Berlinul magic!

Uneori simt că Dumnezeu mă iubește, pentru că altfel nu-mi pot explica cum de am ajuns pentru prima dată la Berlin acum 5 ani, fix în perioada în care Germania sărbătorea 25 de ani de la căderea tristului zid. Mi-amintesc, și acum cu aceeași mirare, plimbarea pe străzile Berlinului, moment în care am avut senzația că pur și simplu m-am teleportat acolo. Mi se ștersese cu totul din minte călătoria, iar sentimentul că aparțin acelui loc, pe care nu-l mai văzusem, nu m-a părăsit nicio clipă. Mi-a părut atât de firesc acel Alte Zeit Kneipe – barul atmosferic cu ferestre care filtrau în mod magic lumina și cu pereții tapetați cu poezii și fotografii înrămate…  acel “Let it be” cântat a cappella lângă ruinele bisericii Kaiser Wilhelm… râul Spree care lovește, pe alocuri, “venețian” clădirile impunătoare de pe margine…

În Pariser Platz, lângă Poarta Branderburg erau amplasate ecrane uriașe pe care rulau înregistări vechi ce prezentau dramele zidului. De altfel, Berlinul era din nou împărțit în două, separat de data aceasta de mii de baloane albe, luminoase, care urmăreau traseul fostului zid. Blocurile masive de piatră erau acum înlocuite de o graniță de lumină. Era o lecție despre noi înșine: ce punem între noi atunci când cad zidurile separării? Pereții urii,  reci și bolovănoși sau păstrăm lumina neuitării ca o lampă de veghe?

Am lăsat la Berlin o parte din mine, dar știu că și dacă m-aș întoarce nu aș mai regăsi-o.  Pe atunci eram oamenii pe care mi-ar plăcea să-i reîntâlnesc, să împart cu ei amintiri, glume,  fantezii … și să cutreier străzile Berlinului noaptea, după ce am pierdut și ultimul metrou.