Armistițiul

Simţeam cum ne şerpuieşte prin vene, o data cu sângele sleit, veninul din Auschwitz”

Bărbatul deschise încet fereastra și păși pe balconul îngust. Își sprijini un cot de balustradă și privi fără țintă dintr-o parte în cealaltă a străzii. Părea o sâmbătă ca oricare alta. Dinspre Alpi se simțea încă umezeala răcoroasă, învinsă de-acum de adierea plină de miresme a primăverii, care pătrundea din cealaltă parte a orașului, dinspre fluviul Po.  Aici, în acest apartament de pe Corso Re Umberto, la numărul 25, se născuse, crescuse și locuise toată viața, cu excepția acelei perioade care îi revenea tot mai des în minte și în vise. Coșmarul, visul din vis, care se tot repeta, îl tulbura mai ales în ultimul timp. Faptul că vorbise și scrisese volume întregi despre asta, nu-l ajutase cu nimic. Se gândea că poate, dacă ar fi dat totul uitării, acum, la cei 67 de ani, ar fi fost un chimist care se bucura liniștit de pensie, împărțindu-se între prieteni, familie și pasiuni inocente. Deși trecuseră 42 de ani, nu reușise să-și regăsească ritmul. Și cum l-ar putea regăsi când în preajma lui suferința lua cele mai grotești forme: mama și soacra lui, nonagenare, se stingeau devorate de boli crunte și de bătrânețe.

Undeva, în depărtare, bătea un ceas. Să fi fost deja ora 10? Îl pătrunde răcoarea și se miră că mai poate simți lucrurile astea simple. Nici măcar nu se îmbrăcase, pur și simplu nu mai avea energia să o facă. Așa cum nu mai avea nici inspirație să scrie. Sau poate și-a epuizat întregul „capital de scriitor”. Ce va spune la interviul de săptămâna viitoare? El, supraviețuitorul celui mai sălbatic și inuman act de ură cedează acum, după 42 de ani, trădat de propria minte. El, cel care descrisese în cei mai sinceri termeni experiența terifiantă a lagărului, era sugrumat de invizibilele fire ale depresiei, într-un marasm disperat. Cum să spună că ceva diferit de rațiune i-a acaparat, „poco a poco”, totul: gânduri, preocupări, sensuri? Cât ar mai trâmbița ziarele dacă s-ar afla că medicul său încearca de ani buni să-i trateze „vinovăția supraviețuitorului”! Ca și cum asta ar fi o boală!

Soneria de la ușa de la intrare îl făcu se tresară. Intră aproape hipnotizat în cameră și se îndreaptă spre ușă. Schițând mecanic un zâmbet politicos, luă corespondența de la cea care se ocupa de administrarea clădirii. Se așeză pe vechiul scaun din fața bibliotecii și își aruncă, absent, privirea peste titlurile gazetelor de dimineață. Deodată, trecându-și mâna prin părul grizonant și bogat își imagină că femeia îl văzuse în ținuta aceea indecentă, cu barba și părul răvășite, cu chipul schimonosit de zâmbetul forțat… Se repezi buimac spre ușă pentru a se scuza cumva, dar liniștea din hol părea o farsă jucată iarăși prost de propria minte. I se păru că aude pași la etajul de jos și se aplecă peste balustrada care urmărea ampla scară în spirală, ocupată în mijloc de liftul în colivie. Deodată, precum în acel vis repetitiv, avu senzația că totul se prăbușește și se dezintegrează în jurul său. O revoltă interioară, un sentiment ciudat, rău prevestitor, pe care nu-l mai trăise se strecura în suflet, făcându-l să tremure și să se sufoce. Panica devenea tot mai intensă și mai amețitoare. Trebuia să scape de demonul acesta ingrat care-l subjugase, luându-i totul. Nu spera să mai poată face pace cu el, dar măcar un armistițiu…

Nu s-a auzit decât o lovitură scurtă, iar femeia care tocmai îi dusese corespondența domnului mărunțel de la etajul al treilea, i-a zărit trupul zdrobit pe podeaua de la parter. Nici ea, nici noi nu vom știi niciodată cu siguranță dacă în acea zi de 11 aprilie 1987, la ora 10:20, scriitorul Primo Levi s-a sinucis sau a avut un accident, dacă o nefericită întâmplare i-a pus capăt vieții sau a fost o victimă întârziată a nazismului.

Cam așa mi-am imaginat ultimele clipe din viața lui Primo Levi, un italian cu origini evreiești care a petrecut aproape un an în terifiantul lagăr nazist de la Auschwitz. A descris momentele crunte cu o sensibilitate particulară, aproape cu detașare și s-a oprit asupra persoanelor, individualizând stări, intenții, reacții … cele care au alcătuit, de fapt, ansamblul. Ca o fotografie formată din sute de mici portrete lipite astfel încât ele să creeze o imagine anume.

“Armistiţiul” (La tregua) de Primo Levi, trad. Doina Condrea-Derer, Editura Polirom, 2004 – poate fi considerat, la prima vedere (sau numai la prima vedere), un jurnal de călătorie, pentru că autorul face cronica întoarcerii sale acasă, după eliberarea din lagărul de la Auschwitz, în 1945. Ceea ce ar fi putut fi, în condiții normale, o călătorie de o zi s-a transformat într-un calvar care a durat aproape nouă luni. Se încheiase armistițiul, dar drumurile și căile ferate erau distruse. Nu existau nici suficiente mijloace de transport, iar oricum, în acele momente, cei care organizau aceste transferuri erau depășiți de situație. A parcurs 6000 de kilometri de la plecarea din Polonia, trecând prin Ucraina, Rusia, România, Ungaria și Austria și până acasă, la Torino, în Italia.

„Era marele armistiţiu, deoarece nu începuse încă celălalt război dur, ulterior, şi nici nu îi fusese pronunțat numele nefast de războiul rece.

Cartea este însă mult mai complexă, este o reflecţie asupra naturii umane, a capacității de rezistenţă şi de adaptare, o analiză a durerii şi a supravieţuirii. Punctează cazuri particulare pentru a arăta cum a reuşit lagărul să transforme oamenii, să-i dezumanizeze sau să-i facă să dezvolte sentimente de admiraţie pentru călăii lor. Cu o nesfârşită înţelegere, autorul a descris şi viaţa plină de suferinţă, de speranţe şi de milă, presărată de compromisuri şi umilinţe a femeilor din lagăr.

Deși cartea începe în momentul în care deținuții încep să fie salvați, Primo Levi face referiri detaliate la viaţa din lagăr. Tonul este însă reținut, vorbeşte cu resemnarea, cu înţelegerea şi cu înţelepciunea celui care ştie că nu poate schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat.

Chiar așa, încerc să fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui acei oameni blocați, în ianuarie 1945, în infirmeria lagărului de la Buna-Monowitz, după ce naziştii au plecat în grabă. Erau bolnavi, epuizați, flămânzi, îmbrăcați sumar, descuți … în mijlocul pustietății înghețate. Supraviețuiseră, erau liberi… dar unde s-ar fi putut duce? Știa cineva de ei? Îi căuta cineva? Cred că și acea așteptare a fost o traumă. “Nimic nu avea să fie vreodată atât de bun şi de pur încât să şteargă trecutul nostru, iar semnele jignirii aveau să rămână pentru totdeauna în noi

Armata rusă a sosit după 10 zile: la început au venit “ patru mesageri ai păcii. Nu salutau, nu zâmbeau; păreau apăsaţi, nu atât de milă cât din pricina unei reţineri vagi…. Era ruşinea, binecunoscută nouă, care ne copleşea după selecţii şi de fiecare dată când asistam sau eram supuşi unui ultragiu: ruşinea […] aceea incercată de omul drept pentru vina altuia, care are remuşcări că aşa ceva există, că a intrat irevocabil în lumea noastră

Așa începe aventura întoarcerii acasă, cu o primă oprire în lagărul mare, la Auschwitz, unde deţinuţii au fost îmbăiaţi. Pentru Primo Levi, aceste băi au o anumita simbolistică; “dorinţa inconştientă din partea noii autorităţi care, una după alta, ne absorbea în propria-i sferă, de a îndepărta urmele vieţii noastre de până atunci, de a face din noi oameni noi, după propriul lor model, de a ne impune amprenta lor“.

După câteva zile, Levi și-a confecţionat nişte papuci dintr-o pătură veche şi a plecat cu un transport rusesc spre o tabără de tranzit. Trenul, “mâna caritabilă a civilizaţiei”, se îndreapta spre Cracovia, dar nu a rezistat decât până la Szczakowa, foștii deținuți continuându-și drumul pe jos. Și să nu se închipuim că îi aștepta cineva acolo. Fiecare se descurca cum putea: fura, cerșea, înșela, mânca ce apuca și dormea în te miri ce ungher. Alături de Primo Levi, în grup se aflau bărbați de diferite naționalități și vârste, fiecare fiind o poveste în felul său. Se remarcă grecul Mordo Nahum, ”un descurcăreț” cu principii:  “Lagărul venise pentru amândoi: eu îl percepusem ca pe o distorsiune monstruoasă, ca pe o jalnică anomalie în viaţa mea şi a omenirii; el, ca pe o tristă confirmare a unor lucruri notorii… omu-i lup pentru om”.

Au plecat spre Katowice, o călătorie de 80 de kilometri, care le-a luat trei zile. Abia la jumătatea lunii iunie au plecat spre Odessa, într-un tren marfar aproape dezmembrat. Ruşii însă îi trimiseseră la voia întâmplării, nu era nimic organizat, iar şefii gărilor prin care treceau erau dezorientaţi şi nu ştiau cum să scape mai repede de ei, copleşiţi de formalităţile birocratice. După şase zile trenul s-a oprit la Jmerinka, un nod feroviar la 350 de kilometri de Odessa. Unde li s-au alăturat alte sute de italienii veniţi din România. Au mers două zile, prin stepa rusească şi, prin Berezina, până în lagărul de triere Sluz.

Au mers la Starîe Doroghi unde au așteptat două luni. Pe 15 septembrie au pornit iarăși la drum, reproducând călătoria, în sens invers, trecând iarăși prin Bobruisk, Ovruci, Kazatin, Jmerinka. Au traversat rapid Basarabia și au ajuns pe Prut, la graniţa cu România.  Aici au găsit o atmosferă mult mai prietenoasă şi apropiată de cea pe care o ştiau de acasă. “Se vedeau ţărani ca ai noştri, cu faţa arsă de soare şi fruntea palidă, îmbrăcați în negru, cu haină şi vestă, cu lanţul de la ceas petrecut peste pântece; fete mergând pe jos sau pe bicicletă, îmbrăcate aproape ca la noi, care ar fi putut fi luate drept veneţiene sau din Abruzzi”.

Drumul prin România a trecut pe lângă rafinăriile de la Ploieşti, aflate în flăcări, a continuat spre vest, apoi iarăși spre nord, prin Sinaia. Au ajuns la Braşov pe 24 septembrie. În fiecare gară se desfășura același ritual grăbit, binecunoscut autorului: cei cu găleți se grăbeau să le umple cu apă, femeile se spălau în public, copiii căutau să facă mici furtișaguri, se aprindeau focurile pentru gătit. Au plecat din nou spre vest, prin Alba Iulia și apoi, pe la Curtici, au trecut frontiera româno-maghiară.

Au străbătut Ungaria trecând pe lângă Budapesta şi oprindu-se la Szob. Ca o ironie, pe 7 octombrie au ajuns la Bratislava, în Slovacia, la 200 de kilometri de Katowice, unul dintre locurile prin care mai trecuseră.  A urmat o gară de la periferia Vienei, apoi au ajuns la linia de demarcaţie, la câţiva kilometri de Linz. Acolo şi-au luat rămas-bun de la ruşi şi au fost preluaţi de americani, nu înainte de a li se face duşul de dezinfecţie “semnul purificării şi al exorcismului

Pe 15 octombrie, au ajuns la Munchen, iar simplul fapt că se aflau în Germania le producea “un amestec de repulsie, de frustrare şi de tensiune… Oare ştiau ei de Auschwitz, de măcelul făcut pe muţeşte, zilnic, la un pas de uşa lor? Dacă da, cum de puteau să mai meargă pe stradă, să se întoarcă acasă şi să se uite la copiii lor, să treacă pragul unei biserici? […] Numărul tatuat pe braţ mă ardea atunci ca o rană”

Au trecut graniţa prin Brennero, iar la Pescantina, un lagăr de lângă Verona, grupul s-a despărţit şi fiecare a plecat în direcţia lui. Din şase sute cincizeci, câţi fuseseră duși în lagăr în urmă cu aproape un an, mai rămăseseră trei. Începută în ianuarie 1945, călătoria lui Primo Levi s-a încheiat la Torino, pe 19 octombrie.

“Cât din noi înşine fusese erodat, stins? Ne întorceam mai săraci sau mai bogaţi? Mai puternici sau mai goi? Nu ştiam: ştiam, în schimb, că în pragul casei noastre, într-un fel sau altul, ne aştepta o încercare şi o anticipam cu teamă […] unde aveam să găsim puterea să luăm viaţa de la capăt?”

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Truce

Recomand!

13 gânduri despre „Armistițiul”

  1. Îmi pare nespus de tristă povestea lui Levi. Și nu numai a sa, din nefericire, ci a preamultora. Mi-a plăcut și cum ai imaginat -la început- finalul vieții sale. Nu promit să citesc cartea, deși mi-aș dori, dar mă reține un pic felul meu de a fi, adică extrem de empatică. Mă tem că am să tot plâng, pe măsură ce o voi citi. Mulțumesc pentru recenzie! ❤️

    Apreciat de 2 persoane

    1. Cred că e genul acela de tristețe care se amplifică pe măsură ce e remomorată, dar cu care a învățat să trăiască. Mi-am imaginat ultimele lui clipe urmând informațiile cunoscute, dar ce a fost în sufletul lui numai el a știut. Cartea e impresionantă prin sinceritatea lipsită de patimă, care, desigur, o face cu atât mai tristă. Mulțumesc pentru vizită! ❤️

      Apreciat de 1 persoană

  2. Ca de obicei, o prezentare ideala, geniala a continutului cartii, asemanatoare unei calatorie în trecutul nu prea îndepartat, care (zic eu) niciodata nu ar trebui uitat !
    Merci pentru partasiile superbe, oferite cu generozitate din hrana bogata si diversificata, acumulata în camarile Sufletului tau frumos !
    O vacanta superba, minunata, în toate binecuvântata !

    Apreciat de 2 persoane

    1. Cunosc sentimentul, și mie mi se intampla adesea. Uneori din graba sau din neatentie, alteori din cauza amânării de a-mi schimba ochelarii! 😊 O zi incredibila!

      Apreciază

  3. In the seventies. I went to Auschwitz. It was a somber place. You could feel the heaviness of terrible things done. The book, I would like to read. The brave people who saw hell and lived. They can teach us. Thank you dear friend for sharing the review.

    Apreciat de 2 persoane

  4. Am citit „mai este oare acesta un om?”, o carte impresionantă. Se pare că nu numai Primo Levi a fost bântuit de traumele din lagăre, și alți supraviețuitori au fost victimele depresiei și suicidului. Cred că în cartea lui Todorov „confruntarea cu extrema” am citit asta sau in vreun articol despre Primo Levi. In interviurile cu cei care au supraviețuit închisorilor comuniste după zeci de ani unii din ei încă plâng…la Polirom sunt cel puțin 5 volume scoase cu astfel de interviuri in „experiențele carcerale din închisorile comuniste”…

    Apreciat de 1 persoană

    1. Citind despre toate aceste grozăvii, avem reflexele omului normal, acelea e a căuta un motiv, o explicație…. dar cum ar putea ceva justifica cruzimea de neimaginat? Mulțumesc pentru recomandare! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s