Pacienta tăcută

Odată ce ai ajuns la o oarecare distanță și limpezime, o să privești cu totul altfel experiența„ (p. 325)

pacienta-tăcută-674x1024

Există pentru fiecare carte un moment. Mi-amintesc cum un titlu nou apărut era pe buzele tuturor și cum așteptam săptămâni în șir să-l pot împrumuta de la bibliotecă sau de la vreun prieten mai norocos. Cine ar crede acum că de la librărie puteai cumpăra cartea dorită numai la pachet cu o alta, nevândută de ani?  Asta era pe vremea când procurarea unei cărți nu era o problemă de preț, cât una de relații. Așa se face că, rând pe rând (și în funcție de vârstă, desigur), literatura clasică și lecturile obligatorii erau condimentate cu câte o carte în “trend”: Nașul de Mario Puzo, Spitalul municipal de Barbara Harrison, Cămașa lui Cristos de Lloyd Douglas, romanele de război ale lui Sven Hassel (peste care am sărit), cărțile lui Pavel Coruț, Orizonturi roșii de Pacepa, literatura escapistă de la începutul anilor ’90, apoi genialul James Clavell cu Shogun, Tai Pan, Nobila casă…, De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, Paulo Coelhio, Herta Muller, John Grisham…

Deși atrăgeau prin titluri și coperte spectaculoase, cărțile nou apărute după revoluție creau o anume segregare: unele erau preferate exclusiv de femei, iar altele, de bărbați. E posibil să fi fost dintotdeauna așa, dar, personal, nu am simțit asta în ceea ce privește literatura clasică. Și cum “ce e val, ca valul trece”  au fost titluri care au dispărut din memoria  colectivă așa cum au apărut. Au rămas însă multe care s-au clasicizat și pe care sper să le citească cu plăcere genereții.

Observ la romanele de debut din ultimul timp, câteva caracteristici comune, printre care: sunt structurate aproape cinematografic, sunt comerciale și au subiecte seducătoare. Nu pot să nu compar Pacienta tăcută de Alex Michaelides cu romanul Înainte să adorm de S. J. Watson. Amândouă sunt romane de debut și sunt redactate după un modus operandi, de parcă autorii au urmat același curs de scriere creativă. Mai mult, ambele cărți surprind femeia într-o situație de vulnerabilitate și de dependență, iar textul pare a fi un scenariu pregătit pentru ecranizare. Amândouă sunt thrillere psihologice, cu o intrigă foarte bine construită și cu răsturnări de situație la final. Și amândouă sunt foarte captivante.

Am ales romanul Pacienta tăcută (Alex Michaelides, Litera, 2019) după ce am citit prezentarea cărții pe pagina unui blog pe care îl apreciez, iar subiectul mi s-a părut interesant: o pictoriță acuzată că și-a ucis soțul refuză să vorbească despre crimă. Singurul mod în care a comunicat oarecum a fost o pictură pe care a numit-o Alcesta, după tulburătorul mit al sacrificiul de sine scris de Euripide.

Pictorița, Alicia Berenson, era internată de șase ani într-un azil pentru persoanele cu probleme psihice când a sosit un nou psihoterapeut, Theo Faber. Acesta renunțase la o carieră profesională promițătoare pentru a lucra la The Grove, clinică amenințată cu desființarea, pentru a o trata pe Alicia. Theo Faber este și povestitorul cărții, iar narațiunea nu este întreruptă decât pentru a reda fragmente din jurnalul Aliciei. Terapeutul își ia rolul în serios și, mai mult decât atât, face pe detectivul pentru a înțelege cum de s-a ajuns la crimă. Pe măsură ce strânge informații, începem să ne îndoim că Alicia era cea care-și împușcase soțul. Aproape toate personajele devin atunci suspecte, dar, mie cel puțin, mi-a fost imposibil să bănuiesc criminalul. (Colega mea a intuit finalul încă de la jumătatea cărții – clar, n-am stofă de detectiv!). Oricum, nu rezist curiozității și citesc finalul. Metoda terapeutică a doctorului Faber a început să dea roade. “Sfărâmam ultimele hotare dintre terapeut și pacient. Și curând avea să fie imposibil de spus care era unul și care era celălalt.” (p. 308). Lucrurile încep să se lămurească, dar când credeam că știm ce s-a întâmplat, totul e dat peste cap.

Cartea în sine nu este numai despre crimă. Pe fundal ne vorbește despre relații, cum se nasc și cum mor acestea sub ochii noștrii rămași închiși. Este despre discutabilul drept de a intra în viața cuiva pentru “a-i deschide ochii” și despre compromisul “hai să ne prefacem că” adoptat ca măsură de siguranță. Este despre tăcere, ca mijloc de comunicare și de apărare, despre sacrificiu și despre circuitele complicate care ne dictează reacțiile.

Scopul terapiei nu este să corecteze trecutul, ci să-l facă pe pacient capabil să se confrunte cu propria istorie și să o jelească. ” Alice Miller (p. 265)

E o lectură binevenită!

Generația pierdută

20200323_163747 Courage is grace under pressure.”                   (Ernest Hemingway)

Am primit cartea “The Unknown Hemingway”  (Enrique Cirules, Ediciones Cubanas, Artex, 2015) , un suvenir adus din Cuba, pe vremea când “a călători” era un fapt comun, posibil, invidiabil. Adică la începutul acestei luni, cu numai trei săptămâni în urmă!!

Odată cu cartea au venit și poveștile despre Cuba și inevitabilele comparații (sau asemănări) cu perioada noastră comunistă. Aceleași rafturi goale în magazinele alimentare, aceleași cozi la detergent… dar și deplina siguranță a copiilor care se joacă total nesupravegheați sub soarele Caraibilor.

Hemingway a fost o apariție fascinantă, holywoodiană și a avut o viață de roman. L-am cunoscut prin câteva dintre povestirile citite, dar cel mai aproape de Papa, omul, am fost atunci când am pășit pe urmele lui într-un tur literar, prin Paris. De lângă ciudata statuie a lui Balzac, creată de Rodin și amplasată mai târziu la intersecția celor doua mari bulevarde din Montparnasse, mi l-am închipuit pe Hemingway împreună cu Jules Pascin, “prințul din Montparnasse”, împărtășind povești la una dintre mesele de la Le  Dôme Café, fără să le treacă prin minte că amândoi vor sfârși zdrobiți de propriile legende.

IMG_0931Mi l-am imaginat ieșind dimineața din locuința sa de la numărul 113, de pe Rue Notre Dame des Champs, și urcând pe scara din spate a brutăriei de vis-a-vis pentru a lua croissante proaspete și café créme, îndreptându-se apoi, cu statura lui impunătoare, pe Rue Delambre unde, la numărul 10, se întâlnea cu autorii americani refugiați la Paris, în anii de după Primul Război Mondial. Cel mai fascinant loc frecventat de Hemingway în Montparnasse mi s-a părut salonul literar al lui Gertrude Stein, de pe Rue des Fleurus, unde serile de sâmbătă deveniseră jour fixe pentru faimoșii scriitori veniți din America aflată în plină prohibiție, autodeclarându-se Generația Pierdută. Din acest cerc făceau parte artiști și literați fabuloși pe care mi-e aproape imposibil să-i “văd” la un loc. Nu pot decât să-mi imaginez câtă vibrație și energie creativă erau acolo, câtă sclipire și genialitate concentrate pe acea străduță din Montparnasse. O Generație Pierdută… o epocă dispărută!

IMG_0977

The Unknown Hemingway este un eseu în sens biografic, în care autorul încearcă să descifreze mitul celui care a ales Cuba pentru o mare parte a vieții sale. Enrique Cirules, un mare admirator al scriitorului american, dar și un trăitor în comunism, nu-și poate explica de ce, cu ocazia evenimentului de celebrare a centenarului, desfășurat la Boston în iulie 1999, participanții, faimoase personalități culturale, au adus în discuție și aspecte controversate care țin mai degrabă de moralitatea scriitorului, decât de opera lui. De altfel, autorul ne face o scurtă “minută” a evenimentului în care menționează temele abordate, printre care și discutabila decizia a lui Patrick, fiul scriitorului, de a publica “True at First Light”, un text  neterminat, în care Hemingway abordează experiențele sale din timpul celui de-al doilea safari în Africa, din 1954.

Așa cum mă așteptam, Cirules evidențiază perioadele cubaneze ale vieții lui Hemingway, începând cu “deceniul torențial”, când a sosit pentru prima dată în portul din Havana, împreună cu cea de-a doua soție, pe 1 aprilie 1928. Interesant este că nu literatura a fost cea care a creat o legendă în jurul lui Hemingway în acea perioadă de început, ci felul în care a ales să-și trăiască viața. Lumea oscila între a fi fascinată  și a fi scandalizată de excentrica relație a scriitorului cu Jane Mason, o tânără tulburătoare, plină de viață, cu un confort care îi permitea orice exces alături de neobositul Hemingway: petreceri înecate în alcool, pariuri la cursele de cai, partide de vânătoare și de pescuit, nesfârșite tururi ale tavernelor din Havana… Mai târziu, Hemingway nu a ezitat să compare influența pe care Jane ar fi putut-o exercita asupra lui, cu cea a Zeldei, cea care l-a condus pe autorul Marelui Gatsby spre o adevărată paralizie literară. Însă în comparație cu Scott Fitzgerald, Hemingway a răsturnat totul în favoarea lui și a folosit această experiență ca sursă de inspirație pentru câteva dintre povestirile sale.

Fire impulsivă și deloc rezervată în declarații, Hemingway a generat numeroase conflicte, inclusiv cu cercurile literare americane. Și-a exprimat deschis părerile și nu a ezitat să critice promovarea unor autori lipsiți de creativitate,  de originalitate sau de talent care continuau să scrie despre lucruri pe care nu le experimentaseră sau despre care nu aveau suficiente cunoștințe. Fidel acestui principiu, figura constantă din operele lui Hemingway este propria sa personalitate, în diferite circumstanțe, augmentată de remarcabilul lui talent creativ. Așadar, viața lui Hemingway e reflectată în opera sa, iar fiecare dintre momentele trăite, persoanele cu care a venit în contact, evenimentele în care s-a implicat se regăsesc în povestirile și romanele sale.

Cirules încearcă să găsească corespondențe între faptele, convingerile și scrierile lui Hemingway și aduce argumente pentru toate acestea citând diverse fragmente din opera marelui scriitor american. Ne face martori la nașterea unor opere literare, majoritatea determinate de biografia scriitorului: experiențele din timpul războaielor în care a fost implicat, expedițiile africane, evenimentele al căror martor a fost, femeile din viața lui.

În 1939, Hemingway a revenit în Cuba împreună cu cea de-a treia soție, perioadă pe care Cirules o numește după romanul inspirat de Războiul Civil din Spania, “Pentru cine bat clopotele”, ecranizat în 1941.

Cirules acordă spațiu generos atunci când vine vorba despre cauza cubaneză și despre felul în care Hemingway nu numai că a îmbrățișat-o, dar a și susținut-o. Nu mă îndoiesc de asta, pentru că îmi imaginez că marile genii creative au mania excentricității și urmăresc cauze nu neapărat dintr-o chemare particulară, ci mai degrabă din spirit de aventură. Cert e însă că Hemingway a fost un militat activ anti-fascist. A înființat un grup clandestin în Havana, proiectul Crook Factory, care desfășura activități specifice luptei de depistare și denunțare a simpatizanților fasciști cubanezi. Aceasta a atras atenția președintelui american Edgar Hoover și suspiciunea FBI-ului, iar Cirules dezvoltă o teorie complicată despre motivele pentru care America nu a tolerat o astfel de inițiativă, teorie din care nu lipsesc interesele intervenționiste ale SUA sau chiar ale Mafiei.

Acțiunile scriitorului nu au încetat pe parcursul războiului,  când noile provocări cu care s-a confruntat i-au demonstrat, de data asta la propriu, spiritul nonconformist, revoluționar. Deși ar fi putut părea o simplă aventură, se pare că Hemingway a susținut și financiar cauzele rebeliunilor cubaneze și s-a aflat în pericol real. Mai târziu a fost urmărit și amenințat de noile autorități, ceea ce l-a determinat să părăsească Cuba. Îl regăsim în a doua parte a anului 1944 în Europa, manifestându-și și aici obiceiurile militariste care l-au transformat într-o adevărată legendă. S-a aflat în mijlocul bombardamentului din Londra, iar știrea că scriitorul american ar fi murit într-un accident a făcut înconjurul lumii. E clar, Hemingway iubea senzațiile tari! Totuși, nu pot să nu mă gândesc că în toate astea scriitorul a investit și un soi de eroism romanesc.

S-a reîntors în Cuba în martie 1945, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu cea de-a patra soție, Mary Welsh. S-a retras luni de zile în casă, în tăcere, departe de orice altă activitate și a început să lucreze intens la trilogia The Sea Book, un text care număra în jur de o mie de pagini, în care erau abordate evenimente din recentul încheiat război. Însă Hemingway a ezitat să o publice, iar destinul acestei cărți a devenit un mare mister.

Decizia de a nu publica acest cel mai autobiografic dintre romanele sale (pe care Hemingway l-a îngropat fără a oferi vreo explicație acceptabilă) a creat confuzie în rândul cititorilor săi și a contribuit la nașterea uneia dintre cele mai mari enigme ale literaturii contemporane.” ( p.145)

În această perioadă, Finca Vigia, locuința lui Hemingway din Cuba, a redevenit locul animat, în care aveau loc întâlniri condimentate cu băutură și glume. Se pare că acestea au fost preambulul a ceea ce avea să se întâmple ulterior, când Hemingway s-a trezit în mijlocul unei bizare, aproape incredibile campanii de denigrare. La aceasta s-a adăugat atmosfera din Havana, care se confrunta cu un val de anarhie. Oricine avea o armă o putea folosi după bunul plac. Gândindu-se că ar putea fi vizat, scriitorul a decis să-și ascundă trilogia (care conținea dezvăluiri despre cel de-al Doilea Război Mondial și despre organizațiile fasciste) într-un seif al Bănci din Havana. Mult mai târziu, după moartea autorului, lucrarea a fost publicată cu un titlu nou, Islands in the Stream.  Cirules e convins însă că lucrarea inițială a fost mutilată, cenzurată și că nu vom afla niciodată care a fost adevărata dimensiune a subiectului.

Dintr-o pornire nostalgică, a plecat pentru câteva luni la Veneția, dar visurile lui romantice alături de o tânără contesă au fost înlocuite de îngrijorările provocate de ascensiunea unui nou conflict, Războiul Rece. A urmat o perioadă aproape sterilă pentru Hemingway, îndelung criticată de cercurile literare, dar la capătul căreia au rezultat Bătrânul și marea, premiul Pulitzer și premiul Nobel pentru literatură.

Terminată în 1960 (publicată în 1964), romanul Sărbătoarea continuă prezintă o plăcută întoarcere în timp, o nostalgică evocare a fascinanților ani ’20, cea mai frumoasă perioadă a vieții lui, petrecută în boemul cartier Montparnasse. În ultimele luni de viață însă, personalitatea lui Hemingway  a intrat într-un proces de dezintegrare. Aventurierul de altădată devenise acum extrem de înfricoșat și vedea conspirații pretutindeni în preajma lui. Devenise depresiv și dezvoltase un fel de obsesie legată de mania persecuției. Autorul nu insistă asupra modului în care Hemingway a ales să-și încheie viața, considerând că acel ultim gest nu îi definește existența.

Din întreaga carte răzbate admirația autorului pentru scriitorul nord-american și pasiunea cu care a cercetat ani de zile fiecare document care a avut legătură cu acesta. A mers pe urmele lui, încercând să reconstituie secvențe de viață, imaginându-și silueta scriitorului pe stradă, în parcuri, în vechile taverne situate de-a lungul țărmului pe care l-a iubit atât de mult.

At the end of his existence, the writer felt very lonely. He was alone, very much alone, in front of his reality. In front of his destiny.” (p. 253)

Ispita izolării

Rămâi cine ești! Cu mine e o altă poveste...”
1573394762_univ
Fără nicio legătură cu isteria din zilele astea, cartea m-a făcut să mă întreb câte forme de izolare sau de însingurare există? Izolarea completă sau doar de conjunctură, pornirea de a fugi de lume sau ispita de a crea un zid în jurul nostru ne urmăresc uneori, când ne regăsim înstrăinați în propriile vieți, golite de conținutul care le dădea sens. Dezorientați, speriați sau dezamăgiți privim spre un orizont incert, spre o nouă preocupare, spre o perspectivă iluzorie care ne promite cel puțin desprinderea. Renunțarea poate fi o formă de curaj, atunci când realizezi că răul din jur ești chiar tu, dar și de slăbiciune, atunci când alegi calea ușoară, incapabil să accepți că reprezinți „mai puțin”.
Apoi e izolarea prin uitare, când propria-ți minte renunță să te mai recunoască și, ca un inamic, te îndeamnă la autodistrugere. O urmezi spre cădere, așa cum ai urma un prieten pe care-l știi de o viață, cu seninătate și încredere. Alteori tânjești după ceea ce nu ești și te izolezi de tine însuți, împrumutând gesturi sau chiar identități sub care îți ascunzi însingurarea.
Despre izolare ne vorbește Paul Auster în „Trilogia New York-ului”, Editura Univers, 1998. Deși nicio clipă nu aduce subiectul în discuție, toate cele trei povestiri sunt despre drama însingurării care poate lua cele mai profunde și neașteptate forme.
Primul mini roman, „Orașul de sticlă„, se leagă de celelalte două  prin stil, temă, locul desfășurării acțiunii și oarecum și prin câteva personaje care migrează, ieșite din rol, spre ultima povestire.
Un număr format greșit și astfel ajungem să-l cunoaștem pe Quinn, un scriitor de romane polițiste care trăia în New York, „nicăieriul pe care-l construise  în jurul lui” ( p. 8). După pierderea soției și a copilului se izolase complet de lumea de dinainte și scria romane polițiste sub pseudonimul William Wilson. Întrerupsese orice contact cu cei pe care-i cunoscuse și respingea orice altă nouă relație. Găsise în însingurare o formă de viețuire alături de ce mai rămăsese din vechiul Quinn, pe care nici nu-l mai recunoștea.
Telefonul de la care a pornit totul a sunat din nou peste câteva zile, iar apelantul insista să vorbească cu detectivul particular Paul Auster.  Intrigat de disperarea cu care cel care sunase îl ruga pe detectiv să-l ajute într-o situație de viață și de moarte, Quinn hotărăște să „devină” Paul Auster și să acționeze precum detectivul din romanele sale: „Să-ți amintești cum te simți când porți hainele altcuiva” ( p. 42). Consimte să-l întâlnească pe apelant, un tip eteric și incoerent, care repeta într-una „Mă numesc Peter Stillman. Vă spun asta din proprie inițiativă. Nu-i numele meu adevărat.” Din povestea încâlcită aflăm totuși despre trista copilărie a lui Peter și despre pericolul de care acesta se temea: propriul tată.  Înțelegem că a fost crescut de un părinte despotic, un fanatic ce considera că numai copiii înțeleg cuvintele lui Dumnezeu, asta dacă nu ar fi maculați de atingerea celor din jur. De aceea și-a ținut băiatul izolat în întuneric, ferit de orice contact uman: „Încă îmi mai place să stau pe întuneric. Pe întuneric, vorbesc limba lui Dumnezeu și nimeni nu mă aude.” Povestea copilăriei însingurate a lui Peter l-a făcut pe Quinn să retrăiască momentul în care sicriul băiatului lui a fost coborât în mormânt „adevărata izolare… adevărata tăcere” (p. 37). După nouă ani totul a ieșit la iveală,  tatăl a fost declarat nebun și închis într-un spital, iar băiatul a urmat un tratament psihiatric.
Acum Peter era îngrijorat pentru viața lui deoarece tatăl urma să fie eliberat chiar a doua zi și era convins că va veni să-l caute.  Înainte să-și înceapă urmărirea, precum un detectiv autentic, Quinn a studiat cartea scrisă de Stillman-tatăl „Grădina și turnul: viziuni timpurii ale Lumii Noi„, o lucrare despre mitul Paradisului și al Turnului Babel în care autorul vorbea despre revenirea la un al doilea Paradis.
Odată ajuns în New York, Stillman s-a cazat la un hotel prăpădit, ieșea în fiecare dimineață la plimbare și aduna tot felul de gunoaie. Bătrânul le dădea nume noi acestor lucruri stricate, care nu mai foloseau scopului pentru care fuseseră create, dorind astfel să inventeze un nou limbaj, mai potrivit. După ce și-a notat direcțiile zilnice ale bătrânului, Quinn a constatat că traseul de fiecare zi putea fi desenat sub forma unei litere. Punând literele în ordine, acestea formau The Tower of Babel (obsesia  lui Stillman). Dar chiar în ziua decisivă, după ce a terminat de „scris”, bătrânul a dispărut,  iar Quinn, neștiind ce să facă, a luat legătura cu adevăratul Paul Auster în speranța că acesta va rezolva cazul. Însă nici Paul Auster nu s-a dovedit a fi detectiv particular, ci un scriitor ca și el.
Pentru Quinn, rezolvarea cazului devine unicul obiectiv, ajunge să pună stăpânire pe el, să-l obsedeze….iată o altă formă de izolare! Finalul este și el încețoșat și aproape opțional. „Timpul ne îmbătrânește, dar tot el ne dă zilele și nopțile” ( p. 83)
Cea de-a doua povestire, Fantome, este tradusă tot de Livia Szasz și nu se depărtează prea mult de stilul primei părți a trilogiei, deși nu pare să fie vreo legătură între ele. Este vorba despre un anume White care-l desemnează pe Blue să-l urmărească pe Black. Blue se stabilește în casa alăturată și începe supravegherea lui Black. Dacă la început totul părea o treabă ușoară, cu fiecare zi se adună rutina, mai apoi plictiseala, iar așteptarea nesfârșită devine tot mai apăsătoare. Cu timpul, Blue ajunge să intuiască fiecare gest al lui Black și aproape se identifică cu el. Se hotărăște să-l abordeze pe Black, iar relația lor devine tot mai strânsă. Black îi mărturisește lui Blue că e detectiv particular și că e plătit de un an să urmărească un tip care stă toată ziua în cameră și scrie. Blue a fost șocat să audă chiar povestea lui, în oglindă. Mai mult, a constatat că hârtiile luate de la Back erau chiar rapoartele lui. Din acel moment, Blue nu mai acceptă existența lui Black.
Povestirea este despre fantomele trecutului și cele ale prezentului, forme lipsite de contur care ajung să ne stăpânească. „Scrisul e o muncă solitară. Îți pune stăpânire pe viață. Într-un anume sens, scriitorul nu are viață proprie. Chiar și când se află într-un loc, nu se află în locul acela. (p. 170).
Camera încuiată este ultima povestire a trilogiei și este tradusă de Cipriana Petre. Dintre cele trei, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Doamna Fanshawe îl anunță pe narator că soțul ei a dispărut de ceva timp, iar ea dorea să respecte o promisiune pe care i-o făcuse: să-l contacteze pe narator, prietenul soțului ei din copilărie, și împreună să-i publice romanele.  Prietenia naratorului cu Fanshawe se terminase când drumurile li se separaseră, cu mulți ani în urmă. Pe prietenul său, naratorul îl invidiase și îl admirase deopotrivă pentru bunătatea și altruismul nemăsurate de care dăduse dovadă dintotdeauna. Deși nu-l avantaja, naratorul nu se putea abține să nu se compare cu el: „Pentru mine conta să fac bine, să impresionez lumea cu semnele goale ale ambiției mele: note bune scrisori de recomandare, premii pentru orice fel de competiție… Fanshawe rămânea rece la toate astea, fără să îi pese.” ( p. 205)
Naratorul a acceptat să se ocupe de manuscrisele prietenului său dispărut, s-a implicat în publicarea lor, iar succesul lui Fanshawe începuse să-i pară că este de fapt al lui. Și nu numai succesul, ci și soția. Se îndrăgostise de ea și se simțea recunoscător prietenului său că, prin dispariția lui, o cunoscuse.
Totul părea ireal până când naratorul a primit o scrisoare chiar de la dispărutul (considerat mort) Fanshawe. Ciudata scrisoare se încheia la fel de misterios „… rămâi cine ești. Cu mine e o altă poveste” (p. 228). La scurt timp, naratorului s-a hotărât să scrie o biografie a prietenului lui. A început să culeagă informații de peste tot: scrisori, convorbiri telefonice, interviuri și mărturisiri. Din toate acestea, și din câteva confidențe făcute de mama lui Fanshawe într-un moment cel puțin bizar, naratorul a început să cunoască o altă față a prietenului său, una total diferită: „Se produsese undeva o ruptură, o bruscă și de neînțeles ruptură” (p. 265). Influențat de ceea ce aflase, naratorul nu mai e motivat de ideea de a scrie biografia, în schimb începuse să-și dorească să-și găsească fostul prieten. Să-l găsească și să-l ucidă. Căutarea lui obsesivă s-a transformat într-un proces invers: se simțea înlocuit de Fanshawe,  ba chiar avea sentimentul că în loc să-l caute pe Fanshawe, fugea de el. Până la ultima pagină nu știi dacă citești despre drama lui Fanshawe sau a naratorului.
De fapt, Auster nu construiește finaluri, pare că lasă asta în seama cititorilor. Aduce personajele în situații fără ieșire și încheie povestirea precum într-o recenzie: fără a ne dezvălui finalul. Sigur că există o încheiere, iar aceasta are sens, dar încă mai simți nevoia de lămuriri. Finalul nu e un foc de artificii.
Legenda spune că oricine privea ruinele Turnului Babel uita tot ce știuse vreodată.”

Aristocrații subtile

„Destinul …. imortalitate literară”
imaginary coffee

Well, well, well! Dan Simmons, Henry James (realul) și irealul Sherlock Holmes, un full de ași (sau de cupe!) pentru începutul acestui an. Chiar pe prima copertă a romanului „A cincea cupă„, sub numele autorului, scrie SUSPANS. Fără îndoială, dacă cel care se ocupă de atmosferă este scriitorul Dan Simmons, creatorul misteriosului Drood (Drood), există ceea ce se poate numi suspans. Suspans mareeic, aș zice, pentru că autorul ne apropie și ne depărtează de subiect, introduce capitole fără legătură directă cu acțiunea… iar suspansul rămâne, desigur, suspendat până la următorul touch al subiectului.

Nu aș putea spune că am citit cartea pe nerăsuflate (are totuși 730 de pagini!). Mulțimea informațiilor și a personajelor reale amintite devine la un moment dat copleșitoare, ai senzația de prea mult.
Pentru mine, Dan Simmons este însă sinonim cu documentarea detaliată și precisă, astfel încât ajunge să proiecteze cu acuratețe imagini ale epocilor trecute (atât de dragi mie). Strategia lui Simmons este de a îmbina adevărul cu ficțiunea, într-un șnur elaborat, dar aproape lipsit de noimă odată desfăcut. Improvizează cu grație mai ales pe lucrurile mai puțin cunoscute sau greu de demonstrat.
De această dată, Simmons ne invită la o călătorie în timp, în primăvara anului 1893, să fim părtași la încercarea scriitorului Henry James de a-și lua viața. La acea vreme, James avea 50 de ani și nu se confruntase cu cele mai mari deznădejdi ale sale, de aceea Simmons (care îi provoacă fictiv depresia) nu prea poate să și-o explice, decât ca pe o criză a bărbatului de cincizeci de ani, „punct de cotitură care a dărâmat oameni mai puternici decât mult prea sensibilul Henry James” (p. 11). Planul lui James era acela de a se arunca în Sena fără să lase niciun bilet de adio. Însă, tocmai în momentul în care James hotărăște să se arunce „în apele negre și în uitare” (p.17) apare nimeni altul decât Sherlock Holmes (!), pe care acesta îl recunoaște imediat (explicabil, având în vedere că se cunoscuseră în urmă cu patru ani, la o petrecere la care fusese prezent însuși Sir Arthur Conan Doyle).
Acum însă, Sherlock Holmes se afla pe malul Senei pentru a-și lua și el viața (sumbră coincidență), pe care se pare că nu și-o pierduse pe 24 aprilie 1891, la Cascada Reichenbach, așa cum credea toată lumea. Se arată uimit că a fost recunoscut, mai ales că  umbla deghizat într-un explorator norvegian, Jan Sigerson.  Îi dezvăluie noului său prieten motivul pentru care dorea să-și încheie viața: „am descoperit că nu sunt o persoană adevărată, […] că sunt doar o creație literară. Zămislită din cerneala unui oarecare scriitoraș. Un simplu personaj fictiv. „(p. 29)
Recapitulez: Depresivul James îl întâlnește pe Sherlock, care nu ar trebui să fie decât un detectiv creat de Conan Doyle; Sherlock se află în pragul sinuciderii deoarece aflase că e un personaj fictiv, iar James îl crede nebun pe Sherlock din cauza dubiilor sale existențialiste.  Emoji În zilele noastre dilema s-ar rezolva cu o ciupitură!
La un moment dat, însuși Henry James începe să se întrebe dacă nu cumva acest „explorator” cu mintea rătăcită nu era decât un bărbat oarecare deghizat în Sherlock Holmes… în personajul imaginar Sherlock Holmes, din povestirile tipărite de doctorul Watson în The Strand… Se anunță o lectură încurcată!

 

Motivul apariției lui Holmes în viața lui James se dovedește a fi altul: în urmă cu doi ani îi promisese lui Edward Hooper (care murise între timp) să elucideze misterul morții surorii lui, Marian Hooper Adams (Clover), despre care toată lumea știa că s-a sinucis. Femeia se pare că făcea parte din cercul lui James de cunoștințe și chiar îi inspirase acestuia o nuvelă și romanul Portretul unei doamne. Holmes aflase că ea era membră a unei grupări private, Clubul celor „Cinci cupe” din care mai făceau parte soțul ei, Clarence King (al cărui secret îl află în ziua următoare) și soții John și Clara Hay. Așadar, Holmes îi propune lui James să meargă împreună în America pentru a începe investigația morții femeii. Edward Hooper îi arătase un cartonaș pe care-l primeau toți membrii clubului în fiecare an, în ziua morții lui Clover, bilețel pe care scria: „A fost asasinată.”
Până aici, autorul se axează exclusiv pe construirea subiectului. Însă după ce-și poartă personajele în America și sub diferite pretexte, Simmons ne predă o lecție demnă de un seminar despre istoria Washingtonului, a New York-ului și a „orașului alb” de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea.  Și nu se oprește aici. Îl plasează pe Sherlock într-o mahala prăpădită unde, într-una dintre casele nelocuite se schimbă de costumul lui de explorator într-o ținută tipică unui muncitor american. Autorul se folosește de noua deghizare pentru a reconstitui „adevărata” biografie a lui Sherlock Holmes, una mai apropiată de această vestimentație sărăcăcioasă, decât de aristocrația afișată. Ei bine, Holmes, îmbrăcat în zdrențe a plecat în căutarea celor despre care știa că-i puteau face rost de morfină și de „eroicul” produs farmaceutic al doctorului Bayer. Se pare că Simmons are o adevărată plăcere să descrie sordidul în care trăiesc traficanții, așa cum a făcut-o și în Drood. Odată atins obiectivul și după o confruntare sângeroasă cu traficanții, Holmes redevine exploratorul Jan Sigerson.
Sunt găzduiți în casa soților Hay unde fusese invitat și Clarence King, un mare și adevărat explorator. Nu mică i-a fost mirarea lui James (care credea că Holmes va fi demascat) să constate că celebrul Clarence King era entuziasmat să-l întâlnească pe cel despre care știa că „a înfruntat munții adevărați”, pe faimosul nostru Jan Sigerson. Provocarea cea mare însă, după cum credea James, era întâlnirea lui Holmes, care se dădea explorator norvegian, cu un emisar chiar norvegian. James era convis că diplomatul își va da seama de la primul cuvânt că Jan Sigerson e un impostor. Însă discursul lui Holmes l-a lăsat cu gura căscată : „pur și simplu refuza să creadă că o asemenea fluență putea fi câștigată în câteva ore de studiu.”(p. 196) Bietul scriitor era total bulversat: ” Atunci pe cine am cunoscut eu acum patru ani” (p. 198). Până la urmă Holmes mărturisește că a fost o farsă pusă la cale împreună cu regele norvegian.
A doua zi, Holmes i-a invitat pe toți la o discuție în biroul domnului Hay. Spre surprinderea tuturor, acesta a apărut total schimbat și s-a prezentat cu numele lui real, Sherlock Holmes, detectiv particular. Totodată le-a spus și motivul pentru care se afla în America. Cu toată neîncrederea afișată la început, cei prezenți au fost captivați de povestea lui Holmes, care desigur includea conspirații, asasinate și implicații la nivel înalt.
Henry James, odată eliberat de starea care-l împinsese la sinucidere, își făcuse un scop în a se „smulge cât mai repede din pânza aceasta de minciuni și deghizări și identități false în care îl vârâse individul care își spunea Sherlock Holmes.” (p. 253). Pe de altă parte, Holmes a aflat că mașina la care se redactaseră cartonașele „A fost asasinată” îi aparținea lui Samuel Clemens, numele real al lui Mark Twain, ocazie cu care ne bucurăm puțin de efervescența marelui creator al lui Tom Sawyer. Tot el, legându-se de „Principiile de psihologie” a fratelui lui Henry James, încearcă să lămurească impasul existențialist al detectivului Sherlock Holmes:
Eul material din noi acționează; Eul spiritual cântărește aceste acțiuni când noi ne tot repetăm că suntem oameni cumsecade. Și, cu timpul, eul spiritual se transformă în Eul empiric – acela pe care îl văd și ajung să-l cunoască cei din jur, acela pe care îl va cunoaște întreaga lume.” (p. 310)
În casa lui Adams, soțul lui Clover, celebrul nostru detectiv a găsit o fotografia a prietenei lui Clover, Rebeca Lorne, pe care Holmes a mai întâlnit-o, dar cu numele Irene Adler și o poză cu vărul Rebeccăi, Clifton Richards, pe care Holmes îl știa ca fiind Lucan Adler (mamă și fiu). Aceste două personaje joacă un rol de neimaginat în viața detectivului, însă tot ce răzbește din tonul lui Holmes e dorința de a-l întâlni pe Lucan Adler înainte de a fi ucis.
Sherlock Holmes, cu siguranță în acest roman își depășește condiția consacrată de Conan Doyle și pare să-și ia mitul mult prea în serios. Oricum, aproape ne rătăcim într-o conspirație care-l vizează pe președintele american și în care Sherlock e, desigur, the good guy. Oricum nimeni nu pare să fie preocupat că acesta e doar un personaj imaginar. (Bine, unii și astăzi mai cred că el a existat și că a locuit pe Baker Street.)
Imediat după sosire, Henry Adams, soțul victimei Clover, a participat la dineul oferit de familia Hay, ocazie cu care asistăm la o discuție, pe cât de aprinsă, pe atât de spumoasă între Henry James și tânărul Theodor Roosevelt. Desigur că pentru a înțelege cercurile în care se învârteau aceștia ar trebui să știm nițel mai multă istorie a Americii, asta pentru a fi scutiți să ne tot întrerupem lectura pentru a căuta date despre personalitățile și evenimentele prezentate.  „Fiecare societate ale aristocrațiile ei subtile” (p. 65)
Henry James, pentru care „vârsta aceea rotundă și odioasă de cincizeci de ani se apropia în viteză de el ca un tren de marfă în noapte (la fel de insensibil, la fel de terifiant, la fel de ineluctabil), ar fi dat orice să rămână la patruzeci și nouă întreaga viață.”(484).  Dar chiar cu o săptămână înainte de ziua lui, l-a văzut întâmplător pe stradă pe profesorul Moriarty pe care s-a decis să-l urmărescă și nu mică i-a fost mirarea când a descoperit că acesta conspira cu grupuri de anarhiști socialiști să-l asasineze pe președintele Statelor Unite și pe mulți alți politicieni. Lucrurile se precipită, apar secrete ascunse în spatele altor secrete dinăuntrul altor secrete și abia dacă autorul mai amintește de intriga inițială. Deznodământul ni se relevă aproape accidental, ca și cum autorul e prea ocupat cu complotul anarhist și se hotărăște, într-un final, să lămurească și „suspansul” nostru, deși „nu existau finaluri, așa cum nu existau nici chemări la rampă”.
Dan Simmons are în acest roman o abordare specială, el întrerupe narațiune și ni se adresează direct, face clarificări ca și cum nu este altceva decât un cronicar, un biograf care consemnează în timp real faptele. Dă impresia că nu este întotdeauna prezent la locul întâmplării, dar că încearcă să reconstituie sau să presupună ce s-a întâmplat între timp. Mai mult, povestitorul alcătuiește un fel de dialog polifonic, poziționându-se când în pielea unui personaj, când a altuia.
Cartea are și un epilog în care autorul ne oferă o perspectivă, deși tot el ne mărturisește: „atâta timp cât viața nu ne oferă epiloguri, atunci de ce ar face-o arta sau literatura?”