatul mirt și nelipsiții măslini. După o jumătate de oră de când am părăsit Madridul și după câteva curbe zăresc culmile de granit ale Las Machotas, acoperite de stejari, castani și ienupări. Și deodată… iată-l. Istorie, cultură, încărcătură religioasă, mister: El Escorial. Cu forma sa pătrățoasă și cu turlele cenușii, văzut de departe pare desprins din romanele încărcate de mister ale adolescenței mele. Drumul coboară apoi spre podul de peste Valmayor, iar silueta celebrei mele destinații dispare pentru o clipă. Iarba pârjolită este înlocuită de blocurile stâncoase care preced intrarea în oraș, înlocuite și acestea de leandri în toate culorile și de case îngrijite. Orașul este cochet și liniștit, cu străzi înguste, pavate și umbrite de platani viguroși.

În fața Escorialului, sentimentul este copleșitor. Curtea imensă este înconjurată de un gard de piatră umbrit de la un capăt la celălalt de “algarrobo” sau roșcovi, foarte decorativi cu frunzele lor verde crud și păstăile maronii. Mă pregătisem oarecum pentru o abordare plină de solemnitate, dar odată ajunsă în curte am fost surprinsă de o animație neobișnuită. Zeci de copii nu mai mari de vârsta adolescenței alergau, se jucau cu mingile, săreau sau stăteau pe jos, cântau, se strigau sau discutau în grupuri. Cei mai mari erau îmbrăcați în cămăși bleu și pantaloni/ fustițe crem, iar cei mici, în tricouri albe și pantalonași/fustițe bleumarin. O școală? La asta nu m-am așteptat. Și nici la ce urma să văd.

IMG_5238

Sobră și austeră, clădirea reflectă, fără îndoială, caracterul rigid și orgolios al lui Filip al II-lea, care a dorit să ridice acest remarcabil edificiu pentru a marca victoria obținută în 1557 împotriva Franţei. A ales astfel să ofere Spaniei un monument simbolic dedicat religiei, științei și artei. „Vreau simplitate în construcţie şi să transpară un aer sever, indiferent din ce parte va fi privit. Vreau să emane aristocraţie fără aroganţă şi maiestuozitate fără ostentaţie”, ar fi fost ordinele suveranului.

Deschid audio-ghidul și aflu câteva detalii:  în ziua de 23 aprilie 1563 a început construirea celebrului El Escorial, iar lucrările s-au desfăşurat după planurile arhitectului Juan Bautista de Toledo și ale ucenicului acestuia, arhitectul Juan de Herrera. Pe lângă Mănăstirea San Lorenzo, în cadrul complexului au fost proiectate mai multe edificii: Palatul lui Filip al II-lea, Bazilica, Muzeul și Biblioteca Regală, un colegiu și un impresionant panteon al suveranilor spanioli. Construcția s-a finalizat în anul 1584, după 21 de ani de când fusese pusă prima piatră de temelie.

Am o problemă cu audio-ghidurile: îmi distrag atenția! Prefer să-l deschid numai atunci când vreau mai multe informații. În rest… admir. Pur și simplu, admir!

Zidurile groase din granit cenuşiu, aproape lipsite de ornamente, conferă masivitate clădirii dreptunghiulare ale cărei laturi se termină cu patru turnuri de apărare. Clădirea are mai multe curți interioare, unele având aspectul ordonat al grădinilor franțuzești, altele preluând austeritatea zidurilor. Imediat ce pășești în interior însă, simplitatea rece este înlocuită de o reprezentație unică de strălucire, eleganță și grandoare. Detaliile arhitecturale specifice perioadei renascentiste spaniole combinate cu elemente baroce sunt completate de lucrări de artă semnate de Tiţian, Tintoretto, Velasquez, El Greco, Paolo Veronese, Roger van der Weiden, Claudio Coello.

Prima oprire: Bazilica. Domul Bazilicii se remarcă prin înălțime și prin sunetul celor două clopote cu care este prevăzut. Deasupra intrărilor în Bazilică sunt șase statui de marmură care îi reprezintă pe șase dintre regii Iudeei. IMG_5260

Partea centrală este desigur altarul. Acesta ocupă întregul perete din față și înțeleg din explicațiile audio-ghidului că a fost construit în doisprezece ani de o “cohortă” de artiști (mă amuză asocierea celor doi termeni: cohortă și artiști). Ceea ce mi-a atras atenția a fost sculptura în mărime naturală “Cristos Crucificat” de Benvenuto Cellini executată în marmură de Carrara. În Curtea evangheliștilor, în centrul unei grădini amenajate sub formă de crucifix este plasată o structură octogonală decorată cu statuile celor patru evangheliști și cu animalele lor simbolice. În fața fiecărei statui este câte un bazin de apă, fântânile vieții, care reprezintă cele patru râuri din Grădina Edenului.

Urmează partea mea preferată: biblioteca. Filip al II-lea este considerat a fi fost una dintre cele mai cultivate personalități din vremea sa. S-a înconjurat de sfătuitori avizați, iar atunci când preotul iezuit Juan Páez de Castro i-a expus necesitatea de a înființa o bibliotecă, acesta a hotărât să înceapă prin a-și dona propria colecție de cărți tipărite și manuscrise. A selectat 42 de cărți, duplicate ale unor volume păstrate la palat, și le-a oferit în vederea constituirii primei colecții de cărți a bibliotecii. Un an mai târziu, în 1566, monarhul a donat un nou set de cărți din biblioteca sa privată. Printre acestea s-au aflat exemplare unice: “Codex Aureus Escurialensis“, care conține evangheliile în litere aurii; “Apocalipsa figurativă a ducilor din Savoia”, una dintre cele mai frumoase cărți iluminate din Evul Mediu; „De Baptismo parvulorum“ a Sfântului Augustin și câteva “Evanghelii grecești” atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur. Filip al II-lea a continuat seria donațiilor regale și a început o campanie de atragere a mai multor colecții particulare în proiectul său. Și-a însărcinat consilierii să călătorească în căutare de codice valoroase și a colaborat cu diverși suverani europeni pentru a obține cărți aflate în marile centre culturale europene. În cei aproape 450 de ani de la înființare, Biblioteca Regală a suferit numeroase pierderi cauzate de jafuri sau incendii în care au dispărut lucrări de artă unice și o parte însemnată din comorile bibliofile deținute. Au reușit să fie păstrate până astăzi peste patruzeci de mii de volume tipărite și incunabule, o colecție de 115 codexuri și de peste 4700 de manuscrise în latină, greacă, arabă și ebraică, numeroase hărți istorice, gravuri, desene și instrumente matematice.

Organizarea, clasificarea și conservarea colecției a fost încredințată la început călugărului Benito Arias Montano, care a fost urmat de Jose de Siguenza. Biblioteca El Escorial a fost prima bibliotecă în care s-au așezat cărțile în rafturi de-a lungul pereților, metodă care a fost păstrată până în zilele noastre.

IMG_5267Sala principală este, de fapt, o galerie de artă bogat decorată, lată de nouă metri și care se întinde pe o lungime de peste cincizeci de metri. Vizitatorul este copleșit imediat ce pășește în interior. Rafturile cu fațadele dorice din lemn de esență nobilă găzduiesc manuscrise iluminate așezate invers, cu cotorul la perete, lăsând la vedere marginile paginilor aurite, unele desenate cu imagini miniaturale sau chiar cu titlurile cărților. În acest fel, hârtia este aerisită natural, legăturile din piele sunt protejate, iar contrastul dintre auriul paginilor și nuanțele dramatice ale lemnului de mahon, cedru sau abanos formează un ansamblu strălucitor și prețios.

Picturile au fost realizate între 1586 și 1593 de artistul italian Pellegrino Tibaldi, care a preluat sistemul decorativ al lui Michelangelo folosit de acesta în Capela Sixtină. A împărțit tavanul boltit în șapte compartimente generoase în care a redat cadrele principale. Acestea ilustrează cele șapte arte liberale, așa cum au fost ele clasificate în sistemele medievale de învățământ, Trivium și Quadrivium: gramatica, retorica și dialectica, muzica, aritmetica, astronomia și geometria. Fiecare dintre arte este reprezentată de o figură alegorică și este însoțită de câte două lunete în care sunt pictate scene istorice, mitologice sau biblice. IMG_5271Deasupra celor două intrări principale ale galeriei, Tibaldi a reprezentat alegoric filosofia și teologia. În esență, el a dorit să accentueze ideea unității de cunoaștere punând față în față filosofia profană, reprezentând cunoștințele dobândite, și gândirea creștină, reprezentând cunoașterea revelată, a cărei supremă încarnare este Sfântul Ieronim. Un instrument de măsură din cuarț, o sferă armilară și globurile terestru și celest întregesc galeria care adăpostește fabuloasa Bibliotecă Regală.

Părăsesc biblioteca și pășesc în marele Hol al Bătăliilor, cel care leagă partea publică a Palatului de fosta reședință regală. Pe toată lungimea peretelui opus ferestrelor sunt reprezentate scene de luptă meticulos detaliate. Apartamentele reginei și ale regelui se remarcă prin simplitate. Pereții și tavanele sunt doar  tencuiți și vopsiți în alb, iar partea de jos a pereților și podelele sunt din plăcuțe de teracotă. După Camera portretelor în care sunt păstrare lucrări care îi reprezintă pe suverani, la care se adaugă scaunul original folosit de Filip al II-lea în timpul audiențelor, urmează Galeria de Paseo tapetată și aceasta în partea de jos a pereților cu teracotă albă și desenată cu aceleași modele vegetale albastre. Aici sunt expuse o serie de hărți din colecția lui Abraham Ortelius, geograful lui Filip al II-lea.

Decorul se schimbă în totalitate imediat ce ajung în Apartamentele Bourbon. Mobilierul neo-gotic, în nuanțe de alb și auriu, dă un aspect strălucitor și prețios încăperilor, iar Camerele Tropicale din lemne de esență tare ilustrează remarcabila evoluție a artei decorative de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Nu puteam să nu vizitez și Panteonul Regal unde sunt depuși suveranii spanioli în sarcofage negre ornate cu detalii aurii. Afară revăd grădinile și copleșitoarea construcție. Îmi este foarte clar: impunător și suveran, edificiul poartă peste secole mesajul unei națiuni puternice, cu o identitate bine conturată și cu personalități vizionare.

Din lipsă de idei am încheiat ziua la Los Galayos cu o porție generoasă de calamari și cu o “cerveza”. O altă alegere inspirată!

IMG_5296

Advertisements
Posted in Călătorii

había una vez un…

garaSingurul lucru care m-ar fi putut duce cu gândul la o gară era calea ferată care trece prin fața clădirii din piatră masivă, situată foarte aproape de șosea. Această singură pereche de șine șerpuiește pe pământul arid, în paralel nu numai cu șoseaua, dar și cu Rio Almanzora pe a cărui vale se află plantații de măslini și pâlcuri de verdeață strecurate printre colinele pietroase de la poalele Sierrei de Los Filabres. Calea ferată însă se oprește brusc lângă clădirea veche, dreptunghiulară, a cărei fațadă este prevăzută cu patru ferestre mari terminate în arcade, decorate cu grilaje de metal și ancadramente din cărămidă aparentă. E fosta gară de pe Via Verde del Hierro din Seron, Almería. Niciun șuierat de tren sau vreo urmă din freamătul și agitația specifice gărilor nu au mai fost auzite de mult, totuși un alt fel de suflu animă locul. Din zeci de trenuri imaginare coboară personaje celebre ducând cu ele valize încărcate cu poveștile copilăriei. Acestea populează acum spațiul interior al fostei gării, devenit un mic muzeu magic dedicat cărților pentru copii.

Continue reading “había una vez un…”