„Cine mi-a ucis fiul”, Ștefan Frumușanu

Andrei Frumusanu și Aurora Crăiniceanu au fost victimele celei de-a patra mineriade, fiind uciși exact acum 34 de ani, pe 26 septembrie 1991, în plină stradă, de către un trăgător aflat în sediul Guvernului. În aceeași zi, și-a pierdut viața și soldatul Nicolae Lazăr, aflat în clădirea guvernamentală.

Scris de Ștefan Frumușanu, tatăl lui Andrei Frumușanu, volumul „Cine mi-a ucis fiul. Dosarul Frumușanu-Crăiniceanu se redeschide”, îngrijit de Tatiana Niculescu Bran, publicat de editura Humanitas, în anul 2015, este un document al durerii, al luptei și al neputinței în fața unei justiții corupte și opace. Tatăl mărturisește că ceea ce l-a determinat să scrie această carte a fost teama că dosarul va fi clasat, așa cum fusese amenințat. 

Prefața volumului este semnată de jurnalistul Laurențiu Mihai, redactor la publicația „Evenimentul Zilei”, iar introducerea, redactată de tatăl autorului, exprimă lucid și dureros neputința în fața unui sistem corupt.  Cartea debutează cu o cronologie succintă a evenimentelor din decembrie ’89, a frământărilor premergătoare mineriadelor, continuând cu desfășurarea propriu-zisă a acestora și cu momentul tragic al asasinării celor doi. Cea mai mare parte a cărții este însă alocată documentării parcursului dosarului Frumușanu-Crăiniceanu,  24 de ani de tergiversări judiciare, până în 2015, anul apariției volumului.

Volumul include, cum spuneam, și o rememorare a Revoluției din 1989, autorul dovedindu-se un martor atent și riguros, care relatează exclusiv faptele la care a asistat. Mărturia sa, deși individuală, poate constitui un mic fragment al unui puzzle istoric ce ar putea contribui, alături de multe altele, la reconstituirea autentică a evenimentelor, dacă ar exista voință.

“După părerea mea și a altor cetățeni, atât a durat revoluția: ceea ce s-a întâmplat pe 21 decembrie și până la plecarea dictatorului pe 22 decembrie, la ora 12. După cum aveam să vedem, cei care vor veni la putere în frunte cu neocomuniștii lui Ion Iliescu pregăteau haosul, minciuna, diversiunea, dezinformarea populației și crimele împotriva cetățenilor care doreau o democrație adevărată și libertate” (p. 37).

Referitor la mineriade, autorul evită speculațiile și amintește revendicările protestatarilor: „Adevărul despre Revoluție” și „Punctul 8 de la Timișoara”. Generația mea cunoaște foarte bine ce reprezenta punctul 8 din Proclamația de la Timișoara și cred în continuare că altfel ar fi fost istoria noastră dacă ar fi fost respectat. Acesta prevedea interzicerea fostei nomenclaturi comuniste și foștilor securiști de a ocupa funcții politice. În ceea ce privește adevărul despre Revoluție…  încă mai sperăm.

În fața acestor cereri, autoritățile au reacționat în stilul binecunoscut, prin discreditare, numindu-i golani pe cei care protestau în Piața Universității, iar soluția aleasă a fost mobilizarea minerilor. Pe 14 iunie, aceștia au ajuns pentru a treia oară în București, de această dată mult mai organizați, aduși cu autocamioane și echipați cu bâte, cabluri cu șuruburi și răngi de fier. Agresiunile sunt prezentate fără menajamente: violența organizată, complicitatea autorităților, lipsa de remușcare a agresorilor. Ion Iliescu, personaj central în această tragedie, este portretizat ca un lider care a aplicat tehnici staliniste și a mulțumit cordial celor care au comis atrocități. În ciuda acestor realități, lumea l-a votat în continuare pe Iliescu, și nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori. Fix de câte ori a candidat. Acum, nu am nicio îndoială că dacă ar fi continuat să candideze, ar fi obținut și al patrulea mandat.

În septembrie 1991, minerii au revenit în București pentru a forța demisia Guvernului. Andrei Frumușanu, angajat și student la seral în acel moment, nu a contribuit în niciun fel la desfășurarea evenimentelor. Pe 26 septembrie 1991, tânărul se afla întâmplător în zona Pieței Victoria, mergând să achite o cămașă cumpărată de la magazinul Unirea, chiar cea pe care o purta în acea zi. Într-o clipă a fost împușcat mortal. Potrivit mărturiei prietenului său, aflat alături de el, glonțul, un trasor, a fost tras din clădirea Guvernului, de la etajul al doilea, prin cea de-a treia fereastră de la stânga la dreapta. Andrei devenea astfel a treia victimă a acelei zile. Primul fusese un tânăr soldat aflat în holul Guvernului, ucis cu o sticlă incendiară în timpul atacului minerilor. A doua victimă, Aurora Crăiniceanu, în vârstă de 27 de ani și mamă a doi copii, se afla în trecere împreună cu soțul ei când a fost împușcată în piept, la doar zece metri de stația de metrou Victoria. Ambii au fost loviți cu același tip de muniție, fapt ce a condus la unificarea anchetelor sub dosarul Frumușanu-Crăiniceanu. 

Investigațiile au fost marcate de dificultăți încă din primele zile. Părinții lui Andrei, profund afectați, și-au asumat atunci o promisiune solemnă: „să ducem crucea grea a vieții noastre și să rezistăm în lupta cu justiția” (p. 66). A urmat un marș studențesc al tăcerii, iar numele lui Lucian Mândruță apare ca fiind  printre organizatori. A început apoi o luptă juridică anevoioasă, care continuă și astăzi. Rechizitoriul a fost întocmit de procurorul Surdescu, cel care a scris mai târziu și o carte despre acest caz, „Dubla crimă din Piața Victoriei”, și pentru care tatăl tânărului are numai cuvinte de laudă.

Principalul suspect, maiorul SPP Vasile Gabor, fusese garda de corp a lui Ion Iliescu în timpul Revoluției și se implicase activ în mineriadele din 13–15 iunie, motiv pentru care fusese anchetat la vremea respectivă.

Procesul a început în septembrie 1995. Deși cunoaștem finalul, intensitatea emoțională a capitolului dedicat acestui moment este copleșitoare. Dosarul a fost plimbat între Tribunalul Militar Teritorial, Curtea Militară de Apel, Curtea Supremă de Justiție și Parchetul Militar Teritorial (p. 115).  Accesul la dosar a scos la iveală numeroase inadvertențe: documente dispărute, declarații modificate, probe alterate. Cea mai gravă descoperire semnalată de tatăl lui Andrei a fost implicarea SPP-ului, care a obstrucționat sistematic ancheta, distrugând documente incriminatoare și refuzând colaborarea.

Deși probele indicau clar că Gabor fusese singurul văzut cu acel tip de armă și muniție, aflat exact în locul și intervalul orar indicat de martori, SPP a susținut că acesta fusese trimis ca însoțitor în evacuarea lui Petre Roman, afirmație contrazisă de toți participanții la acțiune. Nici în calitate de suspect, nici după pronunțarea verdictului, Gabor nu a fost reținut nici măcar o zi.  Tatăl lui Andrei a formulat atunci întrebări esențiale: cine a ordonat folosirea muniției neconvenționale și reactive? De ce s-a tras asupra trecătorilor și nu asupra agresorilor? Convingerea sa este că ordinul a fost dat cu scopul de a genera haos prin diversiune, exact așa cum sugera că s-a întâmplat în decembrie ’89.

Alături de Gabor, în boxa acuzaților s-a aflat și maiorul Constantin Marian, acuzat de falsificarea intenționată a buletinului de consum cu privire la armele SPP, cu scopul de a acoperi crima și de a zădărnici ancheta. Printre martori s-au regăsit atât persoane necunoscute, cât și figuri publice precum Petre Roman și Adrian Severin, care au fost aduși la proces doar în urma intervenției poliției. Pentru a obține mărturia unor astfel de martori-cheie, părinții au fost nevoiți să solicite audiențe la diverse ministere și chiar la Președinție.  Iarăși mi s-a părut extrem de nefiresc faptul că termenele procesului erau stabilite în funcție de calendarul electoral, nu de urgența juridică.

„Am convingerea, și astăzi, că dacă presa nu ar fi fost alături de noi, urmărind pas cu pas evoluția dosarului, cazul ar fi fost închis de mult. S-au făcut numeroase încercări în acest sens – fie prin tergiversări, fie prin intervenții directe în timpul anchetelor sau al ședințelor de judecată.” (p. 84), mărturisea tatăl lui Andrei. Avea, din păcate, dreptate.

În iulie 1998, procesul s-a încheiat. Gabor a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav, cu intenție indirectă. Dar a urmat recursul. 

Mulți dintre cei implicați în acest proces erau, la acea vreme, simpatizanți ai partidului condus de Ion Iliescu, unii dintre ei aspiranți la funcții politice. În timp, această suspiciune s-a confirmat: rând pe rând, au devenit membri de partid, au fost fie parlamentari, fie au fost numiți în funcții publice importante.
La apel, apărătorul  acuzatului, nimeni altul decât Antonie Iorgovan, părintele Constituției, a manifestat o atitudine lipsită de considerație. În fața instanței, privind direct către părinții victimei, a solicitat în mod șocant „să se pună capăt acestor oameni ai străzii și presiunilor exercitate asupra justiției” (p. 226). Kafka!

În anul 2000, odată cu revenirea lui Ion Iliescu în funcția de președinte, speranțele de aflare a adevărului s-au diminuat considerabil. Iliescu se pronunțase public: Gabor nu era vinovat. Se exprimase peiorativ și cinic: “este de pus întrebarea ce caută studentul acolo” (p. 97). 

Celălalt învinuit a fost exonerat prin simpla trecere a timpului: faptele s-au prescris. La rândul lui, Gabor a fost scos de sub urmărire penală și achitat după apel. La scurt timp s-a pensionat, a beneficiat de o compensație financiară și a fost avansat la gradul de colonel. Între timp, părinții victimelor au continuat să bată la porțile tribunalelor, în căutarea unei dreptăți care devenea tot mai incomodă pentru cei care hotărâseră deja că vinovăția nu-i putea fi atribuită lui Gabor.

După epuizarea tuturor căilor de atac interne, în septembrie 2004, la 13 ani de la debutul procesului,  părinții au decis să acționeze statul român în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. „Dosarul Frumusanu-Crăiniceanu s-a alăturat astfel celor peste 9.000 de cauze deschise de cetățeni români care nu își găsiseră dreptatea în sistemul național” (p. 267). CEDO le-a dat câștig de cauză: părinții nu beneficiase de dreptul la un proces echitabil. Până la momentul redactării cărții, aceasta rămânea singura victorie și nu era datorată justiției române.

„Cine mi-a ucis fiul” surprinde istoria recenta și, dincolo de aspectele sale literare, conține date, informații și imagini. Este o carte care ar trebui citită nu doar pentru a înțelege un episod tragic din istoria noastră, ci pentru a învăța ce înseamnă demnitatea, curajul și lupta pentru dreptate. Este o mărturie care nu lasă cititorul indiferent și care cere, în tăcere, un răspuns.

Am fost curioasă ce s-a mai întâmplat cu procesul în cei 10 ani care au trecut de la publicarea cărții. Ce credeți ca s-a întâmplat? Exact!