Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde

”tragedia bătrâneții nu este aceea ca ești bătrân, ci ca rămâi tânăr” (p. 242)

Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde, trad. Răzvan Taliu, prefață de Dan Grigorescu, București, Editura Leda, 2007, ed. a II-a.

Luna aceasta, la 130 de ani de la retragerea dreptului de acces, Biblioteca Britanică a decis să-i reînnoiască permisul de cititor lui Oscar Wilde. Dar ce a dus la excluderea celebrului scriitor britanic de origine irlandeză, având în vedere că era  una dintre cele mai strălucite figuri ale societății londoneze victoriene? Deși era admirat, stilul său nonconformist și atitudinea sfidătoare în legătură cu convențiile morale ale vremii au stârnit critici. Totuși, cea mai gravă acuzație a fost aceea de a avea relații intime cu bărbați, ceea ce era în afara legii, așa că a urmat un proces, după care a fost condamnat la închisoare pentru „indecentă gravă”. Ce doi ani de detenție i-au afectat profund reputația, familia și sănătatea. În 1887 a fost eliberat și a părăsit definitiv Marea Britanie. Și-a luat numele de Sebastian Melmot și s-a stabilit la Paris, unde a murit trei ani mai târziu, la vârsta de 46 de ani. Soția și cei doi copii au plecat și ei în Elveția și și-au schimbat numele în Holland, nume pe care îl poartă descendenții direcți ai scriitorului.

Nu doar Biblioteca Britanică și instituțiile culturale au contribuit la reabilitarea simbolică a lui Oscar Wilde, publicul larg și-a manifestat constant admirația de-a lungul deceniilor, uneori chiar invaziv. Pentru a tempera efuziunea vizitatorilor, mormântul scriitorului, situat în cimitirul Père Lachaise din Paris, vegheat de un monument impresionant care reprezintă un înger, este astăzi protejat de un perete de sticlă. Pe suprafața lui, vizitatorii lasă urme de ruj, un sărut ca semn al solidarității cu patimile autorul irlandez. Eu am pus o floare!

Despre Oscar Wilde s-a scris mult, însă cel mai fidel portret al său rămâne înscris chiar în opera sa. Iar acesta nu este un simplu clișeu. Am încercat să-l identific, așa cum fac cu toți autorii, în personajele sale. În ceea ce privește romanul „Portretul lui Dorian Gray”, am tot ezitat: ar fi putut fi Dorian, cu întreaga simbolistică a decadenței; sau pictorul, cu fascinația pentru frumusețea masculină; sau mai ales Lord Henry, vocea cinismului rafinat. În fiecare dintre aceștia am regăsit părți din personalitatea din Wilde, reflectări ale diferitelor etape ale vieții sale și ale multiplelor sale fațete.

Dintre operele sale, poate cea mai cunoscută este The Importance of Being Earnest, o comedie spumoasă care satirizează superficialitatea cu care ne construim sistemele de valori, dar cea pe care aș include-o pe orice listă de recomandări, fără excepție, este singurul său roman „Portretul lui Dorian Gray”. Ideea romanului este binecunoscută:  un tânăr de o frumusețe excepțională își păstrează aparența intactă, în timp ce portretul său, ascuns într-o cameră întunecată din pod, înregistrează toate urmele decadenței sale morale și ale trecerii timpului. 

Mai presus de temă, remarcabilă de altfel și extrem de actuală, romanul excelează prin calitatea scriiturii: prin construcția narativă, tensiunea care crește treptat și dialogurile de maestru ale lui Oscar Wilde.

Pe Dorian Gray, personajul, mi l-am imaginat în fel și chip. Este descris ca având o frumusețe desăvârșită, încât pare ireal. Cred că fiecare cititor și-l închipuie diferit, proiectând asupra lui propriul ideal de frumusețe. „Toată candoarea tinereții se află întipărită pe chip, precum și toată puritatea ei pasională” (p. 32). Însuși Dorian Gray este uimit de propria imagine atunci când zărește pentru prima dată portretul zugrăvit de pictorul Basil Hallward și trăiește un moment faustic: „Cât e de trist! Voi îmbătrâni și voi deveni îngrozitor și oribil. Dar tabloul acesta va rămâne veșnic tânăr. Nu va fi niciodată mai bătrân decât această zi de iunie…ce bine dacă lucrurile ar fi invers! Dacă aș fi fost eu cel care să fi rămas veșnic tânăr și tabloul să îmbătrânească! Pentru asta – pentru asta aș da orice! Da, aș da orice pe lumea asta! Mi-aș da sufletul pentru asta!” (p.42). Era cu adevărat îngrozit de gândul degradării fizice care vine odată cu trecerea anilor.

Poate cel mai interesant personaj, Lordul Henry, o altă mască a autorului prin intermediul căreia se exprimă neîngrădit, este un adevărat Iago shakespearean. Aristrocrat sofisticat, pe cât de inteligent și de retoric, pe atât de cinic și de periculos, întruchipează o filosofie de viață hedonistă pe care ușor-ușor i-o insuflă și tânărului Dorian Gray. Întreaga sa argumentație este construită pe supremația plăcerii și pe ideea unei libertăți absolute, eliberate de constrângeri morale. Reușește să-l influențeze pe tânărul Dorian, deturnându-i conștiința chiar și în momentele de ezitare morală. O face inclusiv atunci când Dorian află despre sinuciderea tinerei actrițe căreia îi făcuse promisiuni și care, respinsă cu brutalitate, se sinucide. Îl sfătuiește pe Dorian să-și trăiască momentul de tinerețe și de frumusețe din plin înainte să devină victima propriei condiții umane, „o ființă îngrozitoare, hidoasă și destrăbălată” (p. 41). Tânărul ajunge să-și anuleze orice impuls de compasiune sub presiunea cinismului cultivat de Lord Henry și adoptă o atitudine grosolană. Deși pe figura lui nu se putea vedea nimic din cruzimea interioară, portretul pare diferit atunci când îl privește: „chipul i se păru puțin schimbat, avea o altă expresie. Ai fi putut spune ca avea o undă de cruzime în colțul gurii. Era cu siguranță straniu” (p. 109).  Gândea că tabloul “deținea secretul vieții sale și-i spunea povestea. Îl învățase să-și iubească propria frumusețe. Oare îl va învăța să-și urască și propriul suflet?” (p. 111). A înțeles atunci că tabloul îi reflectă de fapt conștiința, așa că s-a decis să-l lase să poarte povara faptelor sale, iar el să se bucure de tot ce-i oferă viața. 

Sedus de plăceri rafinate, Dorian s-a înconjurat de obiecte prețioase și a cultivat obsesii estetice tot mai sofisticate. A devenit fascinat de arta parfumurilor și de tainele compoziției lor, a manifestat o pasiune intensă pentru muzică, colecționând instrumente rare și exotice. Ani la rând s-a dedicat studiului pietrelor prețioase, explorând simbolistica lor ocultă, puterile magice atribuite și legendele care le învăluie. Treptat, și-a descoperit atracția pentru broderii fine, tapiserii, museline, mătăsuri, voaluri și veșminte ecleziastice, dar și pentru cărți legate în satin și obiecte de cult, toate parte dintr-un univers în care frumosul devine refugiu și obsesie. Serile, mergea în locuri rău famate, iar „când se întorcea acasă, se așeza în fața tabloului, uneori cu un sentiment de silă față de acesta și față de propria persoană, dar alteori simțindu-se plin de mândrie individualistă, care reprezintă jumătate din fascinația păcatului, și atunci râdea cu plăcere ascunsă de umbra pocită care trebuia să poarte povara pe care ar fi trebuit să o ducă el”  (pp 162-163).

A constatat cu tristețe că timpul transforma tot ce e frumos și singura alinare era aceea ca el scăpase de ravagiile lui: „el rămăsese neschimbat. Nici o iarnă nu-i distrusese chipul și nici nu-i ofili strălucirea ca de floare“ (p. 139). Portretul însă înregistra fără excepție totul.

Un al treilea personaj care se remarcă de-a lungul romanului, aducând un echilibru moral influenței exercitate de lordul Henry, este pictorul Basil Hallward. El întruchipează personajul bun, figura prietenului loial care te avertizează, îți este alături în momentele de rătăcire și încearcă să te salveze. Acesta va deveni chiar victima bunelor sale intenții. Numai el mai credea că se mai poate face ceva pentru Dorian, numai el nu credea că sufletul lui devenise atât de îngrozitor și tocmai el a fot martorul celor mai întunecate impulsuri ale lui Dorian. 

După o existență marcată de egoism și indiferență, în care chipul său real a fost ascuns de ochii lumii, iar păcatele s-au imprimat doar pe suprafața unui portret blestemat, Dorian Gray ajunge în cele din urmă să se prăbușească sub greutatea propriei conștiințe. Într-un gest frenetic, încearcă să distrugă imaginea care îi reflectă adevărul ascuns, convins că astfel își va recâștiga libertatea. Dar pumnalul nu vizează pânza, ci propria-i ființă: în acel moment, blestemul se întoarce, iar echilibrul se restabilește. Trupul lui Dorian este găsit fără viață, îmbătrânit și desfigurat. În schimb, chipul din tablou, martorul tăcut al decăderii, își recapătă frumusețea, tinerețea și puritatea.

“Fiecare dintre noi are raiul și iadul în el “ (p. 180)

„S-aşează bruma peste vii”

E ceva tandru în felul în care grădina se schimbă. După culesul viilor nimic nu mai e la fel. Se aprind culorile și apoi se sting, dispare mirosul de fructe coapte și de iarbă cosită, iar aerul e tot mai dens. Grădina își pierde exuberanța, puțin câte puțin. Mă întreb ce se va întâmpla cu cicada care și-a găsit adăpost astă-vară în frunzișul de deasupra porții.

Curând vom începe să strângem mobilierul de grădină, iar serile petrecute afară vor fi tot mai rare și mai scurte. Nu e o tragedie, dar îmi vor lipsi toate astea.