Soția din Paris

am știut că puteam să-l urăsc mult și bine pentru felul cum mă rănea, dar că aveam să-l iubesc întotdeauna, absolut, pentru ceea ce era. ” (p.236).

20200413_102248

Iată-mă din nou într-o poveste despre fabulosul Hemingway. O poveste de o duioșie nesfârșită: despre iubire fără măsură, despre dăruire și înțelegere, despre Paris.

“Soția din Paris”, Paula McLain, Humanitas Fiction, 2016.

Prologul romanului este o minunată introducere în atmosfera pariziană de acum o sută de ani, loc și perioadă în care aș călători fără ezitare oricând. „Pe atunci, erau oameni interesanți peste tot. Se revărsau în și din cafenelele din Montparnasse, pictori francezi, balerini ruși și scriitori americani. […] Pe atunci, aproape oricine se putea simți ca un pictor colindând străzile Parisului, pentru că ăsta era efectul luminii, al umbrelor de pe lângă clădiri, al podurilor care păreau chitite să-ți frângă inima și al femeilor sculptural de frumoase…” (pp.8-9).

Autoarea (și povestitoarea, în același timp – pentru că narațiunea este la persoana I) preia identitatea lui Hadley, prima soție a lui Hemingway,  și prezintă faptele din perspectiva acesteia. Încă de la prima întâlnire, femeia în vârstă de 29 de ani a căzut pradă extraordinarului magnetism al tânărului Ernest, de nici 21 de ani, proaspăt întors din război.  “Niciodată nu mai întâlnisem pe cineva atât de energic și de vital. Se mișca precum lumina. Nu părea să se oprească niciodată din mișcare – din gândit sau din visare.” (p. 23). Prin comparație cu stilul lui de viață, ea se simțea „mai aproape de un vestigiu victorian, decât de o tipă emancipată” (p.15).

Hadley venea dintr-o familie onorabilă din St. Louis, dar, la acel moment, își pierduse amândoi părinții și una dintre surorile mai mari. Viața i se scurgea, ternă, într-o direcție predefinită până să-l cunoască pe Hemingway, iar sentimentele pe care le descoperea acum i se păreau cu totul ireale. A urmat o perioadă de intensă corespondență cu Nesto (prietenii i se adresau cu diferite apelative: Nesto, Hem, Wem…, iar ea îl alinta mai târziu, Tatie). Acesta locuia în Chicago încercând să publice articole în ziarul local. Prinsă undeva între exaltare și conștientizarea implicațiilor, Hadley încerca să-și definească poziția în peisajul pe care și-l crease Hemingway. Când îndoiala începuse să se strecoare în mintea ei, Hemingway, în stilul exaltat care îl va caracteriza toată viața, i-a trimis o scrisoare prin care îi propunea să meargă cu el la Roma…. în calitate de soție.

Nunta a avut loc pe 3 septembrie 1921 în bisericuța din Horton Bay, urmată de o ceremonie frumoasă și discretă și de o lună de miere modestă.  Însă,  după numeroasele refuzuri primite de la revistele culturale, Hemingway a căzut pradă deznădejdii. Era cuprins adesea  de crize care-l transformau dintr-un tânăr șarmant într-un om confuz, la limita raționalului. Cu numai câteva cuvinte – “Parisul e de tine!”- scriitorul Sherwood Anderson a reaprins speranța în ochii lui Hemingway. A renunțat rapid la “Roma” și cei doi s-au îmbarcat spre Franța. Trăiau din modestul salariu pe care îl primea Hemingway pentru articolele trimise periodic publicației Toronto Star. Așadar, nu și-au permis decât un micuț apartament pe Cardinal Lemoine, numărul 74, departe de celebrele cafenele și restaurante ale orașului. Dar asta nu a știrbit cu nimic farmecul Parisului. S-au îndrăgostit de oraș, așa cum o facem cu toții! Parisul a avut dintotdeauna ceva irezistibil și nu a încetat niciodată să fascineze, să atragă sau să reprezinte acel „We still have Paris” din “Casablanca” fiecăruia. “Pe atunci, ziceam că Parisul e minunea minunilor, și așa și era. La urma urmei, noi l-am inventat. Noi l-am creat, cu dorurile noastre…” (p. 330)

Tot cu ajutorul lui Sherwood Anderson, Hemingway a reușit să ajungă în preajma scriitorilor americani din Paris și să contribuie la formarea efervescenței culturale din Montparnasse. Cei doi soți au început să frecventeze diverse cercuri, dintre care, cel mai cunoscut era Camera, celebrul salon literar al lui Gertrude Stein. Pentru Hemingway, care încă avea un fel șovăielnic de a se exprima în scris, sfaturile primite de la Stein și de Erza Pound au constituit impulsul de care avea nevoie: “Taie tot ce-i în plus. Ferește-te de abstracțiuni. Nu le spune cititorilor ce să gândească. Lasă acțiunea să vorbească singură.” (p. 99).

La scurt timp, a fost trimis la o conferință internațională, de unde a venit cu ceva bănuți. Și-au permis astfel o mică vacanță în Elveția și apoi o călătorie în Italia.  La Milano, a avut ocazia să-i ia interviu lui Mussolini, “balonul de săpun al Europei”, pe care-l considera o brută, deși recunoștea că “monștrii nu arată întotdeauna ca atare. Au unghii curate, folosesc cuțitul și furculița și vorbesc engleza Maiestății Sale”.(p.111)

S-au întors la Paris, iar prietenia literară dintre Hemingway și Gertrude Stein a devenit foarte importantă pentru amândoi. Cei doi își citeau textele și își împărtășeau părerile. Totuși, scrierile lui Hemingway întârziau să fie publicate. Nu e de mirare pentru că viața lui a fost o vânzoleală continuă. Venea, pleca, trăgea o fugă ba într-o țară, ba în alta, ceea ce îi ocupa timpul. De altfel, și prima ceartă serioasă dintre el și Hadley a fost generată de decizia lui Hemingway de a pleca în Turcia ca jurnalist, pentru a relata de la fața locului evenimentele din timpul Războiului greco-turc.

Următorul demers jurnalistic:  Lausanne. Deși plănuiseră să plece împreună, Hadley nu s-a simțit bine, astfel că au decis ca ea să meargă după ce se însănătoșește. La începutul lui decembrie, femeia și-a făcut bagajul și a luat cu ea și toate textele scrise de Hemingway în ultimii trei ani, pentru a i le arăta unuia dintre jurnaliștii interesați. Din păcate, valiza cu scrierile lui Hemingway a dispărut într-un moment de neatenție. Amândoi, și Hadley și Ernest, au fost devastați. Ce pierdere pentru literatură!

Curând după asta, Hemingway a primit o altă veste: a aflat că va fi tată. Au plecat în Canada, iar Hadley i-a dăruit, în octombrie 1923, singurul lor copil, pe Bumby, primul dintre cei trei băieți ai scriitorului. În același an, i-au fost publicate Trei povestiri și zece poeme, iar cei doi au părăsit Canada împreună cu bebelușul și s-au mutat înapoi la Paris.  Au închiriat locuința de pe strada Notre-Dame-des-Champs, foarte aproape de bulevardul Montparnasse și de toate atracțiile acestuia. De care s-au bucurat din plin! Și-au reluat vechile prietenii,  au apărut și altele noi, petreceri… gelozii.

Viața lui Hemingway începuse să se anime, la fel ca și pofta lui de scris. L-a cunoscut pe Scott Fitzgerald, care i-a mărturisit că tocmai publicase un roman, incredibilul Marele Gatsby.Așa e cu Gatsby ăsta. Îl cunosc așa de bine, parcă-ar fi copilul meu. E mort, și, eu tot îmi fac griji pentru el. Ciudat, nu? (p. 216). Deși la prima întâlnire, Hemingway fusese mai degrabă contrariat de labilitatea și comportamentul ciudat al lui Fitzgerald, romanul i-a părut “al dracului de bun”. Zelda este însă descrisă într-o tușă mult prea groasă. Autoarea insistă pe “nebunia” soției lui Fitzgerald și redă exclusiv comportamente nefirești (de realitatea cărora nu mă îndoiesc). Sunt convinsă că toate momentele sunt culese din scrisori și documente, dar în același timp, mă gândesc că mărturiile tind să conserve mai mult faptele “’țipătoare”. Oricum, Zelda și Hemingway nu s-au suportat niciodată: el considera că femeia avea o influență nefastă asupra lui Fitzgerald, iar ea îl considera un prefăcut.

Împreună cu un grup de prieteni, Hemingway și Hadley au mers să vadă corida de la Pamplona (cea care avea să-i inspire mai târziu romanul Fiesta). Nu am înțeles niciodată această tradiție (ca multe altele în care sunt implicate animalele), de aceea mi-e greu să-mi explic atracția pe care o au oamenii pentru luptele cu taurii. Dar Hemingway era fascinat de acest “sport”. Ceva interesant: așa cum în schi există cristiane, în arena cu tauri există veronici (tehnica folosită de matadorul care stă cu spatele la taur, rotind foarte ușor capa).

Hemingway se lăsase absorbit de entuziasmul, pofta de viață, petrecerile și risipa noilor săi prieteni, iar Hadley simțea cum acesta începea să se distanțeze de ea. Și-a explicat că apropierea lui de câte o femeie, deși părea un flirt, nu era altceva decât încercarea de a o descoperi pentru a o transforma în personaj pentru una dintre povestirile lui.

Când a citit manuscrisul Fiestei (The Sun Also Rises), Hadley a fost cu adevărat încântată. Dar și șocată. În carte apăreau toate întâmplările la care asistase, toate conversațiile, toți cei cu care petrecuseră timpul în Spania… cu excepția ei. Ea nu era pe nicăieri. S-a simțit rănită și exclusă. Vedea cum Ernest începea să se îndepărteze nu numai de ea, ci și de vechii mentori, Gertrude Stein și Sherwood Anderson, precum și de numeroși prieteni adevărați.

Cumva, … următorul capitol al poveștii noastre începuse”(p.133). Gândul nerostit al lui Hadley s-a materializat atunci când surorile Jinny și Pauline Pfeiffer au intrat în cercul lor de cunoștințe. Stilate și independente,  cele două fiice ale unui bogat proprietar de pământuri din Arkansas au atras imediat atenția. Hadley s-a împrietenit cu Pauline. Jurnalistă la Vogue și obsedată de noua modă lansată de Coco Chanel, Pauline era exact opusul lui Hadley, care nu avea nicio preocupare pentru vestimentație. “ Îi admiram încrederea în sine și poate că eram puțin intimidată de ea. Lăsa acea impresie de lipsă de efort care se obține, de fapt, cu mult efort.”(p. 244). Dintr-o dată, Hemingway nu mai aprecia onestitatea și franchețea cu care Hadley îi analiza scrierile, ci prefera încurajările și admirația Paulinei. Era din ce în ce mai evident pentru Hadley că între ea și Ernest se adâncea o prăpastie. Își vedea soțul îndrăgostit de o altă femeie. Oscila între tristețe și furie. Înțelegea că o femeie se putea îndrăgosti de el, dar nu-și explica cum de s-a putut el simți atras de altcineva, atâta timp cât o iubea pe ea. Ernest a tratat cu superficialitate subiectul, iar Hadley a considerat dezonorantă o discuție cu Pauline. “Dacă-i dădeam un ultimatum și-i interziceam ei să rămână, l-aș fi pierdut. Dacă deveneam isterică și făceam scandal în public, n-aș fi făcut decât să-i ofer pretextul să mă părăsească.“ (p. 293).  Au continuat o perioadă, într-un fel de aranjament tacit, dar lucrurile au mers, inevitabil, spre despărțire. Totuși, Hadley nu era pregătită să renunțe. I-a propus lui Ernest să întrerupă orice legătură cu Pauline timp de o sută de zile, iar dacă acesta va fi la fel de îndrăgostit, atunci Hadley îi va acorda divorțul. A renunțat chiar ea la înțelegere, negăsind vreun rost în asta.

Când o iubire se destramă, păstrăm întotdeauna un gust dulce-amărui. Mă întreb unde dispare atracția și cum se pierde, pe nesimțite, complicitatea? Cine poate înțelege mecanismul complicat care ne aduce împreună și cum mai apoi, același mecanism își schimbă regulile, separându-ne?

“…Paradis vine dintr-un cuvânt persan care înseamnă grădină împrejmuită de ziduri. Mi-am dat seama atunci [….] cât erau de necesare promisiunile reciproce pentru fericirea noastră. Nu te puteai bucura cu adevărat de libertate decât dacă știai unde sunt zidurile și te îngrijeai de ele. Găseam reazem în ziduri pentru că existau; existau pentru că găseam reazem în ele. “ (p.317)

Mă gândesc că nu e ușor, ca autor, să creezi și să menții pentru cititor o stare de tensiune,  atunci când deznodământul cărții tale este unul deja cunoscut, fiind inspirat din fapte reale. Totuși, folosindu-se de improvizații și interpretări specifice literaturii și prin stilul apropiat de cel al memorialisticii, autoarea reușește să ne capteze și să ne ofere o lectură foarte plăcută.

Apropo… Hemingway își redacta textele la o mașină de scris CORONA!

Generația pierdută

20200323_163747 Courage is grace under pressure.”                   (Ernest Hemingway)

Am primit cartea “The Unknown Hemingway”  (Enrique Cirules, Ediciones Cubanas, Artex, 2015) , un suvenir adus din Cuba, pe vremea când “a călători” era un fapt comun, posibil, invidiabil. Adică la începutul acestei luni, cu numai trei săptămâni în urmă!!

Odată cu cartea au venit și poveștile despre Cuba și inevitabilele comparații (sau asemănări) cu perioada noastră comunistă. Aceleași rafturi goale în magazinele alimentare, aceleași cozi la detergent… dar și deplina siguranță a copiilor care se joacă total nesupravegheați sub soarele Caraibilor.

Hemingway a fost o apariție fascinantă, holywoodiană și a avut o viață de roman. L-am cunoscut prin câteva dintre povestirile citite, dar cel mai aproape de Papa, omul, am fost atunci când am pășit pe urmele lui într-un tur literar, prin Paris. De lângă ciudata statuie a lui Balzac, creată de Rodin și amplasată mai târziu la intersecția celor doua mari bulevarde din Montparnasse, mi l-am închipuit pe Hemingway împreună cu Jules Pascin, “prințul din Montparnasse”, împărtășind povești la una dintre mesele de la Le  Dôme Café, fără să le treacă prin minte că amândoi vor sfârși zdrobiți de propriile legende.

IMG_0931Mi l-am imaginat ieșind dimineața din locuința sa de la numărul 113, de pe Rue Notre Dame des Champs, și urcând pe scara din spate a brutăriei de vis-a-vis pentru a lua croissante proaspete și café créme, îndreptându-se apoi, cu statura lui impunătoare, pe Rue Delambre unde, la numărul 10, se întâlnea cu autorii americani refugiați la Paris, în anii de după Primul Război Mondial. Cel mai fascinant loc frecventat de Hemingway în Montparnasse mi s-a părut salonul literar al lui Gertrude Stein, de pe Rue des Fleurus, unde serile de sâmbătă deveniseră jour fixe pentru faimoșii scriitori veniți din America aflată în plină prohibiție, autodeclarându-se Generația Pierdută. Din acest cerc făceau parte artiști și literați fabuloși pe care mi-e aproape imposibil să-i “văd” la un loc. Nu pot decât să-mi imaginez câtă vibrație și energie creativă erau acolo, câtă sclipire și genialitate concentrate pe acea străduță din Montparnasse. O Generație Pierdută… o epocă dispărută!

IMG_0977

The Unknown Hemingway este un eseu în sens biografic, în care autorul încearcă să descifreze mitul celui care a ales Cuba pentru o mare parte a vieții sale. Enrique Cirules, un mare admirator al scriitorului american, dar și un trăitor în comunism, nu-și poate explica de ce, cu ocazia evenimentului de celebrare a centenarului, desfășurat la Boston în iulie 1999, participanții, faimoase personalități culturale, au adus în discuție și aspecte controversate care țin mai degrabă de moralitatea scriitorului, decât de opera lui. De altfel, autorul ne face o scurtă “minută” a evenimentului în care menționează temele abordate, printre care și discutabila decizia a lui Patrick, fiul scriitorului, de a publica “True at First Light”, un text  neterminat, în care Hemingway abordează experiențele sale din timpul celui de-al doilea safari în Africa, din 1954.

Așa cum mă așteptam, Cirules evidențiază perioadele cubaneze ale vieții lui Hemingway, începând cu “deceniul torențial”, când a sosit pentru prima dată în portul din Havana, împreună cu cea de-a doua soție, pe 1 aprilie 1928. Interesant este că nu literatura a fost cea care a creat o legendă în jurul lui Hemingway în acea perioadă de început, ci felul în care a ales să-și trăiască viața. Lumea oscila între a fi fascinată  și a fi scandalizată de excentrica relație a scriitorului cu Jane Mason, o tânără tulburătoare, plină de viață, cu un confort care îi permitea orice exces alături de neobositul Hemingway: petreceri înecate în alcool, pariuri la cursele de cai, partide de vânătoare și de pescuit, nesfârșite tururi ale tavernelor din Havana… Mai târziu, Hemingway nu a ezitat să compare influența pe care Jane ar fi putut-o exercita asupra lui, cu cea a Zeldei, cea care l-a condus pe autorul Marelui Gatsby spre o adevărată paralizie literară. Însă în comparație cu Scott Fitzgerald, Hemingway a răsturnat totul în favoarea lui și a folosit această experiență ca sursă de inspirație pentru câteva dintre povestirile sale.

Fire impulsivă și deloc rezervată în declarații, Hemingway a generat numeroase conflicte, inclusiv cu cercurile literare americane. Și-a exprimat deschis părerile și nu a ezitat să critice promovarea unor autori lipsiți de creativitate,  de originalitate sau de talent care continuau să scrie despre lucruri pe care nu le experimentaseră sau despre care nu aveau suficiente cunoștințe. Fidel acestui principiu, figura constantă din operele lui Hemingway este propria sa personalitate, în diferite circumstanțe, augmentată de remarcabilul lui talent creativ. Așadar, viața lui Hemingway e reflectată în opera sa, iar fiecare dintre momentele trăite, persoanele cu care a venit în contact, evenimentele în care s-a implicat se regăsesc în povestirile și romanele sale.

Cirules încearcă să găsească corespondențe între faptele, convingerile și scrierile lui Hemingway și aduce argumente pentru toate acestea citând diverse fragmente din opera marelui scriitor american. Ne face martori la nașterea unor opere literare, majoritatea determinate de biografia scriitorului: experiențele din timpul războaielor în care a fost implicat, expedițiile africane, evenimentele al căror martor a fost, femeile din viața lui.

În 1939, Hemingway a revenit în Cuba împreună cu cea de-a treia soție, perioadă pe care Cirules o numește după romanul inspirat de Războiul Civil din Spania, “Pentru cine bat clopotele”, ecranizat în 1941.

Cirules acordă spațiu generos atunci când vine vorba despre cauza cubaneză și despre felul în care Hemingway nu numai că a îmbrățișat-o, dar a și susținut-o. Nu mă îndoiesc de asta, pentru că îmi imaginez că marile genii creative au mania excentricității și urmăresc cauze nu neapărat dintr-o chemare particulară, ci mai degrabă din spirit de aventură. Cert e însă că Hemingway a fost un militat activ anti-fascist. A înființat un grup clandestin în Havana, proiectul Crook Factory, care desfășura activități specifice luptei de depistare și denunțare a simpatizanților fasciști cubanezi. Aceasta a atras atenția președintelui american Edgar Hoover și suspiciunea FBI-ului, iar Cirules dezvoltă o teorie complicată despre motivele pentru care America nu a tolerat o astfel de inițiativă, teorie din care nu lipsesc interesele intervenționiste ale SUA sau chiar ale Mafiei.

Acțiunile scriitorului nu au încetat pe parcursul războiului,  când noile provocări cu care s-a confruntat i-au demonstrat, de data asta la propriu, spiritul nonconformist, revoluționar. Deși ar fi putut părea o simplă aventură, se pare că Hemingway a susținut și financiar cauzele rebeliunilor cubaneze și s-a aflat în pericol real. Mai târziu a fost urmărit și amenințat de noile autorități, ceea ce l-a determinat să părăsească Cuba. Îl regăsim în a doua parte a anului 1944 în Europa, manifestându-și și aici obiceiurile militariste care l-au transformat într-o adevărată legendă. S-a aflat în mijlocul bombardamentului din Londra, iar știrea că scriitorul american ar fi murit într-un accident a făcut înconjurul lumii. E clar, Hemingway iubea senzațiile tari! Totuși, nu pot să nu mă gândesc că în toate astea scriitorul a investit și un soi de eroism romanesc.

S-a reîntors în Cuba în martie 1945, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu cea de-a patra soție, Mary Welsh. S-a retras luni de zile în casă, în tăcere, departe de orice altă activitate și a început să lucreze intens la trilogia The Sea Book, un text care număra în jur de o mie de pagini, în care erau abordate evenimente din recentul încheiat război. Însă Hemingway a ezitat să o publice, iar destinul acestei cărți a devenit un mare mister.

Decizia de a nu publica acest cel mai autobiografic dintre romanele sale (pe care Hemingway l-a îngropat fără a oferi vreo explicație acceptabilă) a creat confuzie în rândul cititorilor săi și a contribuit la nașterea uneia dintre cele mai mari enigme ale literaturii contemporane.” ( p.145)

În această perioadă, Finca Vigia, locuința lui Hemingway din Cuba, a redevenit locul animat, în care aveau loc întâlniri condimentate cu băutură și glume. Se pare că acestea au fost preambulul a ceea ce avea să se întâmple ulterior, când Hemingway s-a trezit în mijlocul unei bizare, aproape incredibile campanii de denigrare. La aceasta s-a adăugat atmosfera din Havana, care se confrunta cu un val de anarhie. Oricine avea o armă o putea folosi după bunul plac. Gândindu-se că ar putea fi vizat, scriitorul a decis să-și ascundă trilogia (care conținea dezvăluiri despre cel de-al Doilea Război Mondial și despre organizațiile fasciste) într-un seif al Bănci din Havana. Mult mai târziu, după moartea autorului, lucrarea a fost publicată cu un titlu nou, Islands in the Stream.  Cirules e convins însă că lucrarea inițială a fost mutilată, cenzurată și că nu vom afla niciodată care a fost adevărata dimensiune a subiectului.

Dintr-o pornire nostalgică, a plecat pentru câteva luni la Veneția, dar visurile lui romantice alături de o tânără contesă au fost înlocuite de îngrijorările provocate de ascensiunea unui nou conflict, Războiul Rece. A urmat o perioadă aproape sterilă pentru Hemingway, îndelung criticată de cercurile literare, dar la capătul căreia au rezultat Bătrânul și marea, premiul Pulitzer și premiul Nobel pentru literatură.

Terminată în 1960 (publicată în 1964), romanul Sărbătoarea continuă prezintă o plăcută întoarcere în timp, o nostalgică evocare a fascinanților ani ’20, cea mai frumoasă perioadă a vieții lui, petrecută în boemul cartier Montparnasse. În ultimele luni de viață însă, personalitatea lui Hemingway  a intrat într-un proces de dezintegrare. Aventurierul de altădată devenise acum extrem de înfricoșat și vedea conspirații pretutindeni în preajma lui. Devenise depresiv și dezvoltase un fel de obsesie legată de mania persecuției. Autorul nu insistă asupra modului în care Hemingway a ales să-și încheie viața, considerând că acel ultim gest nu îi definește existența.

Din întreaga carte răzbate admirația autorului pentru scriitorul nord-american și pasiunea cu care a cercetat ani de zile fiecare document care a avut legătură cu acesta. A mers pe urmele lui, încercând să reconstituie secvențe de viață, imaginându-și silueta scriitorului pe stradă, în parcuri, în vechile taverne situate de-a lungul țărmului pe care l-a iubit atât de mult.

At the end of his existence, the writer felt very lonely. He was alone, very much alone, in front of his reality. In front of his destiny.” (p. 253)