Stratfordul lui Shakespeare

„Tânjesc să aud povestea vieții tale” („Furtuna”, de W. Shakespeare).

smart

Este un anume domn pe care am ținut neapărat să-l vizitez. Locuia pe Henley Street, în încântătorul Stratford-upon-Avon din Anglia, a făcut carieră (cum am spune astăzi) la Londra și a revenit, pentru epilog, în micuțul oraș de pe râul Avon. Am ajuns prima dată la Straford-upon-Avon venind dinspre Stonehenge și Bath, urmând drumurile puțin circulate, dar impecabile, care traversează cochetele localități rurale, iar micuțele așezări m-au încărcat de frumos. Am ajuns acolo în cea de-a doua parte a zilei, așa că am ratat multe dintre cele pe care le-aș fi putut vedea și abia după aceea am aflat că există, de fapt, două case Shakespeare în oraș. Am revenit însă într-o zi frumoasă de martie, când cireșii japonezi înfloriseră spectaculos. De data aceasta, am trasat un itinerar ambițios, cu repere și obiective absolut obligatorii. Însă, la fața locului, planul s-a dovedit a fi prea ambițios. Ceea ce nu am luat în calcul a fost timpul. Nu vremea – căci am avut noroc de vreme excelentă-, ci timingul – cum ar spune conaționalii lui Shakespeare. M-am fâțâit de la o locație la alta, fără să mă uit o clipă la ceas. Din cauza asta am ajuns și în fața unor uși închise, cea mai notabilă fiind cea a Bisericii Holy Trinity, acolo unde este adăpostit mormântului lui Shakespeare. Uuuf!!! Cum să ai șansa să revii în Stratford-upon-Avon și să faci de două ori aceeași greșeală? Iată, se poate!

Primul care ne întâmpină este Avonul, cu apele lui liniștite și curate. Râul este amenajat pentru navigația de agrement și imediat ce trecem medievalul Clopton Bridge, cu vechile lui picioare din piatră lucrată în arcuri simetrice, ne întâmpină o atmosferă relaxantă, bărci pline de turiști, restaurante plutitoare, lebede și rațe sălbatice. Oamenii stau întinși pe peluza aflată de-a lungul malului, alții așteaptă ambarcațiunile.

În parcul Bancroft, care se vede chiar dinainte de a trece podul, îl zărim pe faimosul Shakespeare, tronând suveran peste câteva personaje, simboluri ale diversității sale literare: Falstaff (comedia) și Prințul Hall (istoria) din „Henric al IV-lea”, Lady Macbeth (tragedia) și Hamlet (filosofia). Memorialul mi-a amintit de ansamblul Rembrand din Amsterdam. La fel, statuia artistului era înălțată pe un piedestal, iar la nivelul solului se aflau personajele sale din „Rondul de noapte”, într-o inedită reproducere statuară. Lângă Memorialul Shakespeare, în Grădinile Bancroft, sunt amplasate și alte opere de artă create de-a lungul timpului pentru a-l celebra pe dramaturg. Mi-au atras atenția două lucrări de dată mai recentă, ”The young Will”  – o reprezentare „instagramabilă” a lui William Shakespeare, în mărime naturală, îmbrăcat într-o ținută tinerească, cu o mână întinsă teatral și cu cealaltă ținând un manuscris lipit de piept și „Fântâna cu lebede”, metalică și fluidă, o altă creație modernă dedicată „Lebedei de pe Avon”, dar și o alta, fără legătură cu Shakespeare, statuia Youth at the Stream, inspirată dintr-un Metamorfozele lui Ovidiu. Pe malul râului, la picioarele celuilalt pod peste râul Avon, este amenajat și un cadran solar uman, o atracție mai ales pentru copii.

smart

smart

Tot de pe pod, zărim clădirea Royal Shakespeare Theatre aflată de partea cealaltă a parcului. Este o construcție destul de nouă care a înlocuit vechiul teatru mistuit de flăcări acum o sută de ani, dar ale cărui rămășițe sunt încorporate în noul edificiu.

Bridge Street, strada care se continuă după podul Clopton spre centrul orașului, este foarte aglomerată, iar de o parte și de alta sunt magazine, restaurante, prăvălii… După câțiva metri, se bifurcă, iar pe una dintre străduțele înguste observăm plăcuța pe care o căutam: Henley St.

Atmosfera se schimbă, arhitectura caselor este și ea diferită, iar aglomerația se intensifică pe măsură ce ne apropiem de casa familiei Shakespeare. Pe mijlocul străzii tronează o altă statuie a celebrului dramaturg și, cât ne așteptăm rândul la intrare, nu ratăm o poză cu casa.

Casa este acum în proprietatea The Shakespeare Birthplace Trust care se ocupă admirabil de administrarea ei și a celorlalte site-uri asociate. În plus, trustul cercetează continuu și strânge dovezi documentare cu privire la cei care au deținut locuința de-a lungul timpului.

Casa face o plăcută notă discordantă, pare mai veche decât toate celelalte clădiri, datorită grijii restauratorilor de a o aduce cât mai aproape de versiunea originală. De altfel, exteriorul și întregul interior sunt amenajate astfel încât să dea impresia unei case tipice pentru anii 1570, locuită de o familie cu mulți copii, care pare că tocmai a ieșit la o plimbare. Iar casa lui Mary și John Shakespeare trebuie să fi fost destul de animată de zarva celor mici: William, Gilbert, Joan, Anne și Richard. În secolul al XVI-lea, rata mortalității infantile era foarte ridicată. Potrivit datelor demografice, doar unul din trei copii ajungeau la vârsta adultă, iar Mary și John pierduseră deja două fetițe, înainte de a veni pe lume William, primul lor fiu. Acesta a fost botezat pe 26 aprilie 1564, la Holy Trinity Church. Data precisă a nașterii nu este cunoscută, dar după obiceiul vremii, copii se botezau la trei zile, astfel se presupune că Shakespeare a venit pe lume pe 23 aprilie. Ciuma a lovit orașul la scurt timp după aceea, făcând prăpăd în orașul. Băiețelul a supraviețuit însă. Este posibil ca Mary să fi mers cu el în casa tatălui ei din Wilmcote, o zonă rurală oarecum izolată, aflată la aproximativ șase kilometri de Stratford-upon-Avon. Și acolo merită mers și văzut!

Deocamdată, intrarea în casa de pe strada Henley se face printr-o clădire modernă învecinată și este caracteristică unui muzeu, cu casă de bilete și panouri direcționale. Urmează un hol de trecere spre spațiile muzeale unde ne întâmpină, cum altfel, chiar cuvintele lui Shakespeare. Peste tot sunt expuse portrete clasice și suprarealiste care îl înfățișează, caricaturi de dată recentă, toate cele șase semnături cunoscute ale marelui dramaturg, documente, volume vechi, a doua ediție a pieselor lui Shakespeare, tipărită de colegii și prietenii săi, John Heminges și Henry Condell (am văzut prima ediție la British Library), obiecte vestimentare din epocă, o colecție de monede supradimensionate care redau scene din piesele lui Shakespeare. Biblioteca Shakespeare Birthplace Trust conține traduceri ale operei lui Shakespeare în peste 70 de limbi. Vizitatorii își pot testa cunoștințele sau pot participa la diferite jocuri, toate legate, bineînțeles, de viața și opera scriitorului britanic.

Peste tot sunt afișate fragmente din opera lui și informații biografice. Pe un ecran se derulează în buclă imagini cu casa natală așa cum a fost ea surprinsă de-a lungul timpului. Mai mult, există un panou care redă, cronologic, toate etapele prin care a trecut construcția, începând de la primele mențiuni, din 1552, și un altul în care putem studia arborele genealogic al scriitorului. Tot acolo găsim și o listă cronologică completă a operelor lui Shakespeare.

Părăsim muzeul și ne îndreptăm spre curtea și casa propriu-zisă. Deși nu am avut ghid, în fiecare încăpere se afla un custode care era bucuros să răspundă la orice întrebare, să dezvăluie povești interesante despre lucrușoarele din camere, să ne atragă atenția asupra unor detalii peste care sigur aș fi trecut fără să le observ și toți păreau încântați de un ”small talk” despre vecinul lor, Shakespeare. La parter se află un salon și un hol, iar alăturat este o bucătărie care se poate vedea chiar din stradă, prin geamul deschis. Deasupra, sunt trei dormitoare și un pod deschis.

Din exterior, dar și din interior, se observă o bucată de zid datând din secolul al XVI-lea, protejată sub sticlă, care ne ajută să ne formăm o impresie mai clară despre cum ar fi arătat casa originală. Un panou informativ explică tehnica de construire practicată în acele vremuri: Wattle and Daub.

Cum nu înțeleg nimic, primesc câteva explicații. Mai întâi se construia „wattle”, adică un cadru de lemn din scânduri așezate pe verticală, orizontală și diagonală (specific stilului Tudor). Spațiile dintre rame erau apoi umplute cu „daubed”, un amestec format din argilă și paie sau păr de cal. La final, zidurile se finisau cu ipsos. După uscare, se adăuga și un strat de vopsea. Cei care-și permiteau, în locul acestui chirpici zideau cărămizi.

Tocurile ușilor și tavanele foarte joase mi-au atras imediat atenția. Custodele mi-a spus că și cele originale erau mai joase decât cele cu care suntem obișnuiți, dar dimensiunile de acum sunt consecința ultimelor restaurări ale podelelor. Deși a fost păstrată o anume austeritate pe alocuri, holul, dormitoarele, bucătăria și salonul sunt decorate cu piese rare de mobilier, folosite în secolul al XVI-lea cu precădere de către cei din clasa de mijloc, expuse alături de replici foarte reușite ale obiectelor casnice și ale materialelor textile folosite în epocă. Multe dintre acestea au fost menționate chiar de dramaturg în operele sale și au inspirat realmente decorarea spațiului. 

Salonul pare a fi fost cea mai mare cameră a casei, în care se adunau toți membrii familiei și în care erau primiți oaspeții. Aici a fost amplasat și celebrul „cel mai bun pat” care este menționat de Shakespeare. La etaj se află camera băieților deasupra căreia se vede o parte din pod sau mansardă. Modelul de pe perete este unul elaborat, în alb și negru. Fetele dormeau într-o nișă aflată deasupra atelierului de mănuși.

Camera în care s-a născut William Shakespeare a fost amenajată după specificul epocii. Surprinzător, tapetul de pe pereți este și aici negru cu modele vegetale albe care, de la distanță, mi-au părut niște cranii albe pe fond negru. Cum familia Shakespeare nu era una foarte înstărită, se presupune că nu și-au permis un decor de calitate, așa că tapetul a fost probabil executat de artiști locali pricepuți în a picta diverse forme pe pânze mari de in, lipite pe pereții încăperilor. Piesa principală din cameră este patul extensibil, împodobit cu draperii de lână. Patul din lemn deschis la culoare, așa cum probabil era și cel original, contrastează cu restul mobilierului maro închis, cu aspect învechit. Restul obiectelor din epocă sau reproduceri, recreează o cameră obișnuită, cu pătuțul copilului și ustensile pentru îmbăiere, cu lămpi și opaițe care, deși sunt electrice, le imită foarte bine pe cele originale.

Casa nu este foarte încărcată de obiecte, dar spațiile sunt utilizate chibzuit pentru a evidenția personalitatea dramaturgului, precum și a impactului absolut uriaș pe care acesta l-a avut asupra culturii universale. Fosta fereastră a unei încăperi a fost scoasă de la locul inițial și expusă într-un spațiu de trecere pentru ca vizitatorii să încerce să deslușească din numărul mare de semnături scrijelite pe sticlă, pe cele ale scriitorilor celebri și alte altor personalități care au venit să-i aducă un omagiu lui Shakespeare. Deși nu este ușor, câteva dintre ele pot fi identificate!

În anii copilăriei lui William, casa trebuie să fi fost destul de aglomerată. John Shakespeare cumpărase încă două proprietăți alăturate. La vremea respectivă, Stradford-upon-Avon beneficia de pe urma creșterii oilor, ocupație care luase amploare în zonă, transformând orașul într-un important centru pentru procesarea și comercializarea produselor ovine, iar John Shakespeare a profitat pentru a-și dezvolta o afacere cu mănuși. Mănușile erau un accesoriu la modă, nelipsit din vestimentația epocii.

Pe măsură ce afacerea prospera, John a început să-și vândă marfa atât pe High Cross, cât și acasă. Pentru a face loc unui magazin de comercializare a mănușilor, a extins fațada de est a casei, iar în curtea din spate a construit un hambar, un atelier de prelucrare și depozitare a pieilor de animale, o  groapă de var și un grajd. În plus, în curte existau și câteva anexe în care familia creștea găini și porci. De asemenea, tot în această parte a casei se afla și grădina unde se presupune că se cultivau legume, zarzavaturi și pomi fructiferi. Astăzi, designul grădinii datează de la mijlocul secolului al XIX-lea și include multe dintre plantele menționate în piesele lui Shakespeare.

De asemenea, m-a surprins în mod plăcut animația acelei părți a complexului. O clasă de copii, probabil de la o școală din apropiere, interpretau câteva pasaje din piesele lui Shakespeare. Interesant mod de a ține o lecție în aer liber, într-un așa cadru!

La aproximativ 20 de ani după construcția casei, la capătul vestic a fost atașată o mică cabană, formată din două camere. Acolo s-au mutat Joan, sora lui Shakespeare, și soțul ei, William Hart, un pălărier cunoscut în oraș. Se crede că, inițial, aceste camere i-ar fi găzduit pe tânărul Will, în vârstă de 18 ani, și pe soția sa Anne, însărcinată cu primul lor copil, Susanna. 

În anul 1601, William a moștenit proprietatea de la tatăl său și a transformat-o în loc de popas pentru călători. La moartea sa, în 1616, William Shakespeare i-a lăsat proprietatea fiicei sale Susanna. Sora lui, Joan Hart, a primit permisiunea de a locui pentru tot restul vieții în cele două camere atașate, cu condiția să plătească un șiling pe an. După moartea nepoatei dramaturgului, Elisabeth Barnard, casa a trecut în proprietatea descendenților lui Joan, unde a rămas până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Ce s-a întâmplat apoi cu casa …. în următorii patruzeci de ani nu a mai fost locuită și a rămas în paragină, drept pentru care a fost scoasă la vânzare. În 1846, în  urma unei campanii naționale organizată de un comitet civic, devenit mai târziu Shakespeare Birthplace Trust, s-a strâns suma de 3000 de lire sterline necesară pentru a cumpăra casa. Unul dintre cei mai activi susținători ai acestui demers a fost chiar Dickens, care a organizat o serie de spectacole la Londra, Birmingham și Manchester, în care erau invitate numeroase personalități culturale engleze, iar toate fondurile strânse au fost donate Trustului. Clădirea a fost ulterior refăcută după o schiță din anul 1762, păstrând o parte din structura internă. Garanția că aceasta este cu exactitate casa în care s-a născut Shakespeare nu ne-o poate da nimeni, dar nici nu poate dovedi cineva contrariul. Deocamdată! Până atunci însă m-am bucurat de această vizită ca de o altă călătorie în trecut.

Părăsim locuința copilăriei lui Shakespeare și aterizăm direct în prezent: magazinul de cadouri aflat chiar alături de latura casei în care se afla cândva prăvălia cu mănuși a lui John. Și aici este totul despre Shakespeare, dar o variantă comercială! Clădirea magazinului are și ea povestea ei shakespeariană: a aparținut fierarului Richard Hornby, un vecin cu mulți copii care erau de vârste apropiate cu cele ale fraților Shakespeare, de aceea aceștia ar fi putut fi partenerii de joacă sau colegii de școală ai lui William.

Am cumpărat mai multe lucrușoare, printre care și o replică a unui presupus inel-pecete pierdut de Shakespeare. În ultimul testament al lui Shakespeare, modificat la 25 martie 1616, apare o indicație din care reiese că nu mai avea inelul de pecete: „În drept de mărturie, am pus mâna mea…”. La aproape două sute de ani după moartea lui William Shakespeare, un inel-sigiliu elisabetan realizat din aur și purtând inițialele „WS” împletite în „nod” a fost descoperit de muncitori într-un câmp de lângă Holy Trinity. Ar fi putut fi acesta inelul pierdut al lui Shakespeare? Mi-ar plăcea să fi fost!

Apoi, din nou în Henley Street. Chiar vis-a-vis de casă se află, surprinzător, un magazin cu decorațiuni de Crăciun, amenajat ca atare și deschis în orice sezon. Strada este exclusiv pietonală și nici nu cred că se putea altfel, dată fiind aglomerația. E un soi de animație îmbucurătoare! Așadar, lumea nu și-a pierdut reperele!

Mă convinge și biblioteca aflată imediat după complexul Shakespeare, o clădire de patrimoniu, o fostă locuință urbană construită pe o structură de lemn, umplută cu amestec de ipsos, bănuiesc că după aceeași tehnică folosită la casa dramaturgului. La începutul secolului XX, se punea problema să fie demolată, dar romanciera Marie Corelli, care și-a petrecut ultimii ani din viață în Stratford-upon-Avon, și-a dedicat o mare parte din timp și din avere pentru conservarea clădirilor vechi din oraș, salvând astfel și actuala bibliotecă.

Ne întoarcem spre sensul giratoriu de pe Bridge Street și ne oprim în fața unei clădiri care, văzută din exterior, ar putea fi luată drept o bisericuță ordodoxă. Este clădirea Barclays Bank, fosta Market House, care a fost construită pe locul vechii răscruci unde comerciații elisabetani își întindeau mărfurile. La acea vreme, tarabele au fost mutate la parterul clădirii nou construite, dar cum nu se organiza piața decât în anumite zile, spațiul nu era suficient utilizat, așa că, în 1908, a fost transformat în bancă.

Astăzi, Shakespeare nu ar mai recunoaște locul, chiar dacă în imediata apropiere se afla casa unui bun prieten al tatălui său, Henry Field. Fiul acestuia, Richard Field, a fost cel care a tipărit, în 1593, prima ediție a primei lucrări publicate a lui Shakespeare,  „Venus și Adonis”. Singurul exemplar care a supraviețuit este astăzi păstrat în Biblioteca Bodleiană de la Oxford.

La intersecția cu High Street, pe colț, se află „The Cage”, casa în care a locuit fiica cea mică a lui William Shakespeare, Judith, împreună cu soțul ei, viticultorul și vânzătorul de tutun Thomas Quiney. Primul copil al cuplului, născut în noiembrie 1616, la câteva luni după moartea dramaturgului, a fost botezat Shakespeare Quiney. Din păcate, acesta nu a trăit decât un an. Socrul lui Judith, comerciantul și totodată consilierul și executorul judecătoresc Richard Quiney, era prieten cu Shakespeare și locuia la numărul 31, tot pe High Street. El este cel care a scris celebra ”Scrisoare Quiney”, singurul fragment de corespondență shakespeariană care s-a păstrat și care se află în colecția Shakespeare Birthplace Trust. Scrisoarea i-a fost adresată lui William Shakespeare, dar nu se știe dacă acesta a citit-o sau dacă ea a fost într-adevăr expediată, deoarece a fost găsită printre documentele destinatarului. Nu se cunoaște nici dacă Shakespeare a formulat vreun răspuns. Până acum nu a fost descoperită nicio scrisoare sau vreun alt document scris de dramaturg. Acest înscris a stârnit o oarecare controversă în rândul biografilor lui Shakespeare, deoarece unii consideră că în text dramaturgul apare ca un potențial cămătar. 😊

Multe dintre casele de astăzi situate pe High Street i-au fost familiare lui Shakespeare, deși astăzi i-ar fi greu să le recunoască. Totuși, Harvard House, casa din capătul străzii, cu grinzile bogat sculptate și cu fațada excesiv ornată, și-a păstrat aspectul medieval cu care era obișnuit Shakespeare.

smart

Strada se continuă cu Chapel Street unde, în capătul ei, se află fosta casă a prietenului July Shawe, cel care a fost martor la semnarea testamentului lui. Urmează apoi proprietatea lui Thomas Nash, primul soț al nepoatei lui Shakespeare, Elisabeth.  

Elizabeth Hall (mai târziu Nash) a fost singurul nepot pe care Shakespeare l-a cunoscut. Fetița  avea opt ani când celebrul ei bunic a murit. Mai târziu, s-a căsătorit cu Thomas Nash și s-a mutat în casa acestuia de pe Chapel Street. După moartea soțului, s-a recăsătorit cu John Barnard și, deși a moștenit toate proprietățile lui Shakespeare, cuplul a ales să locuiască la Abington Manor din Northamptonshire. Din 1670, când Elizabeth a murit fără să fi avut copii, linia directă de descendență a lui Shakespeare a luat sfârșit.

La câțiva metri de casa în care a locuit Elisabeth, în capătul străzii, vizavi de Capela Breslei, se află New Place, cea de-a doua casă a lui Shakespeare din Stratford-upon-Avon, casa în care și-a petrecut ultimii ani din viață.

Se cunoaște că de la sfârșitul anilor 1580, Shakespeare a început să-și împartă timpul între Stratford-upon-Avon și Londra (un drum de trei zile). După câțiva ani, despre care se cunosc puține lucruri, Shakespeare apare ca dramaturg și ca actor la Londra. Până în 1592, produsese cel puțin șapte piese de teatru, iar doi ani mai târziu s-a implicat în înființarea trupei de teatru Lord Chamberlain’s Men și chiar a deținut acțiuni în cadrul companiei. În următorii ani a reușit să strângă o mică avere, devenind chiar unul dintre cei mai bogați oameni din orașul lui natal, astfel că, în 1597, când împlinise 33 de ani, a cumpărat o nouă proprietate în Stratford, New Place, o proprietate pe care a dat 120 de lire sterline și care se afla pe un teren întins. Actele sale de proprietate menționează două grădini și două livezi.  Se pare că New Place a fost cea mai mare casă din zonă și singura cu curte și le-a oferit lui Shakespeare și familiei sale un statut social impresionant.

A cumpărat și alte terenuri din împrejurimi, iar după 1604 și-a petrecut cea mai mare a timpului scriind piese chiar în această casă, la Londra călătorind doar sporadic. Se poate ca Shakespeare să nu-și fi revenit după devastatoarea pierdere a singurului său fiu, Hamnet, fratele geamăn al lui Judith, care a murit la numai 11 ani, în august 1596. Probabil că pasajul emoționant despre durerea unei mame care-și pierde fiul, din piesa Regele Ioan, scrisă în acea perioadă, a fost inspirată de propria sa dramă.

După moartea lui Shakespeare, în aprilie 1616, New Place și celelalte proprietăți ale lui Shakespeare au trecut în proprietatea fiicei sale mai mari, Susanna, și a soțului ei, Dr. John Hall. Soția sa, Anne, a continuat să locuiască cu ei până în 1623, când a părăsit cu totul lumea. Familia Clopton, cea care a construit și podul de peste Avon și de la care cumpărase Shakespeare proprietatea, a devenit din nou proprietar al New Place. Din păcate, aceștia au demolat casa și au construit una nouă, demolată și ea prin secolul al XVII-lea. Shakespeare Birthplace Trust și-a asumat responsabilitatea pentru a reface situl New Place, pentru a evoca perioadele de maximă creativitate ale lui Shakespeare.

Foarte aproape de New Place se află  King’s New School, acolo unde William a fost înscris când a împlinit șapte ani și care i-a inspirat dramaturgului de mai târziu o scenă comică reprodusă în Nevestele Vesele de la Windsor.  

Pe Old Street, închisă și ea publicului, se află casa fiicei sale Susanna și a soțului ei, dr. Hall, care s-a păstrat și ea într-o formă apropiată de cea originală, contruită din cherestea în 1613. Din fericire, de-a lungul istoriei sale, a fost locuită neîntrerupt de oameni cu stare, iar la mijlocul secolului al XIX-lea a îndeplinit chiar rolul de școală. Din 1951, ea a intrat în circuitul turistic.

John Hall, acest teribil ginere al lui Shakespeare, a fost o prezență destul de interesantă în comunitate. Era cu doar unsprezece ani mai mic decât Shakespeare, avea o stare materială bună și era o persoană de încredere. Ca medic era destul de bine cotat, trata deopotrivă bogați și săraci, catolici și protestanți iar, în comparație cu alți medici care foloseau astronomia sau sângerarea terapeutică ca practică medicală uzuală, dr. Hall recomanda tot felul de cure cu plante medicinale și aplica tratamente cu pulberi argiloase, loțiuni din ierburi și extracte din produse animaliere. Deși s-a dovedit a fi plin de compasiune și dedicat meseriei sale, dr. Hall a avut și o latură ușor ciudată. Era puritan prin convingere, de aceea a îndeplinit și funcția de „gardian” al moralității religioase din cadrul Holly Trinity Church. Din această poziție urmărea cu atenție enoriașii veniți la biserică și făcea rapoarte cel puțin hilare despre „comportamentul bestial” observat, de exemplu, la un bărbat care „a adormit în clopotniță, cu pălăria pe cap, în ziua de Duminică”.

De aici zărim turla Bisericii Sfintei Treimi, Holy Trinity Church, acolo unde se află mormintele lui Shakespeare, Anne Hathaway, Susanna, John Hall și Thomas Nash. Programul de vizitare al bisericii este condiționat de serviciul religios și se pare că am ajuns într-un moment nepotrivit. De ambele dăți!

Nu mai avem timp decât pentru o mică plimbare pe străzile orașului. Deși a împrumutat caracteristicile comerciale tipice unei locații turistice, orașul nu și-a pierdut farmecul, ba dimpotrivă, a păstrat, mai mult decât oricare altul, amprenta epocii care i-a adus celebritatea. Stratfordul afișează încă o atmosferă medievală și nu s-a schimbat fundamental, astfel încât chiar și Shakespeare ar putea identifica, nu cu mare greutate, multe dintre proprietățile cunoscuților lui.

Totuși, călătoria nu ar trebui să se oprească aici. La mai puțin de o jumătate de oră de centrul orașului, la Shottery, se află casa în care a locuit Anne Hathaway, înainte de căsătoria cu William Shakespeare. Povestea întâlnirii celor doi este mai mult intuită decât documentată.

La 18 ani, Shakespeare era cu siguranță îndrăgostit de cea care urma să-i devină soție, iar unul dintre cele mai vechi sonete ale lui ar fi fost scris chiar pentru Anne, deoarece există un joc de cuvinte cu numele ei în ultimele două rânduri: I hate’ from hate away she threw,/and saved my life, saying, ‘not you.’ (Sonetul 145)

Pe vremea lui Shakespeare, în zonă din jurul orașului erau doar câmpuri fertile și ferme. La sfârșitul verii anului 1582, comunitatea de fermieri din Shottery s-a adunat pentru a sărbătorii recolta excepțională strânsă în acel an. Este foarte posibil ca William, un tânăr de 18 ani, să fi luat parte la ospăț, deoarece familia Hathaway era apropiată familiei Shakespeare. Anne era fiica lui Richard Hathaway, un fermier înstărit, care murise cu un an în urmă și care  îi lăsase fiicei sale în vârstă de  26 de ani o zestre considerabilă. Se presupune că acesta ar fi fost momentul în care l-a întâlnit pe tânărul Shakespeare, deoarece după nouă luni, Anne a născut prima lor fiică, pe Susanna. Aranjamentele de nuntă ale lui Anne și ale lui William au fost tare complicate. Din cauză că era încă minor, William a trebuit să ceară acordul tatălui său pentru a se căsători, iar pentru a evita un scandal, era important ca nunta să aibă loc înainte ca sarcina Annei să devină evidentă. Apoi, nu se cunoaște nici cu ce se ocupa William la acea vreme și nici din ce își întreținea noua sa familie. Oricum, în afara înregistrării botezului lui William, actul de căsătorie este de fapt, cea de-a doua mențiune cunoscută despre dramaturg, din primii săi optsprezece ani. Doi ani mai târziu, Shakespeare și Anne i-au avut pe gemeni, Hamnet și Judith, numiți după prietenii lor, brutarul Hamner Sadler și soția sa Judith, care locuiau la colțul dintre High Street și Sheep Street. Aceștia l-au botezat, în schimb, pe fiul lor, William. Din păcate, doar Judith a trăit mai mult și a murit la 77 de ani.

Pentru un plus de Shakespeare, se poate vizita și Casa lui Mary Arden, casa în care au locuit bunicii materni ai lui Shakespeare. Aceasta este situată în Wilmcote, cam la un sfert de oră cu mașina de Stratford.

Turul meu nu a fost complet, dar a fost copleșitor.

„There is a history in all men’s life” (Shakespare)

P:S. Mi-am luat informațiile… de peste tot!