Posted in Cărți, Recenzii

“Copiii razboiului” de Varujan Vosganian

“Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede și care are memorie. În ea nu te privești, ci te confrunți, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite.”

Fără discuție, cel mai plăcut mod de a afla despre o carte este acela în care ai șansa ca ea să-ți fie prezentată chiar de autor. Asta numai dacă hazardul face ca tu să împărtășești cu scriitoruVarujan Vosganian Copiii razboiuluil nu numai aceleași gusturi literare, dar și prozaicul timp. Cea din urmă fiind bifată, iar prima rămasă spre verificare, am mers la lansarea cărții “Copiii războiului” de Varujan Vosganian atrasă fiind și de talentul oratoric al autorului, și de ilustrația de pe supracoperta cărții: două personaje zămislite parcă din întuneric,  “Sfântul Matei și îngerul”, celebra lucrare a lui Caravaggio, inventatorul clarobscurului. Am aflat repede – din povestirile mult prea lăbărțate ale invitaților (!) – de ce a fost aleasă această imagine pentru copertă: personajul principal purta același nume. Acesta este probabil unul dintre motive – nici primul, nici cel mai subtil – aș spune.

Războiul îmi provoacă o profundă rezervă pentru orice ține de el – texte, imagini, tactică, arme… Pentru mine imaginea războiului este reprezentată de urmele lăsate de sfărâmăturile de proiectile care i-au brazdat gâtul bunicului meu și l-au făcut să-și piardă câteva degete. De aceea și față de titlul cărți simt o oarecare reținere, iar asocierea dintre război și copii îmi sporești senzația dramei pe care o conține. Prezentările făcute de invitați aruncă o lumină asupra subiectului și constat că războiul e adus în discuție doar pentru a explica anumite contexte. Tot de la ei aflu că este vorba despre un băiat, rodul iubirii dintre o româncă și un soldat neamț aflat în trecere, un copil care simte lipsa tatălui ca pe un abandon. Ajunge să-și urască tatăl necunoscut și tot ce-l reprezintă pe acesta: vestul.

Totul începe cu primirea unei scrisori, ultima dintr-o serie de șase plicuri sosite la fiecare zece ani. Părea un text adresat altcuiva, ca și cum expeditorul greșise adresantul, dar nu întrutotul. Cel care trimisese aceste scrisori era tatăl lui, soldatul neamț, iar această scrisoare îi era adresată băiatului lui, altul decât Matei. Așadar undeva, în România, Matei, acum un bărbat trecut de prima tinerețe, află că are un frate. Aici începe căutarea….

Ei bine, de ce am cumpărat cartea? La un moment dat unul dintre invitați spune că personajul îi scrie niște scrisori – niciodată trimise – tatălui necunoscut. Mi-am zis… uite încă unul ca mine, unul care are dialoguri imaginare cu tatăl lui. Oare el cum i se adresează? Cum și-a imaginat autorul, care presupun că s-a bucurat de un tată, gândurile pe care cineva care nu are această experiență (personajul Matei Visarion) i le adresează unui om străin și totuși genetic familiar, tatăl său. Din acest punct de vedere simt o complicitate între mine și personaj. Cei care au prezentat cartea spun că e vorba despre ură. Un om își strigă ura. Dar oare ură e?   Varujan Vosganian spune că e despre uitare, răzbunare și iertare. Uitarea, spune autorul, este cea care ne protejează, dar care nu împiedică repetarea greșelii; răzbunarea – cea mai periculoasă dintre cele trei – nu numai că nu vindecă, ea adâncește rănile; iertarea – presupune înțelegerea, lipsa uitării și judecata rece a oricărei greșeli, ceea ce nu o anulează, dar ne face să nu o mai repetăm.

Ajung acasă și citesc. Îmi place ce descopăr, îmi place cartea. Evenimentele imaginate de autor își urmează cursul, iar scrisorile le completează cu gânduri nerostite, traume nevindecate, frustrări și răbufniri, reproșuri și amintiri dureroase, justificări ironice. Ceea ce îmi place este sensibilitatea strecurată în cele mai neînsemnate gesturi și cuvinte. N-aș spune că e scrisă de un politician.

Câteva fragmente din scrisorile adresate tatălui imaginar – preferatele mele:

Asta ar putea să pară o chemare, ceea ce acum, cel puțin, ar fi ciudat. La vârsta mea e nepotrivit să simți nevoia să te adresezi părintelui tău ca și cum i-ai cere sprijin. Mai ales că, pentru mine, te-ai oprit la o vârstă la care aș putea să-ți fiu bunic.

„Nu suntem pe poziții egale. Între noi stă o punte care se înclină nedrept în favoarea ta. Un bărbat poate să nu aibă copii și, dacă îi are, poate să facă abstracție de ei. Un copil are însă în mod obligatoriu un tată. Faptul că este necunoscut nu-l face mai puțin prezent, dimpotrivă. Cu un tată pe care-l cunoști te poți certa, te poate dezamăgi, poți să-i trântești ușa în nas, dacă ai poftă, poți să-l umilești cu disprețul tău. Un tată necunoscut este de neînfrânt. El e fără greșeală, singura lui greșeală ești tu…. Nu te poate răni, căci e tăcut. Chiar și atunci când îl auzi vorbind e o iluzie, căci prin el nu vorbesc decât propriile tale gânduri.”

„… Tu ai ținut neapărat să ne aduci aminte că exiști, fără să te gândești ce-o să însemne asta. Să nu-mi spui că ți-a fost dor de noi…. Nu există justificare mai des invocată și mai înșelătoare pentru egoism decât iubirea.”

„… Te-am omorât cu începuturile mele de ură și-mi închipui că, dacă mai învii, te omor iar. … A fost o vreme când te-am căutat. Neștiind cum s-o fac altfel, te-am căutat printre cărți.”

„De-aia nu știi ce înseamnă să suferi pentru ceea ce ești fără voia ta. Se spune că pruncii sunt cei care își aleg părinții. Eu depun mărturie că nu e așa. N-aș fi îngăduit ca mamei mele să i se întâmple una ca asta. Și n-aș fi ales să mă nasc în felul și în timpul în care m-am născut, luând asupra mea păcatele războiului. N-a existat niciun armistițiu care să împace cele două jumătăți ale trupului meu.”

„Se spune că, unde e multă iubire, este și ură. Se poate, dar reciproca nu e neapărat adevărată. Iubirea se naște din potrivire. În schimb, nepotrivirile stârnesc ură.”

„Tinerețea are toată viața înainte pentru a repara o parte din greșeli, de aceea nu este o vârstă a remușcărilor.”

„Eu și cu tine, lumea tăiată în două jumătăți, ca de o lamă de sticlă. Locul tăieturii ar fi trebuit să sângereze. Când rănile păreau că se vindecă, pe locul acela nu prindeau coajă, ci se așeza o frontieră. Era așadar o lecuire înșelătoare, cum se întâmplă cu toate rănile care se închid fără să știi de ce.”

„Corespondența noastră nu are doi protagoniști, ci unul singur. Eu îți vorbesc despre mine, iar tu îmi vorbești tot despre mine. Eu nu știu cine ești și atunci n-am de ce să mă rușinez. E ca și cum aș vorbi în fața unui zid sau a unei ferestre deschise. Niciun ecou, niciun răspuns.

Advertisements