„Nopți albe”, F.M. Dostoievski

Cât de mult îl înfrumusețează pe om bucuria și fericirea!” (p. 58)

Începutul de noiembrie, cu freamătul frunzelor uscate și aerul umed, îmi inspiră o atmosferă nordică, rusească poate, un moment tocmai potrivit pentru a petrece câteva nopți albe alături de un bun și vechi prieten, Dostoievski. Cu talentul lui de povestitor poate reface, cel puțin la nivelul imaginației, romantismul pierdut cândva, în vara târzie a vieții oricui.


Încerc să găsesc anul în care a fost publicat exemplarul pe care-l citesc, o ediție veche a romanului lui F. M. Dostoievski „Nopțile albe”: Roman sentimental (Jurnalul unui visător), tradusă de I. Goschin și publicată la Editura Societății Anonime pe Acțiuni „Universul”, București, strada Brezoianu no 11.

Singura indicație scrisă apare în prefață: „această carte este publicată imediat după tipărirea primului volum din colecția Biblioteca Universul: Misterele din Palatul Țarilor„. Nimic altceva. Totuși, mai sunt detalii după care mă pot orienta: calitatea hârtiei – specifică gazetelor interbelice; așezarea în pagină a textului – după același tipar cu al ziarelor (nimic surprinzător, știind că tipografia aparținea ziarului Universul, patronat de celebrul avocat Stelian Popescu, o ilustră personalitatea a vremii). Estimez că volumul a apărut la sfârșitul anilor ’30 – începutul anilor ’40. Existența efemeră a ziarelor justifică folosirea hârtiei de slabă calitate, însă, în cazul cărților, utilizarea acelorași caracteristici tipografice nu a fost o decizie tocmai bună. Deși găsesc o anumită plăcere în a răsfoi volumele vechi (hârtia are un miros aparte și un soi de încărcătură istorică), volumul meu e imposibil de citit: are multe dintre pagini aproape șterse, iar tăietura de la marginea filelor a cuprins și textul. Am optat pentru o variantă recentă a cărții și astfel am reușit să fac și o comparație a traducerii. Făcând concesie limbajului folosit de traducător, care e de altfel specific perioadei interbelice, traducerea lui I. Goschin (exemplarul vechi) este corectă, în spiritul textului și cu plăcute adăugiri stilistice. Am fost curioasă cine este I. Goschin. Se pare că, în perioada respectivă, a existat un cunoscut critic de artă, puternic influențat de gândirea estetică a lui Titu Maiorescu. Pare a fi chiar el!

Traducerea lui Nicolae Gane din volumul publicat în 2015, la Editura Polirom, este mult mai apropiată de modul de exprimare actual, cu un limbaj bogat, elevat și exersat. Ne aflam, așadar, în Sankt Petersbugul sfârșitului de secol al XIX-lea, unde autorul, printr-o adresare directă – dragă cititorule – ne face confidențe despre starea lui sufletească: e un însingurat în mijlocul orașului, „un ins original, un om cam… ridicol! O fire de o anumită structură… un visător” (p. 25). Da, este un visător autentic care se complace într-o voită fantezie.  Ne mărturisește că, deși trăiește de opt ani în Sankt Petersburg, nu reușise să se împrietenească cu nimeni. Evita să iasă din casă ziua. Prefera serile care îi păreau incredibil de fascinante și strălucitoare, așa cum vom descoperi în cele patru nopți petrecute alături de personajul nostru. „Acum se simte bogat, pentru că are viața lui cu totul aparte! E atât de bogat dintr-o dată, încât și ultima rază a asfințitului de soare nu în zadar i-a strălucit cu atâta sprintenă veselie pe față, stârnind în inima lui înfierbântată un roi întreg de emoții” (p. 31).  Apariția unei fete aflate la ananghie, îi stârnește personajului nostru o acută nevoie de a acorda sprijin și consolare. Fata, Nastenka (Naștenca – în volumul vechi), e impresionată de gestul și de comportamentul lui și îi propune să se revadă în seara următoare, când îl roagă să-i istorisească povestea vieții sale. Bărbatului îi părea ireal ce i se întâmplă. Așadar, prima noapte este despre visătorul nostru și despre existența lui aflată la adăpostul sigur al singurătății. De fapt, își recunoaște lipsa unei vieți reale. Preferă să-și construiască iluzii pe care să le trăiască  în fiecare seară colindând străzile pustii ale orașului. Se hrănește cu această visare tinerească deși știe că va veni o zi în care norul iluziei se va risipi și va trebui să se izbească de zidurile reci ale realității. „mă simt cuprins de o tristețe, de o melancolie atât de sfâșietoare!… Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viață adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzație a concretului, că nu mai am simțul realității; pentru că, în sfârșit, m-am blestemat de atâtea ori eu însumi, pentru că, după nopțile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigătoare. […] Te uiți cum trăiesc oamenii, cum trăiesc aievea; vezi că viața pentru ei nu e oprită, nu se va spulbera ca visul tău, ca o nălucă oarecare, că viața lor se reînnoiește mereu, e mereu tânără și nici o singură oră de-a ei nu se aseamănă cu alta; în timp ce atât de tristă, atât de monotonă, monotonă până la banalitate, este sperioasa fantezie, sclava umbrei, a ideii, sclava primului nor care va acoperi soarele și va strânge dureros inima adevăratului petersburghez atât de îndrăgostit de soare – iar în durerile acelea, ce fantezie mai poți căuta? O simți cum obosește, cum într-o veșnică încordare această nesecată fantezie se mistuie; pentru că te maturizezi, îți depășești idealurile de până atunci, supraviețuindu-le; ele se prefac în pulbere și țăndări, iar dacă tu nu ai altă viață, atunci trebuie să o reclădești pe cea dintâi din aceleași hârburi.” (p. 40). Ne cucerește, cu siguranță și o cucerește și pe tânără prin felul plăcut și decent de a povesti. Este, la rândul lui, cucerit de fată: „Acum, când stau lângă dumneata și-ți vorbesc, mă cuprinde și groaza la gândul viitorului, pentru că în viitor mă așteaptă din nou singurătatea, din nou aceeași viață mucegăită, inutilă. La ce-am să mai pot visa de azi înainte, după ce în realitate, lângă dumneata, am cunoscut clipe atât de fericite!” (p.39). Decid să se revadă în seara următoare, când fata i se destăinuie și îi cere un sfat. Nastenka  fusese crescută de o bunică oarbă și foarte protectoare. Pentru a se asigura că o are permanent alături, bătrâna și-a prins poalele de rochia fetei, cu un ac. Locuiau amândouă într-o căsuță modestă, iar, pentru câțiva bani în plus, închiriau mezaninul. Așa s-a întâmplat să-l cunoască pe unul dintre chiriași, un bărbat decent care a încercat să aducă puțină bucurie în viața fetei. Fata a întrevăzut în acest bărbat șansa vieții ei. El a privit intențiile ei ca fiind un entuziasm de moment și i-a propus să-l aștepte un an. Anul tocmai trecuse, el revenise în Sankt Petersburg, dar nu-i mai dăduse fetei niciun semn de viață. În inima visătorului nostru apăruseră zorii primei iubiri, destrămată acum de mărturisirile fetei. Deși își dorește să șteargă din mintea fetei amintirea bărbatului așteptat, găsește totuși puterea de a o sfătui cu sinceritate. Ticluiesc amândoi o scrisoare și și-au propus să aștepte răspunsul. Așteptarea nu este aproape niciodată o liniște, ea provoacă reacții neașteptate, un zbucium interior, o deznădejde tristă. Dostoievski a pus la capătul acestei așteptări o dimineață…