„Mai este oare acesta un om?”, de Primo Levi

„E greu să distrugi omul, aproape tot atât de greu cât să-l creezi” (p. 170).

Această propoziție poate fi citită drept axa morală a volumului Mai este oare acesta un om?, de Primo Levi (1919 – 1987), una dintre mărturiile tulburătoare despre experiența lagărului de exterminare nazist.

Am citit, cu ceva timp în urmă, un alt volum semnat de Primo Levi, Armistițiul, continuarea cronologică a cărții de față, dar care, desigur, se poate citi și separat. Armistițiul urmărește drumul întoarcerii lui acasă după eliberarea din lagăr, o călătorie cu trenul care nu a fost nici rapidă, nici sigură și cu atât mai puțin plăcută. Ceea ce, în condiții normale, ar fi trebuit să fie o călătorie de câteva ore, s-a transformat într-un periplu de nouă luni, cu lipsuri și incertitudini, prelungind astfel trauma supraviețuirii. De altfel, volumul a fost ecranizat: „La Tregua”, în 1997, în regia lui Francesco Rosi, iar mai târziu, în 2006, regizorul Davide Ferrario a realizat „La strada di Levi”, un documentar care reface călătoria lui Primo Levi prin Polonia, Uniunea Sovietică (Ucraina, Belarus, Moldova), România, Ungaria, Austria și Germania, până acasă, în Torino. https://imaginarycoffee.wordpress.com/2021/07/26/armistitiul/

Am fost curioasă să stiu mai multe despre viața autorului, așa că am făcut câteva incursiuni biografice. Primo Levi mi-a lăsat impresia unui om decent, bântuit de trecut, dar care a încercat, în felul lui, să-i salveze pe cei pieriți în coșmarul lagărului prin a-i numi,  a le schița portrete și a le restitui, fie și pentru o clipă, identitatea și demnitatea.

Publicat pentru prima dată în 1947, după ce fusese refuzat de edituri, volumul Mai este oare acesta un om? nu a avut inițial un impact major. Abia ediția din 1956 a adus recunoașterea pe care o merita, volumul fiind ulterior tradus în numeroase limbi și devenind o lucrare reprezentativă a literaturii memorialistice despre Holocaust. Levi însuși a explicat apariția cărții ca pe o necesitate morală: ideea s-a născut în lagăr, iar faptele relatate sunt integral reale.

Cartea debutează cu o poezie cu valoare de avertisment moral, aproape de blestem, adresată celor care ar putea uita sau refuza să transmită mai departe adevărul trăit. Deși tonul poate părea neobișnuit, el devine justificat dacă îl privim prin ochii unui autor convins că singura formă reală de reparație a trecutului este mărturisirea completă, lipsită de orice menajament.

Primo Levi a ajuns la Auschwitz în 1944, într-un moment pe care îl numește, cu un paradox amar, un „noroc”: din lipsă de forță de muncă, autoritățile germane hotărâseră să prelungească durata medie de viață a prizonierilor destinați, oricum, exterminării. Această precizare nu atenuează oroarea, ci o face cu atât mai absurdă și mai rece și mai greu de cuprins în logica umană.

Prima parte a volumului, „Călătoria”, prezintă arestarea lui Primo Levi la 13 decembrie 1943, la vârsta de 24 de ani. Membru al unui grup de partizani slab organizat, afiliat mișcării de Rezistență „Dreptate și Libertate”, Levi a fost capturat de miliția fascistă și deportat, ca „cetățean italian de rasă ebraică”, în lagărul de la Fossoli. De aici, în februarie 1944, 750 de evrei italieni, bărbați, femei și copii, au fost îmbarcați în vagoane de marfă sigilate, sub amenințarea explicită că pentru fiecare absent de la apel vor fi împușcați alți zece.

Descrierea serii dinaintea plecării este una dintre cele mai emoționante secvențe ale cărții: unii prizonieri beau, alții se rugau, mamele spălau hainele copiilor și le pregăteau pachete pentru drum, gesturi domestice fragile, desfășurate sub presimțirea morții. Levi surprinde aceste detalii fără patetism, tocmai pentru a le spori forța.

Drumul spre Auschwitz a fost marcat de frig, sete și numai ei știu de câtă umilință și moarte. Din cei 45 de oameni din vagonul lui Levi, doar patru aveau să-și mai revadă casele. Sosirea a fost urmată de binecunoscuta selecție: bărbații apți de muncă au fost separați de restul, iar cifrele pe care Levi le oferă arată amploarea exterminării: „știm ca în lagărele de la Buna-Monowitz și Birkenau, din convoiul nostru, n-au intrat decât nouăzeci și șase de bărbați și douăzeci și nouă de femei, iar din toți ceilalți, mai bine de cinci sute, după două zile, nu mai era niciunul în viață” (p. 18).

Intrarea în lagăr, sub poarta „Arbeit macht frei”, a marcat începutul procesului sistematic de desființare a identității: dezbrăcarea, tunderea, tatuarea numărului pe brațul stâng. Numele dispare, omul devine un număr. Levi a înțeles rapid că acesta nu era doar un regim de detenție, ci un mecanism minuțios de dezumanizare.

Unul dintre marile merite ale cărții constă în analiza fină a organizării interne a lagărului. Levi a observat și a redat rutina din lagăr și relația dintre „stăpâni și sclavi”, guvernată de teamă și ură, dar și ierarhiile interne dintre deținuți: privilegiați și neprivilegiați, kapo, funcționari ai lagărului, infirmieri, bucătari. „Sclavi și stăpâni; pe unii îi împinge teama, pe ceilalți ura; orice alt sentiment nu este posibil.  Toți ne sunt dușmani sau rivali” (p. 44);  „Privilegiații îi oprimă pe neprivilegiați; pe această lege omenească se bazează structura socială a lagărului” (p. 47).

Autorul a insistat și asupra unor concepte proprii lagărului precum Muselmänner, damnații, cei care, deși erau supuși și respectau regulile, totuși pierdeau lupta pentru supraviețuire. A expus și strategiile individuale de rezistență: alianțe, mici furturi, negocieri, rezistență fizică, adaptare psihologică, uneori alienare. Chimist de profesie, Levi a fost selectat pentru a lucra într-unul dintre laboratoarele lagărului. Din această postură, chiar și el a experimentat procesul prin care disperarea îl face pe om să se folosească de orice avantaj și să adopte anumite comportamente în lupta sa pentru supraviețuire.

Infirmeria, departe de a fi un refugiu, apare ca un spațiu al selecției finale: de acolo nu se putea ieși decât fie pentru a reveni la muncă, fie pentru a fi trimis la gazare. A descris si ritualul selectiei… terifiant! La asta se adăuga convingerea tuturor deținuților că oricum, până la final, nemții nu vor permite vreunui deținut să aibă șansa eliberării din lagăr și să povestească ce se întâmpla acolo. Ritualurile zilnice, marșurile pe muzică germană, apelurile, munca istovitoare, sunt descrise ca fiind expresia unei „nebunii geometrice”, menite să distrugă omul înainte de a-l ucide.

În contrast cu această lume dezumanizată, Levi introduce figura lui Lorenzo, un muncitor civil care, timp de șase luni, i-a adus pâine, haine și , în plus, i-a intermediat trimiterea unei scrisori către Italia. „Lorenzo era un om” (p. 139),  o propoziție simplă, dar de o forță morală covârșitoare, care sugerează că umanitatea nu dispare complet, chiar și în cele mai extreme condiții.

Pe măsură ce frontul se apropia, lagărul a fost evacuat în grabă. Levi, bolnav de scarlatină, a rămas în urmă alături de alți deținuți. După plecarea SS-ului, cei rămași au căutat provizii și au încercat să se folosească de tot ce au găsit pentru a supraviețui până la sosirea salvatorilor. Salvarea nu a fost însă una triumfală, ci tăcută, marcată de epuizare și luciditate.

Mai este acesta un om nu este doar o cronică a ororii, ci o reflecție profundă asupra naturii umane, asupra limitei dintre civilizație și barbarie. Interogația din titlu este la fel de puternică. Se referă ea la supraviețuitor sau la călău, la cel care a suportat umilințele sau la cel care le-a provocat?

Arta de a fluiera, de Schuster Dutz

Schuster Dutz sau Gustav Schuster (1892–1969) a fost profesor, scriitor și poet sas din Mediaș, cunoscut pentru faptul că a scris în dialectul săsesc. Opera lui este considerată una dintre cele mai autentice mărturii literare ale vieții săsești din secolul XX, după cum aflu din prefața semnată de Emmerich Stoffel. 

Emmerich Stoffel (1913–2008), autorul prefeței, a fost apropiat de mișcarea comunistă încă din perioada interbelică și, după ’47, a ocupat diverse funcții politice. Optica lui este ușor de recunoscut mai ales în pasajele în care vorbește despre mica burghezie prezentă în carte și în insistența de a răstălmăci observațiile lui Schuster, ducându-le în zona ideologiei (pe care autorul o critică, de altfel). Am căutat câteva informații despre el, însă trebuie să admit că nu reușește să-mi trezească prea multă simpatie. În schimb, scriitorul Schuster Dutz, da.

Cele nouă povestiri din „Arta de a fluiera”, București, Editura Tineretului, 1963, alcătuiesc împreună un tablou pitoresc‑ironic al lumii de pe vremea când temperatura era măsurată în grade Réaumur, și în special al vieții săsești din Transilvania, o lume mică, dar plină de orgolii, ritualuri, ambiții și slăbiciuni omenești. Fiecare text e o mică scenă, în care umorul se naște din disproporția dintre ambițiile oamenilor și realitatea lor modestă.

Sfințire de steag

În ajunul Marelui Război, micul târg ardelean Flausenburg („Târgul gogoșilor”) adăpostea trei mari mândrii locale: corala bărbătească, compania de pompieri și un club de jucători de popice. Corala era, fără îndoială, vedeta orașului. Avea tradiție, un dirijor respectat și, mai ales, un steag, „singurul steag al unei formațiuni cetățenești din întregul oraș”.
Pompierii, deși pe locul doi în ierarhia prestigiului, se lăudau cu propriul lor simbol: o lanternă roșie în vârful unei prăjini. Clubul de popice, cel mai tânăr și mai modest, număra doar șapte membri. Fusese inițiat și era condus de un măcelar care îi dăduse o conotație etnică și un nume grandios: „Sasule, veghează!”. La cinci ani de existență, clubul a decis că merită și el un steag. Momentul inaugurării steagului, care se dorea a fi o ceremonie oficială, trasează, cu o tușă groasă, granița dintre solemnitate și ridicol, dintre pompa oficială supradimensionată și superficialitatea oamenilor mărunți, ceea ce naște situații hilare.

Pentru binele poporului

După război, într-un orășel nenumit, un alt măcelar, mai tânăr și mai ambițios, fondează asociația „Laboria”, menită să-i împingă la margine pe cei „cu carte” și pe bătrâni, pentru a face loc generației tinere. Organizația prinde repede contur, iar doritorii de funcții încep să graviteze în jurul ei, într-o competiție penibilă pentru favorurile fondatorului.
Schuster satirizează cu o precizie fină limbajul și logica binelui colectiv impus de sus. O satiră despre felul în care ideologia se insinuează în viața publică. Mă surprinde că prefațatorul nu a remarcat aceste nuanțe.

Partida de taroc

O simplă partidă de cărți devine prilej pentru o radiografie a comunității: haz, tensiuni mocnite, tristeți tăcute. Jocul de taroc devine pentru cei trei protagoniști pretextul pentru a-și impune puterea și a-și expune rivalitățile, pe fondul unui război abia încheiat, care i-a îmbogățit pe unii și i-a ruinat pe alții.

Arta de a fluiera

Max, un tânăr fără ocupație clară, se căsătorește cu fiica unei familii influente. Cum nu reușeau nicicum să-i găsească un rol în societate, familia proaspetei soții decide să valorifice singurul lui talent: fluieratul. Cu influență și perseverență, reușesc să transforme fluieratul într-o chestiune oficială, ajunsă chiar pe ordinea de zi a comitetului districtual.
Max susține o demonstrație, iar comitetul proclamă fluieratul drept „bastion puternic, neclintit, al culturii noastre săsești” (p. 40). Urmează măsuri de promovare, instructori pentru țărani și, în cele din urmă, un conservator de artă a fluieratului, condus chiar de Max. Nuvela care dă titlul volumului este, de fapt, o farsă delicioasă despre ambiție, influență și absurditatea instituționalizării talentelor inutile.

 O gospodină săsoaică la băi

Trebuie să mărturisesc că această comedie de situație cu parfum de epocă mi-a amintit cel mai mult de Caragiale (cel cu care este adesea comparat Schuster). Povestirea este construită sub forma unor scrisori trimise de o cuconetă de provincie, Hedwig, soțului ei rămas acasă, din stațiunea unde femeia se afla împreună cu fiica lor de șaptesprezece ani, Fini. Deși pretinde că totul este pentru binele fetei, Hedwig se bucură vizibil de sejur, invocând boli imaginare.

Subiectul principal al scrisorilor este un tânăr doctor, prea atrăgător ca să treacă neobservat, aflat și el în stațiune. Rivalitatea discretă dintre Fini și fiica doamnei Binder, cunoștințe apropiate, precum și modul părtinitor în care Hedwig relatează totul, creează un comic savuros. Doctorul e când chel și ridat, când brusc întinerit, în funcție de atenția acordată fiicei ei.
Hedwig e un personaj memorabil: rigidă, bănuitoare, curioasă și încântător de subiectivă. Sunt absolut savuroase schimbările de ton din scrisorile trimise soțului ei.

Debutul Paulei

Asociația femeilor dintr-un alt orășel, organizează un concert, iar Paula Haner este invitată să cânte. Aceasta este prima ei apariție publică. Alegerea repertoriului, rochia, pantofii, mănușile lungi: fiecare detaliu devine o mică dramă pentru mama ei care face din eveniment o chestiune de viață și de moarte. Paula însă e o fată stângace, iar autorul imprimă situației o tandrețe ironică. Povestirea este, în fond, despre vulnerabilitate și despre felul în care cei din jur ne modelează, uneori cu blândețe, alteori cu presiune.

Fritzfrank Fröbel, cumpătatul ajutor de farmacist

În Trottental, petrecerile curgeau fără oprire, iar bărbații beau pe rupte. Singura excepție era Fritzfrank Fröbel: antialcoolic, vegetarian, „vitaminist” și ostil clorurii de sodiu. Paradoxal, el făcea parte din asociația jucătorilor de popice, iar când asociația a organizat concursul „Regina frumuseții din Trottental”, Fritzfrank a fost numit în juriu. Ceilalți membri, bine aghesmuiți și nepoliticoși cu tinerele candidate la titlu, s-au încăierat cu farmacistul care le făcea observație, astfel că tânărul a încasat o bătaie. Printr-o logică impecabilă, acesta a ajuns la concluzia că abstinența l-a îmbolnăvit, iar alcoolul l-ar fi protejat. Și așa a dispărut și ultimul antialcoolic din Trottental.

Fritzfrank este un personaj construit caricatural. E tipul de om care vrea să fie corect, cumpătat și ordonat într-o lume care nu prea ține cont de astfel de calități. 

Sfinții din Belleschdorf

În cea mai scurtă povestire din volum, intrăm în zona mitologiei locale, cu superstiții și miracole improvizate. Este o povestire despre nevoia oamenilor de a-și fabrica miracole atunci când realitatea e prea banală.

Povestea broșei

Ultima povestire este parcă desprinsă dintr-un volum de basme. Nici tonul și nici stilul nu se integrează cu celelalte povestiri, care sunt axate pe un anumit tip de umor.

Ca în basme, un tată aflat pe patul de moarte își cheamă cei trei fii și le dezvăluie povestea unei broșe create de un giuvaergiu legendar, prieten al unui strămoș de-ai lui. Broșa, împodobită cu pietre prețioase și cu sufletul giuvaergiului, nu putea ajunge la adevărata ei frumusețe decât peste 500 de ani, astfel că aceasta a fost păstrată cu grijă și transmisă din tată în fiu. Sorocul se împlinea peste douăzeci de ani, iar cei trei frați trebuiau să folosească acest timp pentru a dovedi cine este cel mai bun dintre ei. Broșa nu putea străluci decât în mâna celui care făcea cel mai mult bine țării. După cele două decenii, fratele cel mare s-a lăudat cu bogățiile pe care le-a strâns pentru el și săbiile create pentru popor, fratele mijlociu cu înțelepciunea dobândită și funcții înalte pe care le-a ocupat, dar broșa se stingea imediat ce o atingeau.
Cel mai mic, care și-a dedicat viața fericirii altora și a construit o casă pentru orfani, a fost singurul în mâna căruia broșa a căpătat strălucire. O poveste morală despre bunătate, altruism și adevărata măsură a valorii.

Volumul este o mărturie prețioasă despre o comunitate plină de farmec, dar și o reflecție despre gesturi mărunte și iluzii mari.