Pe străzile din București

Teama de ger și melodiile obsedante pier la fel: dansând!
Hai, întoarce-te în timp să ne privești
Cum dansam pe străzile din București,
Pe vremea când încă trăiam povești.
Hai să-ți cânt să-ți amintești….
20160618_203913

“Jocul de-a v-ați ascunselea” de Em Madara

Cuvintele falsifică ceea ce vrem să transmitem…creează mai multe probleme decât rezolvă, pentru că se transformă, prea ușor, în arme.” (p. 204)

20191208_093127Târgurile de carte au acel je ne sais quoi, un amestec fantezist de inspirație și eleganță, de gusturi și nevoi de lectură, de oameni uniți prin dorința de a fi în preajma cărților, fie ei literați, creatori, cititori pasionați sau simpli curioși.

Uberul încetinește chiar înainte de a ajunge la destinație, iar taximetristul, încercând să se scuze că nu mai poate înainta din cauza ambuteiajului, mă blochează și pe mine cu presupunerea: “cred că e vreun eveniment la Romexpo”. Și eu care credeam că toată suflarea știe de Gaudeamus! Nimic nu-mi poate însă modera entuziasmul, așa că astăzi sunt decisă să nu mă las tulburată nici măcar de vântul și de ploaia-lapoviță care îmi răvășesc părul după o coregrafie nedecisă. Cui îi pasă? Îmi procur o hartă și îmi stabilesc traseul prin Pavilionul B. Fac un tur, asist la câteva prezentări, mă intersectez cu oameni pe care îi admir, îmi cumpăr cărți…

Lansarea cărții lui Em Madara (https://joculdeavatiascunselea.com/) a fost o surpriză. Mi-au plăcut pozitivismul și sensibilitatea autoarei (pe care le-am regăsit apoi în text), patosul teatral al actriței Claudia Croitoru, bucuria din vocea celorlalți invitați care ne-au împărtășit impresii de lectură. În plus, am cunoscut-o pe autoare și am primit un autograf care m-a înduioșat.

20191208_093417.jpg

“Jocul de-a v-ați ascunselea” începe în Ziua rostogolirii, dimineața. Orice suspiciune că textul ar putea fi unul copilăresc sau idilic se risipește odată cu primele rânduri în care umorul ia forma “alinturilor” urbane adresate “copitatelor din trafic”. Cam așa facem cunoștință cu Ada, idealista pasionată de lectură, corporatista-boemă care se află într-o situație de tip ori-ori: ori se folosește de o relație de prietenie în interes profesional, ori….

Inocența însă nu lipsește din carte, o regăsesc în spiritul curat al Adei, în visurile la care a renunțat, dar de care nu s-a desprins, în micuțul ei univers numit Vlad, un „Boț” de patru ani care îi provoacă imaginația și nevoia de spontan.

Tonul Adei devine amărui când ne povestește despre căsnicia ei care, după 7 ani, pare acoperită de “straturi de tăcere, cu cremă de răbufniri atunci când nu-l mai înțelegem deloc pe celălalt, învelit în marțipan de mulțumire că am putut măcar atât. Am gătit un tort cu multe etaje noi doi! Îl mănânc de suficient de mult timp să știu cum taie orice poftă de viață. Nu știu ce să-i spun lui Anton fără să alunec pe toboganul reproșurilor, așa că mai adaug încă un strat de tort. Încerc să-mi înghit tristețea, dar bucata asta nu vrea să se ducă” (p. 30)

Pleacă pentru câteva zile sperând că distanța fizică dintre ea și soțul său o va explica, anula sau adânci pe cea deja creată. În tren cunoaște un bătrânel cu ochii turcoaz, o apariție aproape magică, de la care află o poveste de pe vremea când moartea nu exista. Ratează stația, așa că-și schimbă destinația și pleacă pe urmele unei hărți desenate de bătrânel. Așa îl întâlnește pe Robert, proprietarul unei herghelii, pe care îl ajută să-și completeze părțile pierdute din viața sa.

Alternant, o cunoaștem pe eleva din ultimul an Jo-Jo, un spirit onest, nu numai pe terenul de sport (unde își exprimă simpatiile și antipatiile prin atacuri la fileu), ci și în relațiile de prietenie. Ne face martorii începutului ei de viață, atunci când trăiește prima dragoste, prima confruntare cu pericolul și cu moartea. Este atrasă de Șerban, un băiat care renunțase la facultate și lucra ca steward într-un hotel. În plus, băiatul adora “domnițele la ananghie”, așa că dă dovadă de curaj maxim atunci când Jo-Jo s-a aflat în pericol. Dincolo de aparenta superficialitate, Jo-Jo descoperă în el un băiat matur și responsabil care-și ascunde insecuritatea în spatele unui șmecheraș răsfățat (Matrioșka lui de suprafață). Experimentează alături de el toate stările primei iubiri și ale primei dezamăgiri, “când te rogi ca cineva să te măture de pe jos și să te lipească la loc.”(p. 203)

Viața însă își continuă jocul de v-ați ascunselea, iar Ada și Jo-Jo ne demostrează că nu facem decât să ne construim noi straturi, precum păpușile Matrioșka, replici superioare celor care am fost. Ne adaptăm jocului, dar undeva, adânc în noi, păstrăm, ca un refugiu bine ascuns, cea mai intimă parte a noastră, neatinsă de regulile și imperfecțiunile vieții, acolo unde ne putem izola și unde putem fi doar cu noi înșine, eliberați de adaosurile necesare “jocului”.20191208_093620

Și pentru că “oricum ai lua-o, oamenii preferă deznodământul improbabil! (p. 156), exact de asta avem parte. Ritmul crește și te captează total în cea de-a doua parte, când acțiunea se îndreaptă în direcții surprinzătoare.

Cartea nu este despre fapte, deși ele fac parte din joc, ci despre felul în care ne raportăm la ele. Este despre alegeri și despre destin, despre întâmplare și predestinare, despre cum să-ți păstrezi candoarea într-un timp prezent atins de superficialitate.

O lectură minunată, scrisă cu naturalețe și umor și care mi-a oferit multe motive de reflecție. Iar Matrioșka e deja în brăduțul meu de Crăciun, alături de toate celelalte speranțe pentru noul an. Oare ce altă variantă a mea îmi va aduce el?

Berlinul magic!

DSC09527 - CopyUneori simt că Dumnezeu mă iubește, pentru că altfel nu-mi pot explica cum de am ajuns pentru prima dată la Berlin acum 5 ani, fix în perioada în care Germania sărbătorea 25 de ani de la căderea tristului zid. Mi-amintesc, și acum cu aceeași mirare, plimbarea pe străzile Berlinului, moment în care am avut senzația că pur și simplu m-am teleportat acolo. Mi se ștersese cu totul din minte călătoria, iar sentimentul că aparțin acelui loc, pe care nu-l mai văzusem, nu m-a părăsit nicio clipă. Mi-a părut atât de firesc acel Alte Zeit Kneipe – barul atmosferic cu ferestre care filtrau în mod magic lumina și cu pereții tapetați cu poezii și fotografii înrămate…  acel “Let it be” cântat a cappella lângă ruinele bisericii Kaiser Wilhelm… râul Spree care lovește, pe alocuri, “venețian” clădirile impunătoare de pe margine…

ÎDSC09453n Pariser Platz, lângă Poarta Branderburg erau amplasate ecrane uriașe pe care rulau înregistări vechi ce prezentau dramele zidului. De altfel, Berlinul era din nou împărțit în două, separat de data aceasta de mii de baloane albe, luminoase, care urmăreau traseul fostului zid. Blocurile masive de piatră erau acum înlocuite de o graniță de lumină. Era o lecție despre noi înșine: ce punem între noi atunci când cad zidurile separării? Pereții urii,  reci și bolovănoși sau păstrăm lumina neuitării ca o lampă de veghe?

Am lăsat la Berlin o parte din mine, dar știu că și dacă m-aș întoarce nu aș mai regăsi-o.  Pe atunci eram oamenii pe care mi-ar plăcea să-i reîntâlnesc, să împart cu ei amintiri, glume,  fantezii … și să cutreier străzile Berlinului noaptea, după ce am pierdut și ultimul metrou.

 

Lesson #14

“Who I Am Defines What I Create, And What I Create Is The Definition Of Who I Am”  (David Kracov)

aIMG_3061

Indiferent dacă suntem artiști sau filosofi part-time, părinții sau copiii cuiva, prieteni sau necunoscuți suntem doar ceea ce facem, iar ceea ce facem ne definește. Oare cum arătăm prin ochii lipsiți de subiectivism ai celorlalți? Ce va conta mai mult atunci când vom rămâne numai chipuri fără umbre în amintirile cuiva? Aducem noi puțin frumos sau căldură în jurul nostru și în noi? Suntem noi stropul de umor sau de înțelepciune care înseninează o zi mohorâtă? Am reușit noi să găsim formula alchimică prin care să ne transformăm în versiunea noastră fenomenală? Suntem fericiți cu noi înșine? Cum ar desena copilul care am fost, omul mare de acum? Și dacă un artist ne-ar dedica o operă, ce cuvânt din dicționar ar purta aceasta?

inima

Nivelul MUST

IMG_5463Când am primit via, am simțit că mă așteaptă încă o corvoadă. L-am ascultat fără entuziasm și desigur, fără să înțeleg ceva: “Acum ar trebui dirijată și legată!”.  Privea pe deasupra plantelor tinere care se agățau de stâlpi și se răsfirau în soarele de primăvară. Fără legătură cu ce spunea, îi ghiceam regretul din voce, iubirea pentru podgoria pe care nu o va mai putea îngriji…. speranța firavă că nu o voi lăsa să dispară. “Îi place să aibă mereu pământul afânat”, a continuat ca pentru sine. “Și …. plivită. “ Abia atunci a întors privirea către mine, observându-mi nedumerirea. “Dar lasă, că mai e timp până la plivit și poate găsești pe cineva priceput.“ L-am urmat printre rânduri, simțindu-i efortul făcut pentru fiecare pas, până s-a oprit, obosit, și a trasat cu mâna o linie imaginară între doi stâlpi aflați de o parte și de alta: “De aici, din dreptul ăsta și până acolo e via ta. Gardul ăsta e făcut de mine. Și drumul e al tău. Pe aici aduceam tractorul…”. Părea nesfârșit de trist! Nu voi uita niciodată acea tristețe. Poate din respect pentru ea, am pășit astă-vară în vie. Pentru prima dată! Frunzele căpătaseră o anumită maturitate, iar de lăstari atârnau ciorchini necopți. O minune la care eu nu contribuisem cu nimic. Spațiile dintre rândurile atât de “curate” cu câteva luni în urmă erau acum invadate de buruieni, iar un reproș nerostit m-a făcut să mă simt atât de vinovată. Mi-20191011_191845era milă, mi-era rușine. O uitasem atâta vreme, iar ea se străduise în tot acest timp să-și continue viața. Nu o dirijasem, nu o legasem, nu o plivisem, nu-i afânasem pământul… nimic. Am început să smulg iarba, până am simțit că mă ustură palmele. Această răzvrătire a mea împotriva mea însămi nu-i mai era de folos. Dar mi-am dat seama că îmi pasă. Și cred că atunci când mi-a oferit via, el a știut cumva că va veni acest moment.

În weekend-ul acesta, relația mea cu via a ajuns la nivelul MUST: intim, dulce și aromat. Și va continua…  să fermenteze.

Un rege Lear al stepei

Pe atunci încă nu știam câtă amărăciune extraordinară poate să ascundă o batjocură de nimic, chiar când ea vine dintr-o gură demnă de dispreț”. (p. 110)

Scrisă în 1870, cartea a fost tradusă în românește în jurul lui 1940, iar limbajul e fermecător. Aș putea să vorbesc mult despre ortografia și semnele de punctuație…  o bucurie să citești un text în stilul de dinainte de război. Nu am cunoștință de vreo altă reeditare, așa că mă încumet să citesc micuțul volum tipărit pe o foaie proastă și aproape străvezie, decolorată de trecerea timpului și cu coperta la fel de subțire. Sunt prima persoană care deschide acest exemplar vechi. Bonus: foile sunt netăiate! Parcurg cu greu textul imprimat inegal, cu pierderi de cerneală în corpul literelor… ce mai, o provocare! Și cum nu sunt un fan al provocărilor, tentația abandonului m-a urmărit cu insistență. Totuși… e Turgheniev, “Cuibul de nobili” al primelor mele lecturi serioase. Pe deasupra, rezonanțele shakespeariene ale titlului sunt  foarte ispititoare. 20191007_081618

O seară de iarnă rusească și șase prieteni fascinați de “eterna durabilitate” (p.3) a operelor lui Shakespeare. Cei șase bărbați povestesc cum, de-a lungul vieții, întâlniseră diverși oameni, replici ale unor personaje shakespeariene: Hamlet, Othello, Falstaff, Richard al treilea, Macbeth. Unul dintre bărbați spune, spre uimirea generală, că el a cunoscut un “rege Lear”.

De aici începe povestea lui Martin Petrovici Carloff, regele Lear al stepei, un om cu o statură uriașă, cu o putere herculeană și voce impunătoare. El însuși se lăuda a fi descendentul “vzedezului” (suedezului) Carlus venit în Rusia pe vremea unui domnitor fabulos.

Carloff era vecinul mamei povestitorului, moșiereasa Natalia Nicolaevna, pe care Turgheniev a înzestrat-o cu inteligență și cu un caracter nobil. În timpul unei răzmerițe a țăranilor, Carloff o salvase de furia răsculaților, iar aceasta prinsese mare încredere în el. Carloff avea și el o mică moșie, era însă văduv și își crescuse singur cele două fete: Anna și Eulampia. Deși părea adesea cuprins de tristețe, Carloff era extrem de autoritar acasă, astfel încât toată lumea i se supunea orbește, inclusiv fiicele și ginerele.

Drama lui Carloff s-a declanșat în urma unui vis, pe care el l-a interpretat ca fiind o premoniție și că i se apropie moartea. Speriat, a hotărât să-și împartă întreaga avere celor două fiice, cu condiția ca acestea să-l întrețină și să-l îngrijească până la sfârșitul zilelor. Degeaba a încercat moșiereasa să-l atenționeze asupra pericolului care-l paște odată ce nu va mai avea nimic și va rămâne la bunăvoința celor două fete și a ginerelui. El însă a ripostat spunând că lucrurile vor continua ca și până acum și că el nu va cere decât atât cât ar trebui să facă orice copil pentru tatăl lui: ” în urma acestei fapte frumoase, să-mi fie recunoscătoare și să îndeplinească cu credință ceea ce a hotărât tatăl lor, binefăcătorul lor.” (p.40).

In ziua stabilită pentru oficializarea actului, notarul a încercat și el să-i explice poziția în care se pune, iar “Suvenir”, fratele soției sale moarte, supărat că lui nu i-a revenit nimic, i-a repetat cu malițiozitate că va ajunge desculț în zăpadă. De altfel, scena semnării actului pare a fi desprinsă din Shakespeare. Toate personajele își trăiau emoțiile, fiecare în câte un colț, ascunzându-și gândurile trădate doar de grimasele necontrolate.

În lunile care au urmat, destinul lui Carloff s-a schimbat întocmai așa cum fusese prevenit. Soțul Annei preluase comanda moșiei, iar bătrânul Carloff era batjocorit, dar din mândrie nu recunoștea și repezea pe oricine îndrăznea să spună așa ceva. După un timp însă, pe un frig cumplit, Natalia Nicolaevna s-a trezit cu el la ușă, înghețat, murdar și zdrențuit, alungat de propriile fiice.

Femeia l-a găzduit în casa ei și i-a oferit tot ceea ce-i era necesar. Suvenir însă a început să-l necăjească amuzându-se cu mojicie pe seama bătrânului. Carloff a izbucnit în acel moment,  a fugit înapoi și a început să-și demoleze casa. A căzut odată cu un stâlp de susținere, nu înainte de a le reproșa fiicelor starea în care îl aduseseră. Povestirea nu se încheie aici, autorul ținând să ne spună și ce s-a întâmplat peste ani cu cele două fete, al căror destin a fost surprinzător.

Destine cu potențial shakespearian, dar incapabile să se ridice deasupra zoaielor cotidiene.

„Amintiri din război”

„… dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege și morală.”

20190930_204908

Încerc să nu las aversiunea mea față de orice fel de agresiune să îmi influențeze lecturile. Evit, pe nedrept și exclusiv din rațiuni de protecție personală, lecturile despre războaiele reale. Fără a fi adepta păcii cu orice preț, cred că educația, caracterul, decența și înțelepciunea sunt cele care pot face diferența în luarea deciziilor. Înțeleg raționamentele care conduc spre un conflict, dar mai presus de contexte, de scopuri mărețe, de conotațiile justițiare sau de explicațiile progresiste, pentru mine războiul reprezintă eșecul cuvântului în fața primitivei agresivități. Și indiferent cât de mult marchează civilizația, devine, prin energiile negative și mințile diabolice concentrate o expresie a urii, a orgoliului, a cruzimii şi a lipsei de umanitate. Un carnagiu înfiorător.

Mulți dintre cei care au trăit experiența războiului au rezerve în a povesti amănunte, rușinați parcă de grozăvia la care au fost nevoiți să participe. Alții însă, consideră că lecțiile războiului nu pot fi învățate atâta timp cât ele nu sunt cunoscute.  “Nicu Negrici: Amintiri de război, 1941/1944” este o de carte de însemnări din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pierdute și refăcute din memorie de autor, tatăl criticului literar Eugen Negrici. O carte despre lecțiile războiului!

Pe lângă textul rescris întocmai (cu o minimă intervenție din partea fiului), cartea conține câteva facsimile din jurnalul de front, poezii și fotografii din arhiva personală a familiei Negrici. Textul este structurat, conform notițelor, în două părți: prima se referă la anul 1941, iar cea de-a doua la evenimentele din 1944. Acestora li se adaugă și o anexă cu impresii semnate de Gheorghe Stancu, respectiv de Eugen Negrici.

Ofițerul Nicu Negrici își începe amintirile în iunie 1941, cu momentul în care mareșalul Antonescu transmite „acel nefast” (p.22)“: Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!”. Autorul se arată uimit de entuziasmul celor 5000 de soldați care își exprimă fără rezervă acordul pentru declarația de război. Sigur că această uriașă adeziune se datora convingerii că ei, toți, vor merge la război pentru a lupta pentru reîntregirea neamului. Spre uimirea tuturor, trei persoane din acea masă uriașă de bărbați s-au opus, iar autorul ține să le menționeze numele, ocupația și localitatea de proveniență, probabil un mic semn de respect pentru curajul și, mai ales, pentru simțul realității exprimat în așa circumstanțe. Câteva zile mai târziu, în noaptea de dinaintea plecării, 1000 de soldați au părăsit cazarma pentru a-și lua rămas bun de la cei dragi. Deși toți s-au întors, pedeapsa pentru această faptă era una umilitoare. Ei bine, Nicu Negrici ne predă acum lecția omeniei și a camaraderiei. Își asumă responsabilitatea poziției sale și găsește soluția conformă educației și a cugetului său curat, câștigând loialitatea necondiționată a soldaților. Mă întreb dacă mai există oameni cu un astfel de caracter.

Autorul ne descrie momentul plecării, din zilele de 26 și 27 iunie. Își amintește emoția despărțirii de soția sa, care urma să-i aducă pe lume, peste cinci luni, “lumina aspirațiunilor și nădejdilor mele, Pucu” (p. 28), iar acesta a fost motivul pentru care speranța că se va întoarce teafăr acasă nu l-a părăsit niciodată.

Autorul ne descrie drumul spre front. Trupa s-a oprit în Buzău, unde s-a intersectat cu trenul morții, cel în care erau transportați evreii spre lagărele de concentrare. Acest moment l-a impresionat profund, de aceea a dedicat momentului un capitol emoționant. Apoi, momentul sosirii în pădurea Tabăra, pe malul Prutului, și primele imagini cu războiul: “Vuiete satanice ale pădurii, trăsnete de proiectile amestecate cu trăsnetul cerului, fulgere orbitoare, țipete și vaiete, ploaie și iar ploaie….” (p. 33), primele semne de panică generală și de isterie colectivă, primele vieți pierdute. Trecerea văii Nîrnova e greu de descris. Și imposibil de uitat. E războiul în toată monstruozitatea lui.

Au urmat traseul de la Târgul Bujorul, prin masivul Hânceștilor și mai departe prin satul Taraclia, pe drumuri desfundate în care se cufundau atelajele, prin Trușeni, Săiți, Tighina spre Tiraspol. Și peste tot… moarte.

Întâmplări izolate ne vorbesc despre caracterul ofițerului Nicu Negrici care, cu un fler deosebit și cu o desăvârșită empatie, a reușit să construiască acel spirit de solidaritate în rândul camarazilor. Nici o clipă nu s-a lăsat prins de nevroza războiului și nu a lăsat rigiditatea cazonă să-i afecteze deciziile. Dimpotrivă, a analizat fiecare situație și a acționat cu înțelepciune, probabil în spiritul educației primite și a onoarei militare. Războiul este și despre oameni și autorul ne relatează zeci de povești simple și frumoase despre țărani, prieteni, artiști, tineri, tați… deveniți acum ostași cu visuri năruite și destine tragice . “Dar peste cine viața nu-și așterne praful, mucegaiul și uitarea!” (p. 73)

Din jurnalul de front aflăm că, pe 11 august, Batalionul trece “bătrânul hotar de est al României (Nistrul)”( p.85) și se îndreaptă spre Pavlovka. Văzând locuri care-i păreau familiare, autorul se arată uimit de tenacitatea și rezistența spiritului românesc prins în “vâltoarea frământărilor și transformărilor regimului bolșevic menit să imbecilizeze ființele omenești.“ (p.86). Câteva zile mai târziu, Regimentul 2 Dorobanți luptă la Vigoda, unde își pierd viața peste 500 de soldați și ofițeri. Pe 24 august, comandantul Haas este grav rănit și este înlocuit de lt.-colonel Almășanu. Cartea continuă cu explicații telegrafice reproduse din jurnalul de front, despre luptele purtate la Gniliacovo, acțiune în sprijinul luptei de cucerire a Odessei, și cu o listă a ofițerilor căzuți pe front. După crâncene bătălii, pe 16 octombrie ajung la porțile Odessei pe care o cuceresc până la înserare. Acest fapt e menționat în jurnalul de front ca fiind “cea mai strălucită faptă de armă, învingând în cea mai mare bătălie în care a fost angajată vreodată armata română.” (p. 100). Urmează apoi deplasarea prin localitățile Holodnaia Balka, Neburovskoe, Petrovsky, Vasilevska, Mannheim, Iaska, Crocmaz, Olănești, Cara-Hasan, Ivăneștii vechi, Fărăoani, Păuleni, Nicolăeni și apoi, spre zona de îmbarcare, prin Borodino, Cioara Murzei și Abaclia de unde unul câte unul batalioanele sunt transportate, începând cu 3 noiembrie, înapoi acasă.

Aceasta este vremea bilanțului: dincolo de entuziasmul victoriei, 2122 de ofițeri, subofițeri și ostași  sunt morți, răniți sau dispăruți.

În partea a doua, autorul își începe amintirile în zorii zilei de 2 octombrie 1944, când Regimentul 2 Dorobanți era în dispozitivul de luptă în bătălia de la Oarba de Mureș, încercând cucerirea dealului Sângeorgiu. Autorul creionează câteva chipuri de camarazi în care regăsește întregul spirit românesc. Luptă alături de ei și se identifică cu trăirile lor. Suferă pentru fiecare pierdere, își amintește fiecare ultimă îmbrățișare, revedere sau discuție. De nenumărate ori se află în bătaia gloanțelor, chiar dacă prin minune rămâne neatins în timp ce doi camarazi mor chiar lângă el. Ne spune că și acum se află, în cimitirul bisericii din Iernut, un mormânt cu două cruci, pe care se pot descifra numele celor doi: Stamate Popescu și Ilie Desrobitu. Secvențele de război prezentate sunt sfâșietoare.

Peste ani, în 1978, autorul a mers să vadă monumentul ridicat la Oarba, chiar pe locul postului de comandă. Amintirile, ca niște flashuri, îl copleșesc și încă îl chinuie. Rememorează momentul în care a fost rănit pe dealul Negrii, când singurul lui gând se îndrepta spre scufița albastră a băiețelului lui.

Memoriile se încheie cu entuziasmul general din „Ultima noapte de război, prima zi de pace”. Fiul, Eugen Negrici a atașat la finalul cărții câteva poezii și un fragment de scrisoare adresată de Nicu Negrici soției sale. A inclus un fragment din lucrarea “Amintiri din război – Amintiri din viață” în care Gheorghe Stancu explică care au fost “recompensele” acordate celor care au luptat împotriva rușilor și menționează o întâmplare în care sunt protagoniști Nicu Negrici și Radu Gyr.

Finalul îi aparține fiului, Eugen Negrici, și este impresionant peste măsură, un gest de recunoaștere, de mândrie și de dragoste:  ”De fapt, omul acesta nu făcuse nimic, dar chiar nimic, fără să ia în calcul binele meu.”

Spuneau că astăzi vine toamna

20190728_141313

Spuneau că astăzi vine toamna

Și zic să fiu și eu în ton:

Îmi pun pantofi cu talpă joasă

Și ridurile de sezon.

 

Adio azi poveștilor de vară,

Martini-ului de altădat’!

De azi beau ceai, cafea amară…

(Că zahărul nu e recomandat!)

Minciuni albe

Pășesc din nou pe Millennium Bridge, spre zona Bankside, privind țintă spre clădirea rotundă, elisabetană, aflată pe partea stângă, o replică a celebrului Globe Theatre. Întorcându-mi însă privirea spre dreapta, aproape mă zgârie imaginea unui turn care aduce a furnal și care domină o clădire la fel de austeră. În bunul stil practic englezesc, o fostă centrală electrică a fost transformată într-o uimitoare (pe dinăuntru) galerie de artă modernă, Tate Modern.

Parcurg spaţiile de expunere neobişnuit de înalte și mă opresc, iarăși, în faţa unei lucrări spectaculoase: Metamorfoza lui Narcis, celebra pictură în care Salvador Dali, inspirat de Ovidiu, ne predă lecția minciunilor albe.

DSC07813

În obișnuitul lui delir artistic, Dali ne înfățișează o succesiune de momente prin simpla dublare a unei imagini prelucrată în maniera paranoico-critică, dezvoltată chiar de el. Narcis se îndrăgostește de propriul chip reflectat în luciul apei, incapabil de a-și învinge fantasma grandomaniei de care este controlat. În momentul de după transformare, acesta ia forma unei mâini care ţine în vârful degetelor un ou/bulb din care răsare o narcisă. Iluzionism curat! Dali ne sfătuieşte să vizualizăm, pentru un timp, tânărul de pe piedestal, până când privirea ne fuge involuntar spre forma metamorfozată.

Complexul narcisic este reprezentat de acest bulb, prin care Dali a creat imaginea plastică a obsesiilor celui convins de superioritatea lui absolută, de farmecul și unicitatea lui.  Și totuși, nici măcar Narcis nu se îndrăgăstește de el însuși… ci de imaginea lui. O imagine a perfecționismului reflectată în oglinda propriei minți, dar care, contestată de cineva, îl transformă pe acesta într-un însigurat dominat de ură… drumul sigur spre întoarcerea la vegetal.