„Ciberiada”, Stanisław Lem

„Pentru a pune în mișcare o planetă, ajunge să găsești un punct de sprijin în afara ei” (p. 275)

„Ciberiada” de Stanisław Lem este o culegere de povestiri științifico-fantastice scrise într-o notă ironică, cu trimiteri la mituri și legende medievale, dar satirizând comportamentele societății contemporane. Versiunea poloneză a apărut în anul 1965, iar în România a fost tradusă și publicată pentru prima dată în 1976 și, mai târziu, la editurile Albatros, Nemira și la Curtea Veche Publishing. Stanisław Lem s-a născut în anul 1921, la Liov, oraș care aparținea Poloniei în acel moment. A părăsit definitiv orașul imediat după război, când a fost anexat Rusiei Sovietice, și s-a mutat în Cracovia, acolo unde și-a început și cariera de scriitor. Până în 2006, a scris 17 romane și zeci de nuvele care i-au adus o popularitate imensă. Și în limba română sunt traduse multe dintre lucrările lui, dar în special Solaris, unul dintre romanele sale de anticipație, a avut mare succes la noi și chiar a fost introdus pe diferite liste de lectură pentru elevi. Deși este mai cunoscut pentru literatura sa speculativă în care abordează teme legate de tehnologii fanteziste, inteligența artificială, cibernetică, Stanisław Lem s-a remarcat și prin texte specifice realismului literar, eseistică, lucrări filosofice și de psihologie.

Genul science-fiction nu se află printre preferințele meu. Totuși, nu pot să nu admir puterea de imaginație a scriitorilor, absoluta libertate de gândire pe care și-o exersează inventând lumi altfel de tot ceea ce există. Dar cel mai mult mă impresionează puterea lor de anticipație, multe dintre cărți prevestind uneori cu acuratețe părți ale viitorului tehnologic sau ale evoluției sociale. Într-o oarecare măsură este și cazul Ciberiadei de Stanisław Lem, trad. Ioana Diaconu-Mureșan, București, Curtea Veche, 2021, 664 p.  Volumul cuprinde 20 de povestiri scurte și un basm SF filosofic.  Protagoniștii sunt doi roboți umanoizi, constructori și inventatori capabili să conceapă tot felul de mașinării complicate menite să rezolve marile probleme ale universului. Trurl și Clapaucius sunt deopotrivă aliați și rivali în ale științei, primul fiind mai degrabă un exaltat, iar celălalt un sceptic, iar relația lor dă naștere unor aventuri pe cât de absurde, pe atât de savuroase. Spațiul de desfășurare este Universul cu infinitatea de corpuri cerești populate de roboți inteligenți aflați în diverse sisteme autocrate de conducere. Timpul în care este plasată acțiunea nu este precizat, dar în viitorul descris de Lem, urmele umanității sunt estompate și aduse la nivelul legendelor și al curiozităților.

Intenția autorului poate fi aceea de a atrage atenția asupra consecințelor lipsei de măsură și a necesității unei etici în tehnologizare. Chiar dacă povestirile depășesc planul pământesc, iar generația noilor forme de existență este compusă din mașinării foarte inteligente, s-au păstrat, undeva în „circuite”, multe dintre metehnele omenirii. Aceasta este o altă miză a cărții, și anume aceea de a expune excesele omenirii și de a le explora din perspectiva viitorului. Este interesant modul în care alege autorul să facă acest lucru: practic, construiește texte ca pentru copii, folosind toate elementele literare specifice unei povești, îmbracă totul în umor (situații, denumiri, dialoguri…) creând, în același timp, un ansamblu care provoacă la reflecție. E o carte pentru copii-adolescenți așa cum este și o carte pentru adulți. Exact cum este și Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry, ale cărei semnificații filosofice și încărcături simbolistice sunt mai greu înțelese de cei mici.

Personajele lui Lem au toate caracteristicile fizice ale unor mașinării inteligente, dar comportamentul și modul de a gândi sunt întru totul proprii omului. Au împrumutat, de asemenea, tendințele conflictuale și autodistructive, setea de putere, tirania, dorința de afirmare. În acest viitor nedefinit prezentat de Lem, roboții umanoizi sunt și ei consecințele ravagiilor pe care le-a făcut utilizarea excesivă a tehnologiei de către pământeni în căutarea bunăstării și a fericirii: „De fapt, ce e fericirea? E simplu ca sârma. Fericirea e o difracție, deci un extensor al meta-spațiului ce separă colinear nodul modelărilor intenționale de obiectul intențional, în condiții limitative, stabilite prin omega-corelație într-un continuum alfa-dimensional, deci evident nemetric, de agregate subsolare numite supergrupe” (p. 451). Simplu ca sârma, într-adevăr!  Am întors pe toate părțile definiția, am destructurat propoziția, am căutat în dicționar…. într-un final ajutorul a venit tot de la Stanisław Lem care reformulează pe înțelesul unei bucătărese automatice: „fericirea pentru care merită să te obosești nu este un întreg, ci o parte din ceva ce nici nu este fericire, nici nu poate să fie fericire” (p. 451-452). 😀

Temele povestirilor, deși tratate cu ironie, sunt serioase și profunde. Câteva dintre ele mi s-au părut chiar îndrăznețe pentru epoca în care au fost scrise, deoarece expun situații la fel de grotești ca cele ale regimului totalitar. În „Povestea primului dezghețat” de exemplu, este prezentată o țară precum o orchestră uriașă înconjurată de un zid de marmură, populată de muzicieni care cântă la instrumente prost construite sau dezacordate, încercând să-l măgulească pe rege (Grege). Acesta susținea că a găsit cheia Armoniei Sferelor, cea care „contopește persoana cu natura, integrează al dorurilor roi și creează raiul pământesc”. Nu lipsesc consultările tovărășești și autocritica. O societate în care tăcerea e de aur și în care e recomandat „vorbitul cu burta, ventrilocește”. Paralizați de frică, muzicienii se străduiesc să-i facă pe plac conducătorului. Monstrul din dulap, gardianul fără creier al sistemului, alege din când în când câte o victimă și o mănâncă de vie.

Fiecare povestire are un miez și atinge câte o problemă despre natura umană și tehnologie, iar cei doi protagoniști, Trurl și Clapauciu, construiesc mecanisme revoluționare, călătoresc în univers și au parte de aventuri neobișnuite în încercarea lor de a găsi soluții. Dispozitivele meșterite au și ele conștiință și comunică cu creatorul lor: o mașină inteligentă ( și încăpățânată) de numărat, o mașină care putea crea orice lucru care începea cu litera N – o lecție despre distrugere, o mașină capabilă să îndeplinească orice dorință, un robot capabil să facă fapte bune în mod eficient… Tehnologia aceasta avansată coexistă cu practicile medievale. Locuitorii – prinți, prințese, regi, jumătate-tată-jumătate-fiu –  au ocupații precum dărăcitul, dar asta nu-i împiedică să fie fiziciști, ciberneri, electriști sau chiar răpofițeri. Studiază Recreatistica omnigenetică și filosofează pe baza Teoriei lui Aristoides sau a Teoriei Dublicării.  În Biblioteca Municipală există cărți precum: Codex Galacticus, Recreaționistica aplicată, Deotron sau Plenimpotentul Ultim, Opera Omnis – opera completă a lui Conexferlău. 

Această lume pseudo-medievală prețuia scriitorii pe care îi numea „ingineri de suflete”  (p. 298), expresie pe care știu că o folosea Stalin și probabil că Lem a împrumutat-o tocmai pentru a accentua paradoxul care a caracterizat dintotdeauna omenescul. Nu au fost uitate nici marile creații pământești, dar felul în care au fost păstrate este neașteptat. Se fac trimiteri la Romeo și Julieta, de exemplu: „ca să-i aduc un omagiu lui Șicspir, am acordat numele Bromeo plăcerilor de balcon descrise de el și am stabilit că sunt unitatea de măsură a fericirii”. Într-o altă povestire, în care se descrie capacitatea acestor roboți umanoizi de a intra într-un vis și de a face conștient parte din el, personajul a ales dintr-o adevărată Cutie a Pandorei să pătrundă în visul „Mona Liza, sau labirintul dulcii nesfârșiri”, pentru că „el se deschide nesfârșirea genului feminin”. Dar, precum în viață, în cea pământească, nimic nu e ceea ce pare, așa că Mona Liza nu era era altceva decât diabolica abreviere a cuvântului monarholiză, adică „dezintegrare regală”. Spuneam că e surprinzătoare capacitatea de anticipație a scriitorilor SF, iar Stanislaw Lem descrie o mașină povestitoare. Nu am putut să nu remarc asemănarea ei cu Chat GPT-ul din zilele noastre: „mașina spune doar lucruri adevărate, pentru că […] i-am branșat dispozitivul de pompat informații la mintea mea și de acolo mi-a cules amintirile. Dar a făcut asta singură, deci nu știu ce amintiri a absorbit. Prin urmare, nu se poate spune că am învățat-o intenționat ceva anume, dar nici că știința ei izvorăște de undeva din afara persoanei mele (p. 275,  „Cele trei mașini povestitoare ale regelui Genialon”).

Omul, arhaic și anacronic, este numit „ființă tremurătoare”, iar în basmul „Despre prințul Ferricius și prințesa Cristala” cu care se deschide seria de povestiri nu este descris deloc măgulitor. Pământenii noștri sunt numiți „spălăciții”, „fețe palide” care, după secole de evoluție, au uitat de etică și au înrobit mașinile în slujba dorințelor lor mărunte. Din „mucegai și târâtoare” au evoluat până au ajuns să creeze mașinile perfecte, „tratând cu fără pic de respect metalele nobile, abuzând de dulcea electricitate și pervertind energia nucleară” (p. 13).

Povestirile sunt scrise într-un stil lejer, la prima vedere, care pare o înșiruire de scenete comice. Abundența de neologisme, anagrame, metafore și termeni din domeniul tehnicii nu îngreunează însă și nu contrastează cu atmosfera medievală din fundal. Toate aprecierile pentru traducătoare!

La final, am spus și eu precum autorul: O, lume, o,viață…!