Ispita izolării

Rămâi cine ești! Cu mine e o altă poveste...”
1573394762_univ
Fără nicio legătură cu isteria din zilele astea, cartea m-a făcut să mă întreb câte forme de izolare sau de însingurare există? Izolarea completă sau doar de conjunctură, pornirea de a fugi de lume sau ispita de a crea un zid în jurul nostru ne urmăresc uneori, când ne regăsim înstrăinați în propriile vieți, golite de conținutul care le dădea sens. Dezorientați, speriați sau dezamăgiți privim spre un orizont incert, spre o nouă preocupare, spre o perspectivă iluzorie care ne promite cel puțin desprinderea. Renunțarea poate fi o formă de curaj, atunci când realizezi că răul din jur ești chiar tu, dar și de slăbiciune, atunci când alegi calea ușoară, incapabil să accepți că reprezinți „mai puțin”.
Apoi e izolarea prin uitare, când propria-ți minte renunță să te mai recunoască și, ca un inamic, te îndeamnă la autodistrugere. O urmezi spre cădere, așa cum ai urma un prieten pe care-l știi de o viață, cu seninătate și încredere. Alteori tânjești după ceea ce nu ești și te izolezi de tine însuți, împrumutând gesturi sau chiar identități sub care îți ascunzi însingurarea.
Despre izolare ne vorbește Paul Auster în „Trilogia New York-ului”, Editura Univers, 1998. Deși nicio clipă nu aduce subiectul în discuție, toate cele trei povestiri sunt despre drama însingurării care poate lua cele mai profunde și neașteptate forme.
Primul mini roman, „Orașul de sticlă„, se leagă de celelalte două  prin stil, temă, locul desfășurării acțiunii și oarecum și prin câteva personaje care migrează, ieșite din rol, spre ultima povestire.
Un număr format greșit și astfel ajungem să-l cunoaștem pe Quinn, un scriitor de romane polițiste care trăia în New York, „nicăieriul pe care-l construise  în jurul lui” ( p. 8). După pierderea soției și a copilului se izolase complet de lumea de dinainte și scria romane polițiste sub pseudonimul William Wilson. Întrerupsese orice contact cu cei pe care-i cunoscuse și respingea orice altă nouă relație. Găsise în însingurare o formă de viețuire alături de ce mai rămăsese din vechiul Quinn, pe care nici nu-l mai recunoștea.
Telefonul de la care a pornit totul a sunat din nou peste câteva zile, iar apelantul insista să vorbească cu detectivul particular Paul Auster.  Intrigat de disperarea cu care cel care sunase îl ruga pe detectiv să-l ajute într-o situație de viață și de moarte, Quinn hotărăște să „devină” Paul Auster și să acționeze precum detectivul din romanele sale: „Să-ți amintești cum te simți când porți hainele altcuiva” ( p. 42). Consimte să-l întâlnească pe apelant, un tip eteric și incoerent, care repeta într-una „Mă numesc Peter Stillman. Vă spun asta din proprie inițiativă. Nu-i numele meu adevărat.” Din povestea încâlcită aflăm totuși despre trista copilărie a lui Peter și despre pericolul de care acesta se temea: propriul tată.  Înțelegem că a fost crescut de un părinte despotic, un fanatic ce considera că numai copiii înțeleg cuvintele lui Dumnezeu, asta dacă nu ar fi maculați de atingerea celor din jur. De aceea și-a ținut băiatul izolat în întuneric, ferit de orice contact uman: „Încă îmi mai place să stau pe întuneric. Pe întuneric, vorbesc limba lui Dumnezeu și nimeni nu mă aude.” Povestea copilăriei însingurate a lui Peter l-a făcut pe Quinn să retrăiască momentul în care sicriul băiatului lui a fost coborât în mormânt „adevărata izolare… adevărata tăcere” (p. 37). După nouă ani totul a ieșit la iveală,  tatăl a fost declarat nebun și închis într-un spital, iar băiatul a urmat un tratament psihiatric.
Acum Peter era îngrijorat pentru viața lui deoarece tatăl urma să fie eliberat chiar a doua zi și era convins că va veni să-l caute.  Înainte să-și înceapă urmărirea, precum un detectiv autentic, Quinn a studiat cartea scrisă de Stillman-tatăl „Grădina și turnul: viziuni timpurii ale Lumii Noi„, o lucrare despre mitul Paradisului și al Turnului Babel în care autorul vorbea despre revenirea la un al doilea Paradis.
Odată ajuns în New York, Stillman s-a cazat la un hotel prăpădit, ieșea în fiecare dimineață la plimbare și aduna tot felul de gunoaie. Bătrânul le dădea nume noi acestor lucruri stricate, care nu mai foloseau scopului pentru care fuseseră create, dorind astfel să inventeze un nou limbaj, mai potrivit. După ce și-a notat direcțiile zilnice ale bătrânului, Quinn a constatat că traseul de fiecare zi putea fi desenat sub forma unei litere. Punând literele în ordine, acestea formau The Tower of Babel (obsesia  lui Stillman). Dar chiar în ziua decisivă, după ce a terminat de „scris”, bătrânul a dispărut,  iar Quinn, neștiind ce să facă, a luat legătura cu adevăratul Paul Auster în speranța că acesta va rezolva cazul. Însă nici Paul Auster nu s-a dovedit a fi detectiv particular, ci un scriitor ca și el.
Pentru Quinn, rezolvarea cazului devine unicul obiectiv, ajunge să pună stăpânire pe el, să-l obsedeze….iată o altă formă de izolare! Finalul este și el încețoșat și aproape opțional. „Timpul ne îmbătrânește, dar tot el ne dă zilele și nopțile” ( p. 83)
Cea de-a doua povestire, Fantome, este tradusă tot de Livia Szasz și nu se depărtează prea mult de stilul primei părți a trilogiei, deși nu pare să fie vreo legătură între ele. Este vorba despre un anume White care-l desemnează pe Blue să-l urmărească pe Black. Blue se stabilește în casa alăturată și începe supravegherea lui Black. Dacă la început totul părea o treabă ușoară, cu fiecare zi se adună rutina, mai apoi plictiseala, iar așteptarea nesfârșită devine tot mai apăsătoare. Cu timpul, Blue ajunge să intuiască fiecare gest al lui Black și aproape se identifică cu el. Se hotărăște să-l abordeze pe Black, iar relația lor devine tot mai strânsă. Black îi mărturisește lui Blue că e detectiv particular și că e plătit de un an să urmărească un tip care stă toată ziua în cameră și scrie. Blue a fost șocat să audă chiar povestea lui, în oglindă. Mai mult, a constatat că hârtiile luate de la Back erau chiar rapoartele lui. Din acel moment, Blue nu mai acceptă existența lui Black.
Povestirea este despre fantomele trecutului și cele ale prezentului, forme lipsite de contur care ajung să ne stăpânească. „Scrisul e o muncă solitară. Îți pune stăpânire pe viață. Într-un anume sens, scriitorul nu are viață proprie. Chiar și când se află într-un loc, nu se află în locul acela. (p. 170).
Camera încuiată este ultima povestire a trilogiei și este tradusă de Cipriana Petre. Dintre cele trei, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Doamna Fanshawe îl anunță pe narator că soțul ei a dispărut de ceva timp, iar ea dorea să respecte o promisiune pe care i-o făcuse: să-l contacteze pe narator, prietenul soțului ei din copilărie, și împreună să-i publice romanele.  Prietenia naratorului cu Fanshawe se terminase când drumurile li se separaseră, cu mulți ani în urmă. Pe prietenul său, naratorul îl invidiase și îl admirase deopotrivă pentru bunătatea și altruismul nemăsurate de care dăduse dovadă dintotdeauna. Deși nu-l avantaja, naratorul nu se putea abține să nu se compare cu el: „Pentru mine conta să fac bine, să impresionez lumea cu semnele goale ale ambiției mele: note bune scrisori de recomandare, premii pentru orice fel de competiție… Fanshawe rămânea rece la toate astea, fără să îi pese.” ( p. 205)
Naratorul a acceptat să se ocupe de manuscrisele prietenului său dispărut, s-a implicat în publicarea lor, iar succesul lui Fanshawe începuse să-i pară că este de fapt al lui. Și nu numai succesul, ci și soția. Se îndrăgostise de ea și se simțea recunoscător prietenului său că, prin dispariția lui, o cunoscuse.
Totul părea ireal până când naratorul a primit o scrisoare chiar de la dispărutul (considerat mort) Fanshawe. Ciudata scrisoare se încheia la fel de misterios „… rămâi cine ești. Cu mine e o altă poveste” (p. 228). La scurt timp, naratorului s-a hotărât să scrie o biografie a prietenului lui. A început să culeagă informații de peste tot: scrisori, convorbiri telefonice, interviuri și mărturisiri. Din toate acestea, și din câteva confidențe făcute de mama lui Fanshawe într-un moment cel puțin bizar, naratorul a început să cunoască o altă față a prietenului său, una total diferită: „Se produsese undeva o ruptură, o bruscă și de neînțeles ruptură” (p. 265). Influențat de ceea ce aflase, naratorul nu mai e motivat de ideea de a scrie biografia, în schimb începuse să-și dorească să-și găsească fostul prieten. Să-l găsească și să-l ucidă. Căutarea lui obsesivă s-a transformat într-un proces invers: se simțea înlocuit de Fanshawe,  ba chiar avea sentimentul că în loc să-l caute pe Fanshawe, fugea de el. Până la ultima pagină nu știi dacă citești despre drama lui Fanshawe sau a naratorului.
De fapt, Auster nu construiește finaluri, pare că lasă asta în seama cititorilor. Aduce personajele în situații fără ieșire și încheie povestirea precum într-o recenzie: fără a ne dezvălui finalul. Sigur că există o încheiere, iar aceasta are sens, dar încă mai simți nevoia de lămuriri. Finalul nu e un foc de artificii.
Legenda spune că oricine privea ruinele Turnului Babel uita tot ce știuse vreodată.”