„Fiul risipitor”, Radu Tudoran

Când părăsea un loc, și-ar fi părăsit și pielea; nu se gândea niciodată ce lasă în urmă.” (p. 290).

Radu Tudoran, „Fiul risipitor”, pref. Mihai Iovănel, București, Editura Art, 2010, 281 p.

Prima ediție e romanului a fost publicată în 1947, cu titlul „Întoarcerea fiului risipitor”. Apreciat de public, dar neglijat oarecum de critică (conjunctural), Radu Tudoran este un autor român extraordinar de „citibil”, care își construiește personajele astfel încât le putem iubi sau urî, dar nu le mai  uităm. Mi se pare foarte apropiat ca stil de Eugen Lovinescu, de aceea consider nedreaptă discreția cu care a fost tratat de către critici.

Romanul m-a surprins foarte tare prin puternica simbolistică introdusă de Radu Tudoran în toate aspectele romanului. El creează situații, apoi le repetă într-o succesiune concatenată, un carusel amețitor și previzibil din care personajele pur și simplu nu se pot desprinde.

Titlul m-a dus imediat cu gândul la parabola biblică și, extrăgând componenta religioasă, exact despre asta este vorba. Deși este numit în mai multe feluri (omul din munți, secătura, străinul, omul acela), fiul risipitor nici măcar nu poartă un nume în roman. El este însă cel care provoacă acțiunile prin plecările și întoarcerile absolut neprevăzute și neașteptate. Deși invocă uneori diverse motive, plecările lui sunt justificate prin nevoia de aventură și de libertate, de incapacitatea de a aprecia confortul și liniștea unui cămin, de lașitate și egoism. Fiecare dispariție a lui pare definitivă, așa cum pare și fiecare reîntoarcere. Cea care nu îi judecă acțiunile, nu îi reproșează dorul de ducă și care îl primește de fiecare dată, precum tatăl pe fiul risipitor din Biblie, este Eva (ce nume frumos!).

Așadar suntem în 1930, vara. O cunoaștem pe Eva, adolescenta zvăpăiată pe chipul căreia numai un ”necunoscut picat din cer” (aproape la propriu) ghicește o promițătoare frumusețe. Acest străin i-a aprins fiorii primei iubiri, iar vara aceea și-a petrecut-o urmărind vagonetele care coborau din munți, sperând că acestea îl vor readuce și pe el. Odată cu sfârșitul verii și cu plecarea ei la școală, părea că se va stinge și emoția primilor fiori romantici.

Fata locuia la Panciu împreună cu mama și sora ei, Getta,  în casa Maiorului, fratele mamei ei, cel care administra fabrica de cherestea. Preferata Maiorului era Getta, dar șansele să o mărite cu vreun ofițer s-au ruinat rând pe rând. Aș zice că Getta e fiica cea rea din Fata babei și fata moșneagului. Destinul ei însă se schimbă de câteva ori, dramatic uneori, alteori aproape hilar. Cea care se remarcă prin slăbiciune și servilism, lipsă de responsabilitate, oportunism și nepăsare e mama fetelor, doamna Alion. Atitudinea ei de veșnic îndatorată Maiorului o face să treacă cu vederea nedreptățile, violurile, agresivitatea asupra servitoarelor și chiar asupra  fetelor ei…. Maiorul este un personaj antipatic peste măsură, suma tuturor defectelor omenești, urâțenia în persoană.

Au trecut trei ani fără să-l mai revadă pe străinul din munți, dar de fiecare dată când auzea vorbindu-se despre el tresărea. Nu-l uitase! „Secătura! Mai trăiește, minunata, neasemuita mea Secătură din munți!” (p. 40).  Eva, acum în vârstă de 17 ani, se transformase într-o tânără fermecătoare, curajoasă, inteligentă și cu un suflet frumos! Asta a observat și străinul din munți atunci când s-au reîntâlnit. Comportamentul bărbatului e precum al omului sigur pe sine, un pic arogant și lipsit de finețe, în comparație cu delicatețea fetei, cea care trăiește pas cu pas minunatul moment al îndrăgostirii. În romanele interbelice românești am mai găsit felul acesta de comportament, ușor superior, dominator în relația de iubire. Cred că era o practică dictată și de cutumele vremii. Tipul nu mi-a plăcut! Dar fetei, da!  În lumea ei austeră, el era singurul care avea ceva uman și care dădea dovadă de bărbăție, de duioșie, de înțelegere.

Au găsit o metodă de comunicare inedită, care astăzi ar provoca un zâmbet în colțul gurii: agățarea unei batiste albe pe un vagonet care circula între casa ei și exploatarea forestieră unde lucra el. A funcționat o perioadă, dar ostilitatea familiei ei o transformase într-o veșnică pedepsită, încarcerată în propria cameră. Așa că s-a folosit de prima ocazie să fugă în munți la străinul de care se îndrăgostise, ceea ce i-a atras o pedeapsă cruntă. A fost descoperit apoi „canalul ” lor de comunicare și idila care se înfiripase. Sora, mama și unchiul s-au constituit într-un tribunal inchizitor și și-au revărsat asupra copilei întreaga furie, pângărind cu zeflemeaua lor scrisoarea pe care o primise de la străin. Fata s-a gândit că doar moartea o mai putea salva de oprobriul public la care urma să fie supusă. A ales funicularul pentru a-și lua viața, dar nu a avut puterea să ia o decizie fără să-l mai vadă o dată pe bărbatul iubit. Când a aflat adevărul despre fuga fetei de acasă, el a promis să o protejeze. Răul însă aștepta după ușă, în cazul nostru, Maiorul. Și chiar dacă nu a fost un pericol imediat, pentru că așa cum promisese, bărbatul a protejat-o și a luat-o cu el, răul o pândea răbdător. „Era ca în funicular, peste prăpastie; știa că va ajunge sus și totuși nu putea să uite ce-i dedesubt” (p. 113)

Apoi, din senin, el a plecat să-și viziteze mama bolnavă. Motiv? Pretext? S-a întors peste doi ani, timp în care viața Evei a continuat spectaculos: crimă, închisoare, proces, căsătoria cu un domn care i-a oferit întreaga lui afecțiune și o viață liniștită. (Autorul a descris orașul în care trăia cu soțul ei, dar nu l-a numit… așa că am rămas cu această curiozitate – ar putea fi Sibiu.)

Când a revenit străinul ei iubit, a plecat cu el, lăsând totul, fără să privească înapoi. L-a primit fără o întrebare, fără un reproș! Doar că peste toată fericirea pe care o trăia în vacanța petrecută împreună la mare, plutea neliniștea: „se temea de timp, nu de sensul lucrurilor. A rămâne umbra unei forme definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui copac, de pildă. Nu însă a unei forme nestatornice, a unui om căruia îi stă în fire să înșele soarele în orice clipă și să fugă fără umbră.” (p. 182). Și nu s-a înșelat! El a plecat. Iarăși! De data asta, nici măcar nu s-a mai străduit să găsească un motiv. I-a mărturisit doar că „mi-e teamă să nu mă transform în copac. Mi-e teamă de limitările spațiului. Trebuie să plec repede, și mereu, să mă apăr!” (p. 197).

Cred sincer că oricare plecare poate fi înțeleasă. E de neînțeles însă felul în care a făcut-o el. Și-a planificat fuga fără să-i spună fetei un cuvânt. Pur și simplu și-a cumpărat bilet pe un vapor și a lăsat-o pe chei, singură și disperată. Eva, a încercat iarăși să se vindece și să-și încropească un fel de viață în București, dar chiar când începuse să se împace cu dispariția lui, bărbatul se întoarce. Câteva luni! Atât a rămas lângă ea, apoi – ghici(!) – a dispărut din nou. Încep să cred că era absolut lipsit de imaginație!

28 februarie 1937 – Oswald, încă soțul ei, o salvează din nou și o duce într-o casă la Păltiniș. Liniștea i-a fost însă tulburată de vestea izbucnirii războiului și de… întoarcerea străinului. A câta? Le-am pierdut șirul. Se pare însă că întoarcerile sunt din ce în ce mai spectaculoase. De data aceasta, fiul nostru risipitor s-a ales, pe lângă fată, cu o împușcătură în braț.

A plecat imediat după ce Eva a făcut tot ce a putut să-l însănătoșească. Tot plecat l-a prins și războiul. Eva a rămas în București, și-a găsit o slujbă de cosmeticiană și a început o viață independentă. A devenit și ea idealul cuiva, al tânărului Lucky, dar a învățat din greșelile trăite cum să fie, pentru binele lui, un călău blând. Și desigur, a revenit străinul nostru. De fiecare dată, îi dădea viața peste cap, iar el se afla în dificultate. De data aceasta, nu se supusese mobilizării și era speriat că îl vor prinde. Așa că experimentează și el (ca și noi, de curând) izolarea la domiciliu. Eva a reușit să-i procure niște acte false și nu e greu să ne imaginăm ce a făcut bravul nostru străin imediat după ce a scăpat de pericolul de a fi prins și trimis pe front. Dar chiar atunci s-a declanșat iadul peste București, bombardamentul din 4.4.44!

La final, ne întrebăm ce se întâmplă atunci când suma plecărilor nu este egală cu cea a revenirilor, ce se alege de cel care așteaptă?

În vis, viața e țesută cu aur și argint. Pe urmă, când ne trezim, trebuie să ne facem armuri de oțel, ca să nu fim zdrobiți.” (p. 332)

18 gânduri despre „„Fiul risipitor”, Radu Tudoran”

  1. Recunosc că nu am citit această carte, dar trebuie. Radu Tudoran este înainte de toate autorul ”Tuturor pânzelor sus!”, cartea care a marcat copilăria și adolescența generațiilor din care fac parte. A mai scris ”Un port la Răsărit”, un roman foarte bun, scris în conjunctura privirii către Răsărit, aruncate de România implicată în ”războiul sfânt contra bolșevismului”, dar care roman a fost făcut uitat după 23 August. Dar e o carte care merită citită.

    Apreciat de 3 persoane

    1. E posibil ca tocmai pentru asta să fi fost trecut în plan secund, ca autor, după 23 august. Mă tentează să citesc „Un port la Răsărit” pentru că tot caut o informație și încerc să descopăr dacă a strecurat-o pe undeva.
      Trebuie să mărturisesc că nu am citit „Toate pânzele sus!”, dar filmul mi-a făcut copilăria mai frumoasă. Și l-aș revedea oricând cu plăcere.
      În ceea ce privește „Fiul risipitor”, o recomand cu tot dragul. Nu aș vrea să descurajez prin felul meu foarte descriptiv de a prezenta o carte, dar te asigur că nu am dezvăluit decât acțiunile previzibile. Textul este foarte frumos scris! Radu Tudoran e incredibil! 🙂

      Apreciat de 2 persoane

  2. Foarte frumos articol. Da, și mie mi se pare nedrept acest con de umbră în care a fost ținut de către criticii vremii. Însă dacă înainte de 1989 era „de vină” spiritul său liber și nealiniat regimului comunist, ce îi mai reține oare pe cei de astăzi? De ce nu se regăsește acolo unde ar merita să fie? Nu o să zic de îndrăgitul roman „Toate pânzele sus”, mai cunoscut în rândurile cititorilor mai ales după ecranizarea de succes a lui Mircea Mureșan 🙂 dar seria „Sfârșit de mileniu”, neîndoios ar trebui să se bucure de mai multă atenție din partea criticilor literari ai zilelor noastre. În schimb, fratele său mai mic, mult mai cunoscutul Geo Bogza, pe care l-am avut mi se pare și în manualul școlar, a fost membru al Academiei Române, a primit Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor… A, da! Fusese și deputat în Marea Adunare Națională, deci acesta merita cu prisosință. Atunci. Dar acum?

    Apreciat de 3 persoane

    1. Și eu m-am întrebat asta. Poate faptul că o bună parte din timp, numele lui a fost aproape uitat, În perioada în care s-au promovat foarte mult scriitorii români în școli, el a rămas practic necunoscut unei întregi generații. Sau poate chiar celebritatea ecranizării romanului „Toate pânzele sus!” a pus în umbră cartea… Nu ar fi exclusă nici o mică rivalitate între el și fratele lui… Oricum, nimic nu justifică. Un lucru bun: opera lui încă se publică și, mai ales, se citește! Cititorii au mai mult fler! 🙂

      Apreciat de 3 persoane

      1. „Sfârsit de mileniu” mi se pare mult mai bună literar decât celelalte, e o cronică/saga în 5 volume ce am senzatia ca are si elemente autobiografice. Iar ca informatie suplimentara, e fratele lui Geo Bogza.

        Apreciat de 1 persoană

        1. M-aș bucura să conțină date autobiografice. Imi pare că aduc un plus de credibilitate textului, de autentic… Și în aceasta, Tudoran a dus personajele prin localitățile pe unde a fost și el, a adus în discuție „ofițerimea” cu care se pare că a avut ceva legături. Ar fi interesant de știut cât de apropia era cu Geo Bogza în viața de zi cu zi. Am o curiozitate întemeiată de această dată 🙂

          Apreciază

  3. Fascinanta si aceasta recenzie, ca dealtfel toate celelalte expuneri de carte, pe care n le oferi cu multa generozitate. Merci ! Nu am citit din operele acestui remarcabil autor, decât romanul „Toate pânezle sus” iar din din aceasta superba recenzie romanului „Fiului risipitor”, prezentata de tine, personal cred ca autorul, Radu Tudoran, îsi exprima si expune în proza, propriile trairi obiective, un fel de autobiografie scrisa sub acoperire.
    O saptamâna relaxanta, binecuvântata, sublima, învesmântata în bucurie, pace în Suflet si Lumina Divina !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: