Il fait nuit dans la piece oů tremble un oreiller
Comme un voilier qui sent venir la haute mer,
Et je ne comprends pas si je suis l’équipage
Ou l’adieu d’un bras nu resté sur le rivage.
(O pernă se-fioară în întunericul cămării,
Precum o barcă cu pânze ce simte-apropierea mării
Iar eu nu știu: sunt marinarul de pe vas
Ori semnul de adio al brațului pe mal rămas?)
Vivant ou morte…Les Amis inconnus de Jules Supervielle
Pe zidul unei case în Franța….
Există fără îndoială o relaţie între lectura de plăcere şi starea de bine. Cititul reprezintă o provocare a imaginaţiei, un exerciţiu de voinţă. Asistăm cu plăcere la spectacolul dintre coperțile unei cărţi, iar imaginația fiecăruia interpretează într-un mod personal ceea ce se derulează sub ochii lui. Avem libertatea de a ne închipui spaţiul, de a da chip personajelor, de a ne implica emoţional în actul scrierii. Lectura are şi acestă mare calitate: de a facilita o plăcută complicitate între cititor şi scriitor. Lectura nu este un act pasiv, cititorul își negociază timpul cu textul și asimilează gradual ceea ce crede că dorește autorul să transmită.
Este binecunoscut faptul că există un filtru personal de percepţie influenţat de mediu, educaţie, lecturi. Aceeaşi lectură poate avea semnificaţii diferite, trezeşte trăiri şi senzaţii aparte în funcţie de experienţele fiecăruia. Nu de puţine ori ne regăsim în ceea ce citim şi – precum un privitor care, pentru a înţelege un tablou, face pasul înapoi – ne acordăm timp pentru a putea înțelege imaginea de ansamblu a lecturii noastre. Cititul presupune şi o desprindere de noi înșine pentru o incursiune în mediul propus de scriitor. Pe de altă parte, există și plăcerea de a împărtășii impresiile lecturii. Confruntarea cu un alt punct de vedere și cu alte puncte de vedere ne provoacă să ne dezvoltăm capacitatea de argumentare și de persuasiune. Nu numai că lectura ajută, prin mecanismele ei literare, la înţelegerea propriei identităţi, dar ea contribuie şi la diversificarea modului de a privi realitatea, oferă noi variante de acţiune şi ne conectează unui ansamblu de experienţe. Şi pe bună dreptate, lectura, mai ales cea de ficţiune, poate fi considerată o simulare a unei situaţii existente sau posibile, care ne implică imaginaţia şi ne testează capacitatea de reacţie.
Ce ne influențează selectarea lecturilor și care este momentul în care cititul are cel mai mare impact asupra noastră sunt tot atâtea variabile. Cu siguranță însă, lectura, prin libera alegere, produce efecte mult mai profunde și de durată asupra cititorului. Gustul pentru lectură se dezvoltă în timp, iar cărțile citite își pun amprenta mult mai rapid asupra modului de gândire, de vorbire și de comportament al celor care citesc de plăcere. Cititul „pentru plăcere” nu se referă în special la lectura de loisir, ci la toate acele scrieri și informații față de care cititorul simte curiozitate sau atracție.
Cititul în general este cel care face evidente diferențele de limbaj, modul de exprimare, capacitatea de comunicare a ideilor. Literatura este caracterizată în primul rând de abundență stilistică, trimiteri semantice și compoziții metaforice. Acestea îmbogățesc, diversifică și înnobilează vocabularul cititorului, care trece treptat de la preluarea unor citate la crearea unor expresii noi, de la asimilarea unor texte, la dezvoltarea unor strategii epice. Limbajul capătă expresivitate și coerență, discursul devine fluent și natural, iar cititorul devine un vorbitor încrezător care știe să aleagă cele mai potivite cuvinte pentru a-și exprima ideile.
Înţelepciunea poporului român a sesizat necesitatea de a citi, şi a transmis-o prin proverbe pline de înţeles. Tocmai în simplitatea lor descoperim subtilități semantice aplicabile timpurilor noastre. Cititul ne conectează la toate învățămintele celor de dinaintea noastră, ne activează memoria și capacitatea de discernământ și ne oferă posibilitatea de a reinterpreta faptele după propriile acumulări culturale.
Se vorbește tot mai des despre un anumit timp de lectură terapeutică. În această idee se consideră că cititul cărților oferă răgazul necesar în lupta cu stresul, reduce incidența efectelor depresiei și contribuie la creșterea încrederii în sine. De asemenea, lectura repetitivă urmată de discuții și întrebări pe baza textului citit are un efect impresionant asupra problemelor determinate de analfabetismul funcțional.
Toate acestea nu sunt decât o parte dintre argumentele pentru care lectura ar trebui să facă parte din viața noastră și să fie integrată în parcursul nostru de dezvoltare. Unele persoane citesc tot ce le pica în mână, altele își selectează lecturile în funcție de interese sau curiozități, iar alții recunosc că au început să citească doar pentru a-și umple timpul. Pentru unii lectura reprezintă o pasiune, pentru alții – o evadare. Indiferent de felul în care ne întâlnim cu cartea, lectura ne schimbă, iar relația cu ea ne poate transforma în cea mai bună versiune a noastră.
C
Am primit cartea imediat după scurtul meu concediu. Tocmai spuneam că nu mă dau în vânt după romanele scrise de femei și de aceea am avut o emoție în plus când mi-am aruncat ochii pe copertă.
Citesc scurta descriere de pe coperta din spate și aflu că este vorba despre o femeie tânără, recent părăsită de soț. Tot de acolo aflu că cel care îi e alături în aceste momente și încearcă să o ajute să depășească șocul e socrul ei. Asta mă surprinde și încep să citesc cartea.
Sunt puține descrieri, iar cele câteva scurte pasaje descriptive par mai degrabă lămuriri. Aflăm contextul povestirii din dialogurile personajelor, nici acestea nu prea multe. Ar putea fi chiar transformată într-o piesă de teatru cu două personaje, dacă ne gândim la ideea cărții. Sigur, mai sunt și cele două fetițe care încă nu înțeleg drama mamei lor și alte câteva personaje nu atât prezente în acțiune, cât amintite pe parcursul povestirii.
Socrul femeii, bunicul fetițelor, le duce la casa lui de vacanță pentru a o desprinde pe nora lui câteva zile de casa și de amintirile recentei ei despărțiri. Durerea ei e evidentă, pare absentă, furioasă și descurajată, dar nu se poate abține să nu-și verifice telefonul în speranța vreunui mesaj de la soțul ei. Tăcerea lui Pierre, socrul ei, grija și încercările lui de a crea un soi de normalitate o surprind pe Chloe. Il considerase întotdeauna un om insensibil și absent din viața familiei lui. Îi suspecta empatia de acum ca fiind o simplă încercare de a scuza comportamentul fiului său. El însă o lasă fără cuvinte când își începe mărturisirea: „Se tot vorbește de durerea celor care rămân, dar te-ai gândit vreodată la durerea celor care pleacă?” Scriitoarea pune în această întrebare o întreagă dramă nespusă. Furia lui Chloe, pe care o înțelegem, este deodată anulată de mărturisirea lui Pierre, o retrăire emoționantă a unei povești de dragoste care transformă o bună parte a romanului într-un monolog. Iar povestea abia acum începe: „Am iubit… o femeie”.
Bărbatul reușește să pună situația femeii în oglindă, prin fraze simple și emoționate. Și el a iubit, și el a pierdut. Însă nu furia despărțirii și nici regretele nu le-a păstrat.
I’m blind,
But I can see all hidden souls,
Still confused with the minds,
Only minds are full of lies…
Perhaps we live the cursed love
in the world of enemies…
Stay with me forever,
Even I’m not yours,
It’s possible that soulmates,
Can speak thru many doors…
Stay with me forever,
Even I’m not yours,
Surviving all the nightmares,
Run-down the pros and cons…
Alive,
You stay alive even I’m gone,
Believe I wish that never ends…
Cuz only you could make me fly…
Perhaps we live the cursed love
in the world of enemies…
Stay with me forever,
Even I’m not yours,
It’s possible that soulmates,
Can speak thru many doors…
Stay with me forever,
Even I’m not yours,
Surviving all the nightmares,
Run-down the pros and cons…
Just stay with me forever…
„Fericirea se construiește
Cum?
Fără regrete….”
În cafeneaua mea imaginară – un colțișor decorat cu frânturi vintage din sufletul meu și luminat de niște ochi ridicol de încrezători – mi-am propus să stau la o cafea cu tatăl meu. Deși nu știu cum sună vocea lui și nici măcar nu-mi dau seama cum ar trebui să se desfășoare un dialog dintre tată și fiica lui, aș vrea să-i înțeleg tăcerea de dincolo de imposibil. Să avem șansa unei relații. Chiar și imaginare!
Mi-aș dori să știu dacă s-a regăsit în felul meu de-a fi… E mândru sau dezamăgit de mine? Sunt oare lucruri pe care ar fi vrut să mi le spună? Este el îngerul meu păzitor? Oare știe cât a contat să cred mereu asta? Și mai ales, aș vrea să știe că, de fapt, mi-a fost mereu alături, că l-am simțit în propriile-mi reacții cărora nu le-am putut da decât o explicație genetică, l-am regăsit în imaginea din oglindă, iar în vise n-a încetat să-mi fie tată.
De data aceasta trebuie să recunosc că nu cafeaua, ci imaginația face ca lucrurile să se întâmple. Îi privesc cu insistență chipul, o proiecție masculină a mea. Îmi recunosc oarecum forma feței, părul, ochii. Și iarăși mă întreb cum oare sună vocea lui?
Are aerul unei absențe și înțeleg că nu e greșit să te detașezi uneori chiar și de lucrurile aparent importante. Mă face să cred că tăiosul Astăzi, ascuțit și amenințător, se va dilua într-un prietenos Mâine. Iar Mâine și Poimâine îl vor șlefui, îi vor da o nouă strălucire și-l vor numi experiență. Trebuie să înveți lecția acceptări a ceea ce nu poți schimba. Și a împăcării cu tine!
Privesc ceașca de cafea și pentru prima dată îmi dau seama că văd jumătatea ei goală. Chiar dacă viața îmi este condusă de fapte care nu mă caracterizează întotdeauna, pesimismul iese din discuție. Acum însă știu că această ceșcuță prețioasă îndeplinește rolul unei clepsidre care, printr-o curgere grațioasă dealtfel, măsoară scurgerea timpului: momentul meu cu tata. În privirea senină, care din nou mă surprinde prin asemănare, remarc resurse de timp la care nici nu mă gândisem. Ochii de culoarea cafelei, încrezători și visători, par că-mi pot recompune răbdarea și-mi transmit calmul și încrederea:
E alegerea ta să continui având în minte doar gustul amar al grabei sau să-ți acorzi răgazul de a savura aroma. Să nu amesteci momentele plăcute cu “trebuie” sau cu “nu e timp”. Iți poți ocupa viața cu multe aparent plăcute “trebuie”, iar aceasta va arăta ca o frumoasă ceașcă de cafea plină însă cu zaț. Dar să nu alergi după autobuze în speranța că te vor duce spre idealurile tale. Chiar dacă asta pare calea ușoară.
Te crezi exclusă sau disprețuită? Se va întâmpla! Dar nu lăsa teama de dispreț să-ți răpească viața. Este nevoie doar de autosuficiență să fii acolo, printre cei care privesc cu aroganță și nepăsare. Nu aștepta nimic de la ceilalți. Învață din toate câte ți se întâmplă, dar nu te compara cu nimeni. Nu trebuie să demonstrezi că poți zbura la fel de sus ca ceilalți, tu trebuie doar să zbori cât de frumos poți cu singura ta aripă. Vei găsi tu ceva care să te echilibreze! ….sau pe cineva!
In complicitatea plăcută prilejuită de imaginație, remarc în privirea atât de familiară o primă deosebire. Ochii lui sunt lipsiți de vină. A cunoscut imperfecțiunea și greșeala, dar nu i se citește vinovăția în priviri. Și vina s-a stins! Doar lucrurile de care te agăți nu trec. Trebuie doar să imprimi puțin din absența ta clipelor nedorite și să te aliezi cu timpul până când ele capătă dimensiunea reală. Numai așa devin amintiri sau uitare, și nu regrete!
Regretul nu îndreaptă nimic. Nici măcar nu te oprește să repeți o greșeală. E un gest egoist care te transformă în cel care te judecă cel mai mult, te face acuzatorul și temnicerul tău. Nici pactul cu vinovăția nu te absolvă, dar te ajută să nu-ți irosești viața….
Și ca orice altceva, și aburul cafelei se risipește. Totuși, e uimitor cum oaspetele meu de dincolo de eternitate a învins timpul și s-a strecurat în mintea și în cafeneaua mea. Sau e doar închipuirea unei povești privind fotografia veche de culoarea cafelei?!
C.
Imaginary Coffee 