Elisabeth a dispărut!

Chiar dacă aș ști ce vreau, cum să găsesc acel ceva?” p. 136

La sfârșitul acestui an bun de dat uitării, mă trezesc citind o carte despre…  uitare: “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey, trad. și note Manuela Bulat, București, Litera, 2016.  Nu este despre uitarea vindecătoare, salvatoare, necesară, ci despre pierderea maladivă a memoriei, despre nedreptul proces a-l desprinderii involuntare de realitate și de noi înșine. Cred și eu, ca mulți alții, că ceea ce dorim cu adevărat să ne ștergem din minte, nu dispare niciodată în totalitate dintr-o memorie sănătoasă. Flashurile amintirilor distorsionate și contaminate de gânduri ulterioare revin ori de câte ori ne lovim de vreun detaliu care are legătură cu ele. Ar trebui să știm că nu noi alegem uitarea, ci ea ne alege pe noi. Și mai ales că nu are nimic romantic în ea. Uitarea e  un fel de iad al minții în care te afunzi ușor-ușor până pierzi definitiv conexiunea cu tine, cel de până atunci.

Am cumpărat cartea acum câțiva ani, după ce am văzut filmul Still Alice (https://youtu.be/eIcPNcSdSHM ), drama unei femei inteligente care-și pierde memoria. Subiectul cărții, deși diferit de cel al filmului, e prezentat la fel de cutremurător. E genul de carte care te face să uiți să te oprești din lectură. Ai impresia că nu te poate surprinde foarte tare, dar nu e deloc așa. Da, este o carte despre procesul particular al ruperii progresive a relației dintre un om și mintea sa. Maud este o femeie trecută de optzeci de ani, care locuiește singură și care suferă de Alzheimer. Boala se manifestă prin ștergerea amintirilor recente, chiar și cele petrecute cu câteva minute în urmă, dar prin rememorarea foarte detaliată a unor întâmplări vechi de peste șaptezeci de ani. Se pare că ceva din omul care a fost, poate felul de a fi, a rămas totuși impregnat în toate celelalte organe, a căror memorie proprie încearcă să o suplinească pe cea firească.

Ceea ce declanșează un mecanism nebănuit în mintea femeii este faptul că pe niciunul din bilețele cu notițele zilnice – „notițele mele, memoria mea de hârtie” (p. 96 )- nu mai era menționată vreo vizită la prietena ei Elisabeth. Un gând nu-i dă pace: Elisabeth a dispărut. Pornește atunci în căutarea prietenei ei ajutându-se de frânturi de conștientizare a realității și de vechi automatisme. Lungile momente de pierdere în lumea încețoșată a bolii sunt acoperite de o febrilă amintire a copilăriei, când sora ei, Sukey, a dispărut pur și simplu într-o zi și nimeni nu a știut vreodată ce s-a întâmplat. Deși la început cele două planuri trecut-prezent sunt bine delimitate, odată cu evoluția bolii acestea ajung să se confunde. O caută pe Elisabeth sau pe Sukey? Încearcă să-i alarmeze pe cei din jur, anunță poliția, dă anunț la ziar, ceea ce imprimă romanului o nuanță detectivistică. Și face astea zilnic. Are și o întrebare pe care o repetă obsesiv : unde se cultivă dovlecei? Ei bine, uite cum a ales memoria să răzbată printre straturile de Alzheimer! Întrebarea asta este de fapt un răspuns pe care fetița care și-a pierdut sora mai mare l-a construit de-a lungul anilor din piese puse cap la cap și pe care bătrâna bolnavă de acum a reușit să-l transmită într-un mod înduioșător.

Autoarea a reușit admirabil să ne aducă în lumea plină de mistere a unui om deposedat de cea mai importantă parte a lui. Recomand!

Mă simt ca și cum aș fi trecut prin oglinda din acea poveste – cum se numește?” (p. 206)

7 gânduri despre „Elisabeth a dispărut!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s