Conversații cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch

“Fii lumină în întuneric și schimbă-l”

A sosit clipa să am o discuție cu Dumnezeu, o discuție la finalul căreia îmi propun, precum autorul, să găsesc divinul din mine și să încerc să-l văd în toți ceilalți. O întâlnire pe care am amânat-o zece ani. Fix. De aceea mă întreb cine aș fi astăzi dacă n-ar fi existat acest ocoliș.

În comparație cu mine, autorul a recunoscut momentul și nu l-a lăsat să treacă. A început această conversație, pentru că da, este o discuție pe care Neale Donald Walsch pretinde că a purtat-o cu Dumnezeu pe parcursul a trei ani (fiecare volum începe în duminicile de Paște din 1992, 1993, 1994). Cu fiecare cuvânt citit îmi dau seama că nici nu-mi pasă dacă este un dialog real cu Dumnezeu sau este doar imaginația bogată a scriitorului. Fac abstracție și de apartenența culturală evidentă pe tot parcursul trilogiei, de citările din Shakespeare sau din Star Wars și de trimiterile comerciale de la final și sunt dispusă să citesc lucrarea exact așa cum ne invită autorul.

Bărbatul se simțea “profund rușinat de propria viață, marcată de repetate greșeli, de nelegiuiri, de comportări rușinoase, de alegeri și hotărâri pe care sunt sigur că alții le consideră vătămătoare și de neiertat” (pag. 14). I-a scris atunci lui Dumnezeu o scrisoare furioasă, plină de întrebări și de condamnări. Înainte de a termina scrisoarea, mâna i-a rămas pe hârtie, ținută parcă de o forță invizibilă, și a început să se miște și să scrie cu febrilitate nu numai întrebările, dar și răspunsurile, ca la o dictare. Încerc să-mi imaginez momentul și-l asociez cu acel impuls pe care îl numim inspirație, în care rotițe pe care nu le bănuim încep să funcționeze cu atâta intensitate încât avem impresia că altcineva a pus stăpânire pe mintea și pe energia noastră.

Primul volum ne dă ocazia să aflăm răspunsuri, așa cum susține autorul că le-a recepționat, la toate marile noastre întrebări: de ce lasă Dumnezeu să se întâmple dezastre naturale, să se nască prunci cu deficiențe, de ce permite suferința, dacă există sau nu  Diavolul și Iadul, cum să ne urmăm sufletul, care este rolul dragostei și al vieții, ce putem face cu puterea gândului și cum să ne manipulăm mintea.

Walsch nu consideră dialogul lui cu Dumnezeu ca fiind unul personal, ci e convins că e un mod prin care Dumnezeu a ales să-și transmită mesajul către toți cei care doresc să-l afle. Cu toate acestea nu este un text religios. Dumnezeu nu este un personaj rigid, purtătorul vreunui set de condiționări, gata să pretindă mereu penitențe. E un Dumnezeu părintesc, prietenos, înțelegător, neobosit în a ne iubi. Legea lui este legea cauzei și a efectului. “Dumnezeu este mai mult decât îți imaginezi. Dumnezeu este energia pe care tu o numești imaginație. Dumnezeu este ultima creație. Dumnezeu este primul gând. Și Dumnezeu este ultima experiență. Și Dumnezeu este totul între ele.”

Aflu că Dumnezeu ni se adresează prin sentimente, gânduri, experiențe și cuvinte. În această ordine. Cuvintele sunt cel mai puțin eficiente deoarece nu sunt nimic altceva decât “sunete rostite care înlocuiesc sentimente, gânduri, experiențe.” Descrie relația pe care Dumnezeu o are cu omul ca fiind asemănătoare cu cea pe care o are părintele cu copilul lui. “Să nu-ți pese foarte tare de ceea ce se întâmplă, dar să-ți pese foarte tare de rezultate – este cea care descrie cel mai bine dihotomia lui Dumnezeu.” (pag. 29). Trebuie doar să nu ne proiectăm o imagine a lui Dumnezeu bazată pe experiența umană: el nu pedepsește și nici nu recompensează. Ne consideră pe fiecare părți din el, iar fiecare diviziune e o replică a lui în miniatură. Omul este egalul lui Dumnezeu. Așadar, dacă El este Creatorul, atunci și omul este creator. Asemănarea nu este însă una fizică, așa cum s-a interpretat textul “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, ci se referă la esență: nu suntem făcuți din aceeași materie, suntem aceeași materie. Creatori fiind, noi generăm și binele și răul, și sănătatea și boala, și armonia și dezastrele, iar Dumnezeu observă ce producem, dar nu intervine peste voința noastră. Dumnezeu ar dori ca fiecare  persoană să se pună pe ea însăși  pe primul loc. Un fel de anarhie spirituală – marea promisiune a lui Dumnezeu.

Ne dezvăluie că lumea e condusă doar de două emoții, dragostea și frica, iar fiecare acțiune și gând se bazează pe una dintre acestea. Totul se simplifică! Fiecare acțiune este văzută ca experimentarea a ceea ce știm deja, pentru că menirea oamenilor nu este aceea de a se lăsa prinși în propria lor dramă sau de a descoperi viața, ci de a o crea: “Caută, deci, nu să descoperi cine ești, caută să-ți dai seama cine vrei tu să fi.” (pag.36). Nu poți crea fără să experimentezi, iar un lucru nu poate exista fără opusul lui. Aceasta este condiția evoluției sufletului. O explicație interesantă pentru dualitatea bine-rău care ne guvernează.

Ca mulți alții, constat că am experimentat deja Iadul, cel care, așa cum este prezentat în carte, reprezintă trăirea consecințelor unei alegeri sau a unei decizii, este vina, frica, regretul. Cu siguranță am trăit… trăiesc ceea ce înseamnă “a fi mai puțin decât pot fi”. Există însă și un proces al vindecării, acela prin care accepți totul și apoi alegi schimbarea.

Acordă un spațiu generos discuțiilor despre relații: “Scopul unei relații nu este de a avea o altă persoană care să te desăvârșească, ci de a avea pe cineva cu care să împărtășești desăvârșirea ta” (pag. 150). Nu sunt trecute cu vederea nici celelalte tipuri de relații pe care le avem cu sentimentele, cu Universul, cu bolile, cu banii… iar concluzia este că dacă vrem să schimbăm ceva în ceea ce ne privește, atunci trebuie să începem prin a ne schimba modul de a gândi, pentru că Universul nu este altceva decât un copiator care produce nenumărate copii ale gândurilor noastre. Cum să facem asta? Ei bine, și la această întrebare găsim aici răspunsul.

Ne vorbește mult despre suflet, despre cât de complexă, multidimensională și multisenzorială este această cea mai prețioasă parte a noastră. Pune atâta dragoste în acest cuvânt, încât te face să lași cartea pentru o clipă și să-ți privești propriul suflet.

Cel de-al doilea volum aprofundează relația omului cu Dumnezeu și iluzia separării de El. Ne vorbește despre timp ca despre o construcție strict mentală, despre relativitatea lui, despre sentimentul de deja-vu și despre călătoria în timp. Dialogul se apropie de filosofie atunci când abordează probleme precum conștiența de grup, cea care a generat experiența Hitler și conștiența divină, cea care a creat experiența Christică – părțile opuse ale aceluiași spectru. Apoi discuțiile se îndreaptă către explicarea Universului a cărui existență se desfășoară între “o inspirație și o expirație a lui Dumnezeu”.

Dumnezeu descrie femeia așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva: “după ce i-ai rănit pe alții suficient pentru ca să încetezi să te mai comporți într-un anumit fel, adică să înlocuiești agresivitatea cu rațiunea, disprețul cu compasiunea, cel-care-câștigă-întotdeauna cu nimeni-nu-pierde atunci, poți să devii femeie.” ( pag. 94). Insistă asupra egalității dintre bărbați și femei și spune că el consideră că toți, femei și bărbați, suntem preoți. Și desigur, dacă este despre femeie, este și despre Legea Atracției. Ne justifică  alegerile de neînțeles ca fiind greșeli în favoarea dragostei și ne îndeamnă ca, în momentele de impas, să ne întrebăm: “Ce ar face dragostea acum?”

Sunt pasaje interesante care conțin observații despre educație și despre ceea ce ar trebui să ofere aceasta: înțelepciunea. Nu sunt ocolite nici subiectele legate de problemele globale ale omenirii, de politică și de economie. Ne ghidează spre introspecție și spre a ne găsi propriul echilibru între Lumea Exterioară și Pacea Interioară, folosindu-ne de capacitatea noastră de relaționare, de uitare și de conștiență. Ne invită la analiza motivelor pentru care suntem dispuși să ajutăm, la limita de unde se termină compasiunea și de unde începe dorința de a-i face pe ceilalți dependenți de noi.

La finalul volumului, discuțiile se îndreaptă spre religie, o abordare pe care o vom găsi cel puțin surprinzătoare, dacă ne imaginăm că vine din partea lui Dumnezeu. Autorul încheie cu o mărturisire despre felul în care i s-a schimbat viața de când a început acest dialog.

În cel de-al treilea volum revenim la o conversație mai aplicată. Se deschide cu o discuție despre vinovăție: “Sentimentul de vinovăție te face ostaticul lui cine nu ești” (pag. 17) și repetă că vinovăția și frica sunt singurii dușmani ai omului. Numește cele cinci emoții naturale – durerea, mânia, dorința de a fi ca celălalt, frica și dragostea – și descrie procesul de reprimare prin care acestea se transformă în emoții nenaturale: depresie cronică, furie, invidie, panică și posesivitate.

Autorul începe noi conversații despre Diavol și despre cum a fost acesta inventat. Ne vorbește despre mântuire și despre ce se întâmplă cu noi după ce ne încheiem existența; dacă există vreo parte din noi care continuă să trăiască și ce face sufletul odată eliberat de spațiu și de parametrul timpului. Fiecare cuvânt e o demonstrație de bunătate și iertare: “Vă iert greșelile. Pe toate. Vă iert pasiunile prost investite. Pe toate. Vă iert noțiunile eronate, înțelegerile rătăcite, acțiunile care fac rău, deciziile egoiste. Pe toate. E posibil ca alții să nu vă ierte, dar Eu vă iert. E posibil ca alții să nu vă absolve de vină, dar Eu vă absolv. E posibil ca alții să nu vă lase să uitați, să nu vă permită să mergeți mai departe, să deveniți ceva nou, dar Eu o fac. Deoarece Eu știu că voi nu sunteți ceea ce ați fost, ci sunteți și veți fi întotdeauna ceea ce sunteți acum.” (p. 102) Cum așa? Fără penitențe ori confesiuni umilitoare? Cred că oricine citește asta simte un sentiment incredibil de eliberare.

Neale Walsch notează răspunsuri la întrebările sale despre percepția extrasenzorială și intuiție, despre păcat și experiența Purgatoriului, despre moarte și reîncarnare, despre aură și despre unde sunt localizate mintea și sufletul în corpul nostru. Afirmațiile despre societățile evoluate și viața extraterestră ar putea părea ușor exagerate, dar nu mai mult decât celelalte idei expuse în carte. E interesant și ce se spune aici despre modul în care a apărut viața pe planeta noastră, despre Păcatul Originar și despre misiunea lui Iisus pe pământ. Ne vorbește despre ce se întâmplă cu sufletul în timpul somnului și de ce nu ne amintim decât frânturi din vise. Revine și subliniază importanța sufletului: “sufletul se revoltă întotdeauna împotriva îngrădirilor” – de aceea avem războaie, revolte sociale, despărțiri.

Ne vorbește despre căsătorie și despre angajamentele pe termen lung. Ne spune și cât de nerealiste sunt jurămintele, atâta timp cât noi nu știm niciodată ce urmează. Pe deasupra ținerea unei promisiuni, atunci când datele inițiale s-au schimbat, înseamnă să te trădezi pe tine însuți, adică “cea mai înaltă formă de trădare”. Cum spuneam, Dumnezeul lui Walsch ne absolvă de toate.

Unele dintre cele mai frumoase pasaje de la finalul trilogiei îi sunt dedicate imaginației… cea care creează întreaga realitate a fiecăruia.

Dacă aș alege un paragraf ca o concluzie a cărții, acesta ar fi unul dintre mesaje: “Forma vieții tale, oamenii, locurile și evenimentele din ea, toate au fost create în mod perfect de către creatorul perfect al perfecțiunii însăși: tu. Și Eu…în tine, ca tine și prin tine.” (vol. 3, pag. 34)

O carte care te face să te simți bine de la prima până la ultima pagină. Îți dă peste cap felul de a gândi, fără să te dezechilibreze și fără să-ți răstoarne valorile. Te scoate din gândirea parohială și îți transmite optimism. E o terapie pentru cei descurajați, o confirmare pentru spiritele evoluate și un pansament pentru cei cu conștiința încărcată.