Zuleiha și Bach

Moartea era omniprezentă – mai vicleană, mai deșteaptă și mai puternică decât viața neroadă, care pierdea mereu bătălia. ” (p. 119)

Cele două cărți pe care le-am luat cu mine în vacanță m-au făcut să simt răcoarea marii literaturi rusești în tot dramatismul ei. Din recomandările citite, aflasem câte ceva despre subiectele și stările pe care le provoacă cele două lecturi și mai ales despre impactul asupra cititorului. Cu toate acestea, cărțile sunt peste așteptările mele.

Crunt! Acest cuvânt e primul care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina, trad. Ludmila Ulițkaia, București: Humanitas Fiction, 2018. După primele pagini, am fost tentată să mă opresc, atât de puternică e lectura! E fantastic de bine scrisă, dar descrie o dramă impresionabilă peste măsură.

Dacă ar fi să se scrie vreodată o istorie a femeilor, a condiției lor de-a lungul timpului și din diferite colțuri ale lumii, atunci această carte s-ar putea constitui într-o referință. După cum declară autoarea, subiectul este inspirat din relatările bunicii ei, care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia. Volumul nu prezintă o întâmplare întru-totul adevărată, dar este o reconstituire literară a vieții tradiționale a femeilor tătare, și nu numai, așa cum a fost ea în prima jumătate a secolului trecut, pe fundalul deportărilor în Siberia. Mi-a rupt sufletul!

Zuleiha, o femeie de 30 de ani, căsătorită de copilă, avusese patru fetițe care muriseră de foarte mici. Soțul ei, Murtaza, mult mai în vârstă, era un om muncitor, dar autoritar și agresiv, iar soacra, Strigoiaca, era o ființă cu totul acră și disprețuitoare. Zuleiha era supusă și interiorizată, găsindu-și singura alinare în înduplecarea spiritului cimitirelor pentru a avea grijă de fiicele ei moarte. Viața ei nu era una ușoară, dar ea și soțul ei strânseseră o brumă de avere care consta în casă, câteva animale și provizii pentru iarnă. Acestea îi transformaseră, în ochii sovieticilor, în chiaburi.

Comunismul a venit peste ei cu toată menajeria binecunoscută nouă. Rechiziționările frecvente îi lăsau fără nimic. „Hoardele roșii” le luau animalele, toate proviziile, tot ce strânseseră peste vară și nu apucaseră să ascundă.

În tipul unei astfel de rechiziționări, Murtaza ripostează și este ucis de către comandantul Ignatov. I se ia casa, iar Zuleiha este deportată. Nici nu știa unde va fi dusă… și nici că era însărcinată.

În paralel, aflăm povestea unui medic învins emoțional de noul sistem politic comunist, profesorul Wolf Karlovici Liebe, care descrie de fapt condiția intelectualului rus neaservit. Incapabil să se mai conecteze la realitate, devine o pradă pentru noii oportuniști, lipsiți de scrupule. Așa ajunge în convoiul deportaților alături de Zuleiha, de țăranii desproprietăriți și de alți „dușmani ai regimului”. Destine care au avut un parcurs cu totul diferit se întâlnesc pentru a înfrunta drumul spre iadul siberian, un drum de o jumătate de an, pe parcursul căruia au pierit, rând pe rând, majoritatea deportaților. Ca o ironie a vieții, cel care a fost desemnat să însoțească convoiul Zuleihăi a fost chiar Ignatov, ucigașul lui Murtaza. Acest tânăr ofițer sovietic crede cu tărie în doctrina pe care o servește, dar nu-i lipsește stropul de omenie, cel care ar fi suficient să-l transforme din comandant în deportat.

Angara este destinația finală, iar cei 29 de deportați care supraviețuiseră drumului au început să construiască aici „un punct pe hartă”. Pur și simplu, au fost abandonați în taigaua siberiană cu câteva unelte, sare și chibrituri. Alături de ei a fost lăsat și Ignatov.

Deportații s-au organizat și au format o mică replică a societății. Cei pricepuți la construcții au ridicat un bordei, cei în putere au mers la tăiat de lemne în pădure, vânau și pescuiau, femeile pregăteau mâncarea, iar doctorul Liebe prepara leacuri din ierburi. Și, ca în orice societate, această mică și nouă comunitate avea și intelectuali, artiști și nelipsitul turnător. Zuleiha a născut un băiețel, după ce fusese salvată de la înec chiar de comandantul Ignatov. O nouă viață în mijlocul pustietății înghețate.

Și a venit iarna. E greu de imaginat cum cei treizeci de oameni și un bebeluș au supraviețuit acestei prime ierni siberiene. Nivelul de cruzime al textului a scăzut cu câteva grade (în orice s-ar măsura cruzimea!), un semn de mărinimie din partea autoarei, care, nu își mai supune personajele unor orori suplimentare celor pe care le presupune supraviețuirea în condițiile date.

Suferă din cauza nefericirii din jur și a morților nenumărați. Suferă de frică, și chinul ăsta e din ce în ce mai mare. Și – cel mai îngrozitor – suferă de o rușine care nu trece niciodată.” (p. 166)

Primăvara următoare s-a întors barja, cea pe care o așteptase Ignatov cu nerăbdare. Era sigur că va pleca cu ea. Dar veștile nu erau bune, se pare că atașamentul omenesc față de cei pe care-i adusese aici era privit ca un semn de slăbiciune și nu fusese apreciat de către superiori. Rămânerea lui în tabără era singura opțiune… și până la urmă ea devine chiar dorință. Povestea de dragoste dintre Zuleiha și Ignatov e aproape așteptată. Autoarea este de o decență desăvârșită, așa că nu putem decât să ne imaginăm tandrețea a două suflete chinuite.

Barja aducea mereu alți și alți deportați, iar colonia, care primise și un nume – Semruk, crescuse semnificativ în următorii șaisprezece ani. Cumva, durerea și chinul se întrevăd tot timpul, dar nu sunt ostentative. Ca și cum oamenii se obișnuiseră cu ele. Zuleiha însă lupta să-și ferească fiul, pe Iusuf, de pericole. Dar pericolul vine sub cea mai neașteptată formă.

Romanele scriitoarei ruse, cu origini tătare, Guzel Iahina, sunt despre destine dictate de istorie și despre felul în care oamenii au răzbătut prin mâzga unor idealuri străine lor. Amândouă volumele sunt copleșitoare, așa că, pentru a-mi doza intensitatea lecturii, am început cu Copiii de pe Volga”, Guzel Iahina, trad. Luana Schidu, București, Humanitas Fiction, 2020, cea de-a doua carte publicată de autoare.

Prima impresie: autoarea a reconstituit imaginea generală din detalii minore, semnificative prin amplificare și repetare. Mi-a plăcut acest stil prin care a ales, precum un actor, să redea, printr-o compoziție, o întreagă epocă. Iar în centrul ei este Volga, râul care „împărțea lumea în două”.

Autoarea s-a străduit să nu încarce lectura, astfel încât istoria reprezintă doar fundalul pe care sunt proiectate consecințele ei asupra micilor istorii personale. Din când în când însă, ca niște raze înghețate care pătrund prin deschizătura unei uși, asistăm la mecanismele intime care au pus în mișcare tăvălugul istoriei.

Este vorba despre coloniile germanilor stabiliți pe Volga în secolul al XIX-lea și despre condiția lor în Rusia sovietizată. Profesorul Jakob Ivanovici Bach predă limba germană copiilor din Gnadental, o localitate de pe Volga, populată de o astfel de comunitate. Are o viață liniștită, singuratică, condusă după ritualuri autoimpuse. E un tipicar rigid care observă tot ce se întâmplă în jurul lui. Liniștea interioară nu-i este tulburată decât de neobișnuita atracție pentru furtuni, cărora li se abandonează într-o reacție ciudată, exagerată, o violentă și neașteptată ieșire din banalitate, contrară felului lui de a fi. Și furtuna rău prevestitoare nu a întârziat! Mai întâi suntem martorii nașterii idilei dintre profesor și Klara, o tânără elevă ascunsă după un paravan: „Eleva repeta după profesor. Avansam fără grabă, propoziție după propoziție, cuvânt după cuvânt, ca și cum ar fi mers printr-o zăpadă înaltă, urmă peste urmă.” (p.50)

Se îndrăgostește de fata fără chip și o va iubi fără încetare. Dar a venit și clipa când a crezut că o va pierde, iar apoi, când a regăsit-o și i-a văzut chipul pentru prima dată suntem martorii unui moment tulburător! Societatea însă nu i-a întâmpinat cu entuziasm, ci i-a judecat după aceleași „principii sănătoase”, care, deși uneori au ajutat la menținerea ei, de cele mai multe ori au distrus-o. Pentru că dispariția unei comunități nu este, de cele mai multe ori, un proces exclusiv extern. Imposibilitatea de a se adapta, de a se consolida, o face vulnerabilă. În loc să-i absoarbă pe cei doi, ca un semn de solidaritate de rasă, dacă altfel nu, îi forțează să plece.

Alungați de comunitate, au trecut Volga și s-au stabilit în fosta casa, părăsită acum, a fetei. Viața profesorului s-a schimbat fundamental. Fiecare zi era o provocare și o luptă pentru supraviețuire, dar era fericit cu Klara. Descoperim, cu fiecare pagină, viața grea, teribil de aspră a celor de pe Volga. Existența lui Bach și a Klarei se desfășura acum în afara timpului, pe când, peste Volga, colonia germană se schimba dramatic. Bach a început să măsoare timpul în felul lui, numind fiecare an după urmele lăsate de istorie asupra coloniei – Anul Caselor Nimicite, de război – Anul Smintelii, de foamete – Anul Vițeilor Nenăscuți, Anul Celor Flămânzi, Anul Copiilor Morți

Și a venit și Anul Muțeniei, când „treburile iernii erau făcute, gândurile toate fuseseră gândite, sentimentele – trăite”(p.128). Un eveniment cumplit l-a lăsat complet mut pe Bach, iar Klara a murit după ce a născut-o pe micuța Anna. Suferința pune stăpânire pe sufletul chinuit al bărbatului, care încă mai are rezerve de bunătate. O hrănește pe Anna cu laptele câștigat din compunerile pe care le scrie zilnic pentru Hoffmann, șeful coloniei, și descoperă un lucru uimitor: într-un fel sau altul, scrierile lui se îndeplinesc. Se hotărăște atunci să scrie numai lucruri frumoase, care ar putea ajuta micuța comunitate de germani să iasă din amorțire și să prospere. Urmărește cum ajung ideile sale să se realizeze, de parcă Gnadentalul reproducea poveștile lui în realitate. Începe o perioadă foarte bună pentru colonie: Anul Întoarcerii, Anul Oaspeților, Anul Recoltelor Nemaivăzute… Bach era convins că dezvoltarea coloniei i se datora, după cum, de partea cealaltă, și Hoffmann considera că el e cel care a determinat schimbările acestea uimitoare, printr-o administrație eficientă.

Apoi lucrurile s-au schimbat, copila a crescut, iar comunismul s-a desfășurat după un scenariu pe care, din păcate, l-am cunoscut și noi câțiva ani mai târziu. Au urmat naționalizări, colectivizări, deposedări, deportări… a început coșmarul comunist, un val care s-a ridicat și l-a lovit și pe Bach. Cartea are un final, dar nu numai unul. Mai întâi e un pasaj în care Bach piere, devine una cu Volga, se contopește cu întreg trecutul și cu istoria. Simbolic, acesta ar fi finalul, în opinia mea. Apoi urmează salvarea, finalul provizoriu, care lasă cititorului o speranță. Și mai este epilogul, în care Bach îți trăiește destinul până la capăt, departe de Volga, cea care într-adevăr desparte două lumi, ambele lipsite de zâmbete.

Totuși, un zâmbet subtil se ghicește în onomastica personajelor: toți locuitorii Gnadentalului poartă nume ale celor mai cunoscute personalități ale culturii și științei germană: Grimm, Koch, Gauss, Hoffmann, Händel, Wagner, Dietrich,  Benz, Brecht, Mann, Böll și, desigur, Bach. Poate că intenția este aceea de a aduce un omagiu țării de origine a locuitorilor din Gnadental. Mai mult decât atât, în Germania există o mică localitate care poartă numele Gnadental (Valea Milostivirii) și se află chiar lângă Rin.

Suntem obișnuiți să catalogăm o viață frumoasă după anumite criterii și, de multe ori, o asociem succesului. Greutățile, lipsurile, dramele majore acaparează imaginea, astfel încât zâmbetul, bucuriile mărunte, entuziasmul de moment, micile reușite și satisfacțiile trecătoare tind să nu fie luate în seamă.

8 gânduri despre „Zuleiha și Bach”

  1. Fascinante povestile inspirate din trecutul istoriei omenirii, iar aceste scrieri (capodopere) inspirate din realitatea cruda, sângeroasa si întunecata a omenirii, sa ramâna si sa se imprime în memoria celor ce le vor citi, astfel încât niciodata în viitorul acestui pamânt, framântat, batatorit si rascolit de omul inconstient, aceste atrocitati inumane, sa nu se mai repete. Merci ! Felicitari pentru minunatele prezentari, atât de frumos, detaliat, si transparent exprimate !
    Zile senine, relaxante, minunate, în toate aspectele si dimensiunile perceptiei vietii, binecuvântate !

    Apreciat de 2 persoane

    1. Dacă tot s-au întâmplat, bine ar fi să fie cunoscute. Din păcate, ele se repetă, într-o formă sau alta, chiar și astăzi. O zi frumoasă! 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s