Crucile de la Firijba

Am trecut în grabă peste râul Luncavăț și abia am observat crucile îngrămădite pe partea stângă a drumului îngust, care urcă spre Firijba,  un sat vechi, vechi… cine știe de când. Satul e incredibil de mic, iar dacă ești absorbit într-o discuție nici nu realizezi că ai trecut deja prin el. Șoseaua dispare însă dintr-o dată în pădure, semn că satul s-a terminat, iar singura variantă este să te întorci.

Pășim pe asfaltul proaspăt turnat, singura mărturie a epocii în care ne aflăm, și respirăm aerul încărcat de mirosul pădurii și al socului înflorit. Casele sunt risipite, la distanțe mari una de cealaltă, de o parte și de alta a drumului, despărțite de curți, livezi părăsite sau foste grădini transformate toate acum în pajiști înverzite. Gardurile au o arhitectură rustică extraordinar de frumoasă în simplitatea lor desăvârșită. Intuiești priceperea mâinii care a fixat fiecare ulucă și apoi aproape că percepi scurgerea timpul.

Dincolo de garduri nu se mai află însă decât tăcerea. Nu se mai aud zgomotele fierăstraielor sau râsetele copiilor … nici măcar vreun lătrat de câine.  

Clădirile, majoritatea părăsite, transmit o tristețe sfâșietoare. Au rămas, precum un câine credincios, în așteptarea stăpânului. Deși modeste, aceste case de paiantă au o anumită măreție în statornicia lor. Sunt crăpate, iar pe sub lutul căzut de pe pereții exteriori se văd, scheletic, stinghiile aranjate oblic. Iarba și arbuștii sălbatici au copleșit curțile, dând un aspect oarecum idilic locului. Ferestrele mici, cu rame de lemn minim ornate și vopsite în culorile pământului, ne atrag privirea spre interiorul modest al locuințelor de început de lume. De pe cerdacul caselor lipsesc însă așternuturile scuturate, fructele puse la uscat pe rogojini și ghivecele de lut din care se revărsau odinioară mușcate sau cerceluși. Uneltele, obiectele folosite în gospodărie, se află și ele exact acolo unde au fost abandonate acum zeci și zeci de ani. 

În spatele unui gard ceva mai nou zărim o femeie care își lucrează pământul. Își ridică pentru o clipă privirea, apoi își continuă activitatea după aceleași ritualuri dictate de natură și învățate de la cei de dinaintea ei.

Nu mai există școala și nici biserica. Un sat fără biserică… O troiță îngrijită a devenit locul de închinăciune al celor rămași aici. Și ea e înconjurată de cruci vechi de lemn.

Un bărbat spre 50 de ani, cu ochii azurii și obrajii înroșiți de aceste prime raze de vară, ne întâmpină, curios să afle ce e cu noi. Când îl asigurăm că nu suntem „de la județ„, răsuflă  ușurat și se prezintă: ”sunt cel mai tânăr din sat și singurul vaccinat”.  Ne spune că ”mai suntem douăsprezece în sat” și bănuim că se referă la numărul familiilor, dar răspunsul lui ne bulversează de tot. Își îndreaptă degetul spre o casă și ne spune că acolo stau trei surori. Casa era clar părăsită de zeci de ani, iar el ne spune că surorile sunt plecate care încotro, în cazul în care mai trăia vreuna. Interesat mod de a număra familiile din sat.

Îl întrebăm despre cruci, despre semnificația așezării lor pe drumul de lângă troiță și de lângă râu. Tot ce am aflat de la el este că, după un an de la deces, crucea de la mormânt este mutată fie la troiță, fie lângă râu în funcție de ce fel de om fusese răposatul: „jurat” sau „nejurat”. Bănuiesc că e legat de ce făcuse în timpul vieții, dar nu am aflat nimic mai mult. Jovialitatea bărbatului este copleșitoare. Cred că era bucuros să vorbească cu cineva, așa că insistăm și-l întrebăm cum se descurcă cu procurarea alimentelor, din moment ce în sat nu există nicio mașină. Ne spune că săptămânal vine cineva de la brutăria de lângă primărie și le aduce pâine și orice mai au nevoie. Ne spune că și doctorul vine din când în când. E încântat de drumul proaspăt renovat și ne mărturisește că odinioară erau izolați între noroaie. Despre poveștile fabuloase care circulă despre sat nu-l întrebăm, pentru că nu ne propunem să găsim aici senzaționalul, ci realul. Plec cu un sentiment, chiar dacă risc un clișeu, de atemporalitate.

Mai târziu am căutat informații despre sat în volume la fel de vechi ca unele dintre casele văzute. La pagina 367 a volumului al doilea din „Marele dicționar geografic al României”, alcătuit și prelucrat, între anii 1898 și 1902, de George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu, după studiile lui C. Alessandrescu, sunt menționate: satul Firijba – așa cum era el la 1893, un râu și de un „trup de pădure” cu același nume, din comuna Popești, județul Vâlcea. Am încercat să înțeleg și etimologia numelui, dar n-am găsit decât o mențiune pe internet referitoare la uneltele folosite pentru principala ocupație a locuitorilor, aceea de tăietori de lemne:

firéz (Trans. Ban.) și firíz (Olt. Munt. Buc.) n., pl. e și urĭ (ung. füresz). Fĭerăstrăŭ (mare saŭ mic: cordar, beschie, joagăr).

Biblioteca din Paris

Semnat, cineva care știe

E puțin probabil să citești ceva despre perioada ocupației naziste din Paris, în care să nu se amintească despre scrisorile josnice prin care erau denunțate persoanele de origine evreiască. Biblioteca de Paris” de Janet Skeslien Charles, trad. Simona Săsărman, Litera, 2020 , cu tot romantismul din titlu și din imaginea de pe copertă, este despre război, denunțuri, lipsuri, curaj și despre a învăța din toate astea. Și, desigur, este despre bibliotecă. Franțuzoaica Odile se angajează la Biblioteca Americană din Paris chiar înainte ca orașul să fie străbătul de fiorul rece: „vine războiul”. Autoarea romanului a început prin a alterna capitolele în care ne vorbește despre Franța anilor ‘40, cu cele în care o regăsim pe Odile, patruzeci de ani mai târziu, într-un orășel din SUA.

Între cele două mari conflicte (Războiul Mondial și Războiul Rece, de care cred că autoarea e intrigată pentru că îl tot evocă, deși personajele nu par să aibă vreo legătură directă cu el), nu există, practic, nicio acțiune. Autoarea se folosește de întâlnirea dintre Odile (aflată acum la o vârstă venerabilă) și adolescenta Lily, pentru a reconstitui atmosfera sumbră a Parisului din vremea ocupației și, desigur, înduioșătoarea formă de rezistență prin lectură, întreprinsă atunci de bibliotecari. Pentru prima dată, ocupanții germani sunt prezentați în postura lor de oameni educați, departe de a fi lipsiți de umanitate și conștienți de ravagiile pe care le produc ei și războiul lor. Nu trupele naziste sunt însă subiectul cărții, ci, mai degrabă, parizienii, cei rămași să înfrunte, fiecare în felul lui, inimaginabilul. Și astfel prind viață portrete ale unor oameni care au intervenit în viețile celorlalți,  uneori cu sensibilitate și speranță, alteori deraindu-le dramatic traiectoria.

Cel mai înfiorător portret pe care-l creionează autoarea este cel al denunțătorului, întruchipat de una dintre cititoare. Semnate sau anonime, „scrisorile-ciori”, cele prin care se făceau atenționări, cu date exacte despre existența unor persoane de origine evreiască, nu erau altceva decât acțiunea cât se poate de conștientă, dar total lipsită de umanitate a celor care încercau în acest fel să-și regleze frustrările. Sigur că e o întreagă teorie legată de psihologia turnătorului, iar exemple găsim oriunde am privi în istorie. Denunțătorii, turnătorii, informatorii, persoanele de sprijin… sau cum se mai numesc ei astăzi, au un mare punct comun: simulează apartenența la comunitatea în care trăiesc și pretind că doresc doar binele ei,  în timp ce compun rapoarte defăimătoare, fără a avea neapărat o miză. Oameni mici, fără onoare! Și, mai rău, stigmatul nu piere odată cu ei. Totuși, nu pot să nu mă întreb: oare ce au simțit atunci când au aflat despre consecințele faptelor lor? Mi-e greu să cred că nu i-au mișcat imaginile din lagărele în care au sfârșit cei pe care i-au denunțat. Oare i-a bântuit acea imagine vreo clipă?  Sau… cine știe cât hău poate fi în sufletul unui astfel de om.

Pe de altă parte sunt bibliotecarii, cei descriși în carte. Între ei se remarcă Miss Reeder, directoarea bibliotecii, un personaj cât se poate de real.  Înțeleg că personajele nu numai că au existat, dar au și înfruntat cu un curaj aproape inconștient orice risc, pentru a duce oamenilor cărți. Autoarea a aflat despre ei când a primit o slujbă la Biblioteca Americană din Paris (cea de acum) și, ca un gest de admirație, a prezentat faptele în carte. Se vede că are și o pasiune pentru clasificarea zecimală Dewey, iar pe parcursul cărții încearcă să încadreze totul într-una dintre cele nouă grupe. În mod ironic, tocmai indicele CZU al cărții, aflat pe verso-ul paginii de titlu, este greșit (sau, să zic, incomplet).

Manierele și delicatețea lui Odile, femeia însingurată care și-a pierdut întreaga familie și care poartă un secret care o macină, sunt completate de candoarea fetiței din vecini, Lily. Și ea are o poveste, iar Odile devine meditatorul, modelul și mentorul ei. Pentru fiecare însă, cealaltă reprezintă salvarea.

Și iarăși mă gândesc că e în ordine dacă nu poți fi mereu drept, dar nu ai nicio scuză să nu fii bun.

”singura mare copilărie”

Satul trăiește în mine” (L.Blaga)

În ultimul timp am citit câteva discursuri interbelice, interesată de limbaj, de elocvența vorbitorului, de intensitatea expuneri, de temele abordate și, mai ales, de consistența în timp a ideilor exprimate. Fără a avea neapărat o legătură între ele, discursurile rostite de personalități precum Iorga, Titulescu, George Enescu, Ioan Lupaș, Goga, Constantin Rădulescu-Motru… sunt  extraordinar de însuflețite. Da, însuflețit este cuvântul potrivit.

În broșura de numai 28 de pagini, „Elogiul satului românesc, discurs rostit la 5 iunie 1937, în ședință solemnă, de L. Blaga, cu răspunsul d-lui I. Petrovici”, din colecția Academiei Române, Discursuri de recepție, numărul LXXI, tipărit de Monitorul Oficial și Imprimeriile statului.Imprimeria națională, București, 1937 – se află unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată.


Acest discurs a fost subiectul unui examen semestrial și m-am bucurat să-l recitesc acum, după atâția ani. Mi-amintesc că cerința profesorului examinator a fost oarecum neașteptată: a insistat să alcătuim propriul nostru elogiu  al satului, să prezentăm o viziune absolut personală, dar cu trimiteri și argumente pro și, eventual, contra la discursul lui Blaga. Textul m-a cucerit de la prima lectură și nu mi-a pus probleme. Ceea ce m-a încurcat puțin a fost expunerea propriei versiuni asupra satului. Asta pentru că nu am avut prea multe legături cu el. În copilărie am petrecut foarte puțin timp la bunici, dintr-un motiv …copilăresc. La 3 ani mi se spusese că tata a decedat. Însă nimeni nu s-a gândit să-mi explice sensul acestui cuvânt. Așa că în căpșorul meu au început să se nască, pe parcursul anilor, diferite idei. Ce putea să însemne că un om a decedat?  M-am gândit că nu poate fii decât o variantă a plecării, pentru că, pe atunci, moartea era de neconceput. Până târziu, am fost foarte sigură că tata se va întoarce numai după ce îi voi dovedi că îl merit. Oricum, îmi făcusem un plan: atunci când tata se va întoarce trebuia să fiu acolo unde mă lăsase, adică acasă. Mă gândeam că dacă nu mă găsea și nu înțelegea cât l-am așteptat, ar fi fost îngrozitor de dezamăgit. De aceea, refuzam constant să fiu lăsată la bunici pe perioada vacanței (cu plânsete, promisiuni și rugăminți fierbinți). Nu voiam în ruptul capului să ratez momentul întoarcerii lui, un moment pe care mi l-am imaginat de sute de ori! Era micul meu secret care mă făcea să am o atitudine sfidătoare față de copiii răutăcioși de la bloc și de colegii de clasă care-mi repetau disprețuitor că eu nu am tată. Abia așteptam momentul întoarcerii lui, când le voi putea demonstra tuturor că am avut dreptate, că a fost ”doar” decedat.

Aveam o vârstă ridicol de mare când am început să accept acel adevăr pe care cred totuși că-l știusem tot timpul. Dar era târziu pentru a mai recupera  ”singura mare copilărie” (p.4). Îmi amintesc totuși, cu multă nostalgie, cele câteva vizite la bunici. Așadar, în expunerea pentru examen m-am axat pe senzațiile pe care mi le aminteam: mirosul ierbii cosite și luminițele licuricilor, gustul aguridei, liniștea care se așeza seara și iubirea cu care eram strânsă în brațe de către bunici. Satul a pătruns astfel, discret, în sufletul meu, dacă nu cumva era acolo dintotdeauna… iar eseul lui Blaga este într-adevăr cuceritor. Îmi pot imagina emoția celor care l-au ascultat pentru prima dată, în ședința solemnă a Academiei Române, prezidată de Regele Carol I. Conform tradiției, primirea unui nou membru în Academia Română se face numai după ce se eliberează un loc. În acel moment însă, se dorea lărgirea numărului de membri, așa că Blaga nu a mai adus, așa cum se cuvenea, ”elogiul unui nemuritor dispărut trupește” (p.3), adică un omagiu predecesorului său. Totuși, viitorul academician vorbește în  discursul său  ”despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc” (p. 3).

În astfel de discursuri, prețiozitatea autorului este justificată de solemnitatea momentului și de calitatea audienței, dar textul lui Blaga se remarcă prin extraordinara naturalețe cu care descrie lucruri simple, cunoscute, dar rareori rostite. Textul te atinge cu o subtilitate pe care numai un român o poate înțelege cu adevărat. E tulburător!


Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin, ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc”. (p. 11)

Lesson #17

 Suaviter in modo, fortiter in re

Blând în manieră, ferm în faptă – o lecție despre admirație descoperită într-un volum vechi, în care B. Brănișteanu, un ziarist al epocii, îi aduce un omagiu trist lui Nicolae Titulescu.

Așadar este despre admirație…un cuvânt nobil care descrie în egală măsură atât subiectul admirației, cât și pe cel care simte astfel. (Exclud derapajele lingușitoare!). A recunoaște superioritatea cuiva ține de inteligență, iar a-ți declara stima pentru un semen sau pentru fapta sa este o măsură a generozității. Fiecare privește din unghiul său și prin propriile filtre. Ceea ce pentru unii înseamnă un motiv de încântare, pentru alții nu reprezintă nimic.

O reușită, atunci când nu te include și pe tine, îți stârnește fie admirație, fie indiferență, fie invidie. Caracterul, educația și bunul-simț reacționează la acest gen de stimul și tot ele te împiedică să iei în derâdere succesul cuiva. Pentru asta există defăimătorul, acel comic-pamfletar care nu are însă nimic de-a face cu satira. Și nici cu critica obiectivă. Desigur, și acesta presupune o solicitare, dar atunci când creația ”pamfletarului”  nu are nimic de a face cu un demers literar, ceea ce rezultă nu poate fi decât consecința frustrării și a incapacității de a-și depăși propriile limite ale caracterului. Când nu poate fi mai bun, preferă să pretindă că este, mimând corectitudinea și rigoarea, denigrând orice poate fi interpretabil în succesul cuiva și, alegând din întreg tabloul doar detaliul tremurat, îl caricaturizează excesiv, conferindu-i astfel caracteristici din propria hidoșenie sufletească.  Aceasta este frustrarea în forma sa desăvârșită, ascunsă sub masca jurnalistului justițiar. În spatele denigratorului sunt acumulări care nu au nimic de-a face cu inteligența, sunt săbiile lașe ale violenței pe care nu și-o poate pune în practică altfel. Nu e de mirare că, acest tip nu se „bate în idei”, ci caută nodul din papură, cântărind situațiile după propriile nereușite. Câtă risipă! Dincolo însă de inutilitatea acestui demers (exceptând satisfacția personală) nu este decât consumul și indiferența cu care maculează succesul cuiva cu propriile considerente bazate pe iraționalitatea cultivată prin mecanismele urii.


Asta am găsit, printre rânduri, în volumul  Nicolae Titulescu, Amintiri. Note reflexii, Editura Socec & Co, S.A.R., [1945] , autor B. Brănișteanu,– economist, sociolog și jurnalist la mai multe publicații periodice, printre care Adevărul și Dimineața, pe care le-a și condus o perioadă. A murit în 1947, nu înainte de a fi redactat un jurnal, pe care mi-ar plăcea să-l citesc într-o zi. A fost prieten sau cel puțin apropiat al unor personalități ale vieții sociale, culturale și politice despre care a scris pagini încărcate de sinceritate: Take Ionescu, Lovinescu, Marghiloman, Caragiale, Titulescu. A respins cu tărie noile caracteristici ale presei “de bulevard”, așa cum numea tendințele ziaristicii de a prezenta articole cu titluri pompoase și cu conținut pamfletar. Detesta aceste „căderi” jurnalistice și îi disprețuia pe cei care, din considerente absolut personale, nu făceau altceva decât să hulească și să terfelească, complet desprinși de tehnica și de termenii unei polemicii civilizate. În schimb, avea un fler deosebit în a recunoaște un om de calitate și mai ales, nu avea nicio rezervă în a-și exprima admirația.


Paginile ce urmează, le-am scris pe nerăsuflate, în ziua în care am aflat că Nicolae Titulescu a murit” (p. 5). Textul are o anume simplitate, ceea ce face și mai evident  regretul pierderii unui om  pe care l-a apreciat sincer. Titulescu s-a stins din viață la Cannes, pe 19 martie 1941, la 59 de ani, în urma unei serioase probleme medicale. Constată cu amărăciune că „până să vie transformarea valorii tuturor valorilor, înregistrăm deocamdată, numai distrugerea și dispariția lor” (p. 12), asociind astfel plecarea lui Titulescu cu dispariția unei lumi. Se arată contrariat de indiferența cu care este primită vestea morții diplomatului român și de faptul că lumea nu sesizează influența pe care încă ar fi putut să o aibă în gestionarea politicii noastre externe. Nu încearcă să-i ascundă vulnerabilitățile. Nicidecum. Îi enumeră slăbiciunile, cele „de care niciun om mare nu e scutit” și explică modul în care etichetele comodității și ale șovăirii au contribuit până la urmă la crearea unei false reprezentări a omului Titulescu. Se spunea că avea un fizic delicat, ținând în permanență să aibă un doctor în preajmă. Suferea de frig, de aceea se îmbrăca gros, indiferent de anotimp. Pe de altă parte și preferința lui de a lucra noaptea, ceea ce însemna că se trezea târziu dimineața, îi adusese reputația de indolent, chiar leneș.  Brănișteanu construiește însă un tablou sincer al gesturilor spontane sau studiate care au compus imaginea unui om civilizat care „nu confunda șmecheria și minciuna cu discreția și abilitatea diplomatică”(p. 24). Și, mai ales, a scos în evidență remarcabilul talent oratoric pe care acesta și-l adapta în funcție de auditoriu, dând dovadă de o fină cunoaștere a naturii umane. „Cu valoarea adversarului, crește meritul celui care-l combate. Cine prezintă o armată înfrântă ca lașă, scoboară valoarea propriei sale biruințe.” (p. 28)

Dincolo de controversele mai vechi și mai noi, Titulescu a fost un om iubit și apreciat pentru bonomia sa, pentru sclipitoarea inteligență, pentru umor și jovialitate. Adevărul este că vrând-nevrând ești asociat cu termenii pe care-i folosești, cu stilul și cu acțiunile tale. Ești ceea ce exprimi. 

Avertisment

Ar fi trebuit să se întoarcă în timp cu mulți ani în urmă, dar acum nu mai are ce să caute în acel loc”. (p. 311)

Cu această carte,“Avertisment”, de Renee Knight, București, Editura Trei, 2017, 330 p., am ceva în comun: nu știu cum a apărut în biblioteca mea. Probabil am cumpărat-o  împreună cu alte cărți, atrasă de prezentarea de pe ultima copertă.

E una dintre acele cărți pe care nu-mi doresc să le recitesc. Are un subiect interesant, suspans… e citibilă, dar manifestările sunt exagerate. Deși nu se depărtează de realism, prind o intensitate dezgustătoare. Autoarea ne poartă într-o incursiune în mintea unui răzbunător, a unei persoane conduse de raționamente superficiale, menite să-i alimenteze setea de răzbunare. Se pare că un comportament revanșard nu ține doar de orgoliu sau din dorința de dreptate, ci este mai ales o problemă de caracter, dacă nu chiar una de sănătate. A-ți irosi chiar și numai o clipă pentru a plănui o răzbunare înseamnă că nu ai altceva mai bun de făcut cu viața ta, dar a te consuma pe de-a-ntregul într-o ură și în a-ți concentra existența pe momentul în care vei distruge subiectul urii tale, asta e de domeniul balamucului.

Răzbunătorul se consideră o victimă, își plânge de milă și își găsește alinare doar în gândul că va restabili dreptatea odată ce-l va distruge pe cel care l-a stârnit.  Simte satisfacție chiar și numai imaginându-și efectul scenarilor lui sângeroase. Dar ura se cere mereu alimentată. Odată posedat de ea, ajunge să te conducă, să te supună. Poate cel urmărit va supraviețui planului tău de răzbunare, care oricât de crunt l-ar lovi e un fenomen exterior lui, precum o calamitate. Se va lupta fizic cu amenințarea, ca orice om sănătos care se confruntă cu imprevizibilul. Dar răzbunătorul va fi măcinat neîncetat din interior. Ura îl va distruge pe dinăuntru, îl va epuiza, îi va îmbolnăvi organele vulnerabile în fața acestei forfote de care e cuprins întregul organism. Ghearele maligne ale urii distrug armonia, liniștea, sănătatea. Despre aceasta este cartea. Despre un om urât.

Acțiunea ne e prezentată față-verso, cauză-efect, prezent-trecut, realitate-presupunere…  Pe de o parte e ea, Catherine Ravenscroft, o femeie cu o familie frumoasă, care ajunsese să-și îndeplinească toate aspirațiile legate de carieră; pe de altă parte era el, Stephen Brigstocke, un pensionar văduv. Viața femeii devine un coșmar când bătrânul recompune trecutul pe baza unor fotografii și a unui manuscris. Cuprins de dorința furibundă de răzbunare (motivul îl aflăm mai târziu) publică volumul.  Catherinei descoperă că romanul este despre ea, despre un mister de care numai două persoane știau: ea și Jonathan – un tânăr care murise cu mulți ani în urmă.  Cartea din carte ( să zic așa) este însă o falsă proiecție a realității.

În romanul Avertisment, capitolele despre acțiunile femeii și ale bărânului alternează, adâncindu-ne cu fiecare pagină în suspans. Chiar și atunci când ai impresia că se mai ridică câte un văl, un alt mister îi ia locul. Un alt efect ciudat al acestei alternanțe este imposibilitatea de a te situa de partea cuiva, din capul locului.  La început, empatizezi cu drama bătrânului, pentru ca, în următorul capitol, să fi copleșit de situația incredibilă în care se află Catherine. Antagonismul dintre ei te consumă, iar sentimentul general este că vrei să se termine.  Răzbunarea e împinsă mult prea departe, frizează  patologicul. Bătrânul acționează ca un dement pervers și dezgustător.

Poate că în background este și despre cum poți îmbătrâni. Deși fusese profesor, se vede că niciuna dintre faptele lui nu-i trădează acest statut. La ce i-a folosit presupusa inteligență, dacă nu s-a materializat în înțelepciune? Nu a făcut decât să-l facă să conștientize naufragiul vieți sale.

Da, este despre un om urât!

Grădinăritul de plăcere

Nu m-am așteptat nicio clipă să fie ușor, dar nici nu vreau să fac să pară mai greu decât este. Grădinăritul! Aleg varianta “de plăcere”, singura care nu implică un ajutor constant sau investiții majore și care nu-mi dă senzația de ocupație cu normă întreagă.

Dintotdeauna mi-a plăcut să fiu înconjurată de plante, iar conform principiului “ai grijă ce-ți dorești…” m-am ales, acum vreo doi ani, cu o vie și cu un teren aflat în continuarea ei. Deși cunoștințele mele agricole tind spre zero și nici nu am vreun soi de prietenie cu vinul, mi-am pus cizmulițele cu floricele și mănușile de grădinărit, iar via nici nu a simțit că și-a schimbat amicul de distracție.

Acum alta. Mă deprimă locurile pustii. De pe terenurile învecinate, copleșite de arbuști uscați și vegetație cât casa, se aud țipetele stridente ale fazanilor, cei mai recenți și cred, singurii locatari ai acestora. Mă bucur să-i văd zburând dintr-o parte în alta, creând o mică agitație din când în când, făcând-o pe Moca să se ascundă în spatele meu. Pe terenul cu care se continuă via mea erau câțiva pomi răzleți, unii uscați, iar alții niciodată tunși, abia au făcut un pumn de fructe. Suficient cât să mă lămuresc ce sunt. După o curățare drastică și după o mică investiție în pomi fructiferi, garantați de un producător de prin zonă, am încropit o mică livadă cu de toate: meri, peri, pruni, cireși, piersici, caiși, nectarini, vișini, smochin, nuci, migdal, gutui, kaki, rodie (just for fun!), precum și zmeură, aronia, kivi și doi afini. Între vie și livadă am plantat și câteva rânduri de căpșuni.

Proiectul meu este însă la început și îmi va lua ceva timp. Pe lângă vie și livadă, mi-aș dori să amenajez și un mic părculeț pentru relaxare (pentru că și asta face parte din grădinăritul de plăcere) și o grădină de plante aromatice. Deocamdată, curtea este în plin proces de transformare și arată mai degrabă a șantier. Am plantat însă câțiva bulbișori de primăvară, iar fețișoarele lor mirate mă încântă peste măsură.

Deși e nițică “zdroabă”, ceea ce mă surprinde este că nu oboseala, ci satisfacția este starea care te cuprinde după o zi de grădinărit.

Am de gând să măsor roadele în clipe de mulțumire!

Seducătorul domn Nae

Solar și tenebros, luminos și întunecat de umbra demonică a lucidității tăioase, flegmatic și stihial” (p. 181)

Omul acesta are ceva…  ceva înfiorător!

… atitudine tulburătoare, privire inteligentă și pătrunzătoare, un magnetism mefistofelic, un mister în întreaga lui apariție. Cu siguranță este (era) fermecător și șarmant, iar dacă în lucrarea de față este prezentat ca fiind un seducător, atunci așa trebuie să fi fost.  Nu-mi rămâne decât să-mi desprind ochii de la imaginea de pe copertă și mă concentrez asupra textului.

Așadar, Tatiana Niculescu, Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu”, București, Humanitas, 2020. Autoarea îmi pare genială! A scris mai multe biografii interbelice, ficțiuni istorice și romane într-un stil cu totul particular, lipsit de prețiozitate și cu o evidentă plăcere de a povesti. Pentru mine, farmecul unei povestiri constă în ton, în cursivitate și în detalii.  Dacă se mai adaugă și un subiect ca acesta, atunci mă pot declara încântată.

Biografia lui Nae Ionescu este mai mult decât o poveste de viață, este mai degrabă imaginea în detaliu a unei epoci aproape uitate. Pe Nae Ionescu nu l-am întâlnit în timpul studiilor. De existența lui am aflat mai târziu, când l-am descoperit pe Mircea Vulcănescu. Dar asta este o altă poveste.

A venit momentul să cunosc misteriosul personaj interbelic, Profesorul care a pus pe jar gândirea academică românească, lumea politică, protipendada Bucureștiului și inimile câtorva femei. Pentru aceasta, autoarea ne poartă înapoi în timp, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când îl regăsim pe bunicul dinspre tată,  Stroe sin Ivașcu Vișan, un țăran clăcaș dintr-un sat din Brăila, dârz și neclintit, susținător al Unirii și deputat în divanul ad-hoc al Munteniei.  De la el pare să fi împrumutat Nae Ionescu ambiția. Aflăm și despre originile grecești sau aromâne dinspre mamă, dar și despre copilăria întreruptă brutal după moartea tatălui. E greu de explicat felul în care trauma pierderii unui părinte afectează copilul și chiar adultul de mai târziu, dar această confruntare cu durerea declanșează acele mecanisme de auto-protecție care pot lua forme infinite de manifestare. De cele mai multe ori, ceilalți nu percep decât comportamentele prin care încearcă să-și ascundă descurajarea, iar acestea au făcut din copilul Nae Ionescu un rebel și un răzvrătit. Elevul ambițios și silitor, premiant an de an, s-a transformat într-un adolescent indisciplinat, cu nota scăzută la purtare și exmatriculat înainte de absolvire, pentru ideile sale naționaliste. Își exprima mult prea ostentativ admirația pentru scrierile lui Max Stirner, prin care acesta promova ideea că “propriul interes este singurul motiv legitim de acțiune, iar egoismul baza realității” (p. 27). Mai târziu, ecouri ale acestor lecturi de tip manifest se vor regăsi în gândirea lui Nae Ionescu. 

Cu ajutorul rudelor înstărite a reușit totuși să-și dea examenele și să se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. La sosirea în capitală părea “un provincial singuratic, un neadaptat în răspăr cu lumea, un precoce mizantrop, un tânăr urmărit de melancolie, dar, în același timp, crește în el un bărbat în care clocotesc dorința de afirmare și ambiția de a-și construi un destin aparte“ (p. 38).  

În 1911, student fiind, s-a îndrăgostit de una dintre colegele de la secția germană, Elena-Margareta Fotino, cu care s-a logodit chiar înainte de a pleca la Universitatea catolică din Gottingen. I-a devenit soție după 5 ani, au avut împreună doi băieți, după care relația lor s-a destrămat și au trăit vieți separate. Perioada studenției a fost marcată de sărăcie (“izvorul răului’ ) și de dorul de viitoarea soție:  “și nu cer nimic altceva decât pe tine; înțeleg să fac cu societatea și cu viața un contract: condițiile mele sunt acestea; mi se acceptă, bine; nu, eu ți-o spun hotărât: rup contractul” (p. 57). Starea de spirit i se reflecta și în preocupările  academice. A încercat să conceapă un nou sistem filosofic,  propriu,  bazat pe pesimism.

A părăsit la timp Gottingenul și s-a mutat la München, unde a fost cuprins iarăși de entuziasmul începutului. Străbătea străzile elegante și frecventa cafenele celebre unde este foarte posibil să se fi intersectat cu un tânărul pictor amator, care încerca să-și vândă peisajele, singuraticul pe atunci  Adolf Hitler. A experimentat toate stările provocate de efervescenta viață culturală a marelui oraș și de noile curentele filosofice germane. A început să fie interesat de studiul religiei dintr-o perspectivă periculoasă, cea care avea să provoace grozăvia de la mijlocul secolului al XX-lea și de misticismul pe care-l găsea fascinant… dar ceea ce l-a cucerit cu adevărat a fost lucrarea lui Huston S. Chamberlain, un britanic filogerman cu o biografie interesantă. În  “Fundamentele secolului XIX” (Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts), care se dorea a fi o istorie a secolului al XIX-lea, autorul face din teoria raselor “cheia civilizației europene”, iar laitmotivul cărții este superioritatea de rasă. Aceasta va deveni cartea de căpătâi a tânărului Nae Ionescu, în care va găsi o viziune închegată asupra a ceea ce el numea evoluția spiritului european. De altfel, Nae Ionescu nu a ezitat niciodată să-și manifeste admirația pentru poporul german și pentru ideea vremii: unitatea dintre stat și rasă.

S-a întors în țară cu puțin înainte de asasinatul de la Sarajevo și de consecințele de neimaginat pe care le-a avut. Profesorii români îl presau să-și definitiveze teza de doctorat, dar răspunsul lui Nae Ionescu era invariabil: ”dacă există pe lumea asta conștiința scrisului și responsabilitatea pentru fiecare vorbă pusă sub iscălitură pe hârtie, apoi eu o am cu siguranță” (p.87). Dar nu pedanteria științifică i-a amânat planurile, ci războiul.

Odată cu ieșirea României din neutralitate și intrarea în război împotriva Germaniei, toți cetățenii români aflați pe teritoriul Germaniei au fost considerați prizonieri și au fost duși în lagăre. Nae Ionescu se afla împreună cu soția la München, așa că a devenit prizonier de război, reținut într-un castel din orășelul Cele, de lângă Hanovra. Prizonieratul acesta semăna mai mult cu o vacanță în care singurele preocupări erau concertele zilnice, lecturile,  competițiile sportive, proiecțiile de film. Peste toate acestea plutea însă o permanentă îngrijorare pentru starea soției sale care aștepta un copil. A fost eliberat după un an și mai multe intervenții. Viața în Germania Primului Război Mondial nu era deloc ușoară, așa că și Nae Ionescu s-a izbit din plin de neajunsurile sărăciei și de incertitudini deprimante. S-a angajat ca ziarist la Tyrolia și locuia într-o modestă pensiune împreună cu soția, cu băiatul Radu Mircea și cu nou-născutul Răzvan. După armistițiu au urmat demonstrații și contra-demonstrații, lupte de stradă, execuții, revolte care au dus Bavaria în pragul unui război civil. A fost, cu certitudine, martorul evenimentelor care au schimbat pentru totdeauna Europa.  “În matricea experienței lui germane se așeza pe neștiute moștenirea bunicului Stroe Ivașcu, de participant direct la istoria timpului său. “ (p. 106)

Reveniți într-o Românie total schimbată, cei doi soți au fost nevoiți să trăiască din nou separați și nu după mult timp ruptura a fost definitivă. Deși ea nu a încetat să-l iubească, el a trăit o viață plină de galanterii și scandaluri amoroase.

Și-a început cariera ca director de studii și profesor de germană la liceul militar de la Mănăstirea Dealu, apoi ca profesor la Universitatea din București. S-a remarcat în calitatea de dascăl, dar s-a implicat și în activități de aducere în țară a cărților tipărite în Europa, prin nou înființata Centrală a Cărților finanțată de bancherul Aristide Blank. Gândirea lui Nae Ionescu, împărțită în egală măsură între filosofie și teologie, și-a pus desigur amprenta și pe politica de achiziție a cărților. Vladimir Ghica i-a mijlocit câteva contacte cu editurile religioase de la Paris și i-a trimis cărți pe care le-au dezbătut intens prin corespondență. Nae Ionescu i-a trimis monseniorului, la rândul său, câteva dintre lucrările proprii, iar după ce acesta le-a parcurs, i-a spus nonșalant că sunt bune de aruncat. E posibil ca monseniorul să-i fi testat astfel vanitatea, după cum e posibil și ca acesta să fi fost motivul rezervei filosofului de a-și construi și publica opera. Cu timpul, Nae Ionescu a devenit un înverșunat opozant al ideii susținute de Vladimir Ghica, de unificare a Bisericilor și a inițiat o amplă mișcare de renaștere ortodoxă, promovată mai ales în articolele din rubrica duminicală a ziarului Cuvântul. A devenit foarte critic la adresa capilor Bisericii, ceea ce i-a atras mânia patriarhului Miron Cristea, care a insistat ca, pe zidul exterior a bisericii patriarhale, unde este reprezentată Judecata de Apoi, diavolul cel mare să aibă chipul lui Nae Ionescu. Mi-amintește de Leonardo da Vinci care a amenințat un preot cu aceeași procedură atunci când era sâcâit să termine o pictură murală.

Atunci când preda, amfiteatrul era arhiplin. El era Profesorul, un lup viforos, un adevărat iluzionist intelectual, un vrăjitor al minților tinere, un dresor de concepte. Studenții lui, discipolii, printre care Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade îl priveau cu o desăvârșită admirație și se simțeau literalmente ”aleși pentru un proiect cultural echivalent cu un destin” (p. 145). Uluitor! Acestui portret i se adaugă și imaginea creată de mondenele sale aventuri și relații amoroase. Cea mai răsunătoare dintre ele, cea cu excentrica Maruca Cantacuzino, i-a deschis porțile unei lumi cu totul exclusiviste, ”lumea politică a vremii, unde se țes marile proiecte și intrigile, se răspândesc informații de culise ori bârfe de alcov, se fac și se desfac alianțe și înțelegeri electorale” (p. 164).  Odată cu el devenim și noi martorii acelor vremuri frământate, marcate de aspirații mai mult sau mai puțin naționaliste, de curente antisemite și mișcări care au dus la formarea ”Legiunii”. Carlist convins, Nae Ionescu împărțea la vremea aceea cu regele mai cu seamă preocupările culturale. Devenise un personaj destul de prezent în cercurile aristocratice și în cele apropiate regelui. Dacă în prima parte a vieții îi plăcea să spună că e țigan și că se trage din neamul voievodului Răzvan, acum se dorea un aristocrat al gândirii, iubit de înalta societate.

Maruca Cantacuzino începuse să se distanțeze de acțiunile lui Nae, considerând că s-a folosit de ea pentru a accede în cercurile politice. Relația lor s-a sfârșit în iulie 1933, dar fiecare a trăit momentul la intensități diferite: ea a încercat să se automutileze, el se delecta cu o nouă iubire – Lucia Popovici-Lupa, fiica profesorului și legionarului Niculae O. Popovici-Lupa. ”Nae Ionescu părăsește lumea boierimii de viță a Marucăi și își face intrarea în familia legionară” ( p. 186).

Dacă această nouă relație îi va asigura confortul sentimental pentru următorii șase ani, opțiunile politice i-au zguduit viața. Evident atras de idealurile legionare care aveau puternice accente de susținere a ortodoxiei și de-a dreptul impresionat de Corneliu Zelea Codreanu, Profesorul a declarat ulterior că toate acestea făceau parte dintr-un plan al regelui prin care îi încredințase lui misiunea de a face din mișcarea legionară Partidul Unic de Stat al Dictaturii Regale. Oricum ar fi fost, anul 1933 a fost marcat de numeroase evenimente care au avut în prim plan mișcarea legionară și partidul său politic, Garda de Fier. Au început asasinatele și repercursiunile, iar Nae Ionescu a fost arestat în ianuarie 1934, după uciderea prim-ministrului I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, de către grupul rămas în istorie sub numele ”Nicadori”. A fost eliberat și absolvit de orice vină, două luni mai târziu.

Cu numai câțiva ani înainte, Nae Ionescu își manifestase fără rezerve admirația pentru creațiile unui tânăr scriitor evreu, Iosif Hechter, nimeni altul decât Mihai Sebastian. Ei bine, odată cu intrarea pe orbita antisemitismului legionar, Nae Ionescu a început să-și manifeste și nou dobândita intransigență antisemită, începând chiar cu discipolul și colegul său de redacție, Mihail Sebastian. ”Vremea toleranței a trecut” (p. 200), iar prefața umilitoare la cartea acestuia, De două mii de ani, era, de fapt, o condamnare definitivă a tot ceea ce reprezenta autorul, numindu-l, cu un evident ton ironic, după identitatea lui evreiască: Iosif Hechter. Toată această chestiune e pe larg descrisă în carte și îmi pare incredibilă.

Tot acum încep tot mai mulți să pună la îndoială originalitatea cursurilor universitare ale lui Nae Ionescu. Mihail Sebastian se alătură diverșilor intelectuali care semnalaseră suspecta asemănare a teoriilor profesorului cu cele ale unor gânditori în special de origine germană. ”Cine este, până la urmă, acest fantastic iluzionist al gândirii” se întreabă autoarea și mă întreb și eu.

În ton cu isteria nazistă, represaliile împotriva evreilor se intensifică în anul 1938, când guvernul Goga-Cuza ia severe măsuri antisemite. Nae Ionescu începe să fie considerat ideologul Gărzi de Fier, cu toate oscilațiile sale. Tocmai asta i-a adus o nouă arestare, ocazie cu care l-a reîntâlnit pe fostul lui student, Mircea Eliade. A fost eliberat după o declarație de desolidarizare de Garda de Fier. Apoi a fost iarăși arestat după un denunț. A fost eliberat în urma unei crize cardiace și s-a retras în casa Cellei Delavrancea și mai apoi în vila sa de la Băneasa. Veștile despre război începeau să ia amploare, iar Armand Călinescu a fost ucis de legionarii care doreau să răzbune moartea lui Zelea Codreanu. Pe acest fond, Nae Ionescu a fost dat afară de la Universitate.

Și a venit și  seara de martie, când aflat într-o vizită la sponsorul lui, Nicolae Malaxa, s-a întreținut cu ziaristul legionar Nicolae Terianu, bănuit că ar fi fost informator al poliției. Acesta i-a dat lui Nae Ionescu două țigări. În acea seară, a făcut un nou atac de cord și câteva zile mai târziu, pe 15 martie 1940, a murit având-o alături pe Cella. Suspiciuni cu privire la cauza morții sale au circulat mult timp. Nu împlinise 50 de ani. Deși  a trăit toți acești ani separat de soția lui, nu a divorțat niciodată. Băiatul cel mare, Radu Mircea a murit un an mai târziu pe front, iar Răzvan a devenit un medic celebru.

Am citit cu mult interes cartea, pentru că am vrut să știu ce e cu omul ăsta. Cel mai adesea, când citesc o biografie, mă atașez de personaje. Cel mai adesea!

”E singurul om care mi-a dat în viață sentimentul legendei” (p. 10)

♥️Amsterdam

Amsterdamul e în topul orașelor pe care le iubesc și în care mi-aș dori să revin… cândva.  Acum însă nimic nu mă oprește să fac un mic “rond de noapte” printre amintirile, din fericire, nu foarte îndepărtate și să mă opresc în micuța bibliotecă de cercetare aflată în aceeași clădire cu celebrul Rijksmuseum. În față impunătoarei construcții ridicate în sec. al XIX-lea după planurile arhitectului Pierre Cuypers (1827-1921) se află însemnele moderne de exprimare stradală a admirației, o alăturare contrastantă, dar irezistibilă atunci când vrei să-ți imortalizezi prezența în această incredibilă parte a lumii. 🙂

Arhitectura muzeului constă în îmbinații spectaculoase de elementele renascentiste și detalii medievale, concretizate printr-o abundență de ornamente, încastrate sau în relief, aflate pretutindeni de-a lungul galeriilor foarte înalte și completate de vitralii spectaculoase. Stilul ales de arhitectul olandez a fost, de altfel, aspru criticat în epocă. A fost acuzat că a exagerat, făcând clădirea să semene mai degrabă cu o catedrală catolică.  Multe dintre ornamente au fost chiar îndepărtate sau acoperite, dar majoritatea au fost reașezate sau readuse la forma de odinioară cu ocazia recentei restaurări a muzeului. Oricum, ansamblul este unitar, armonios, perfect integrat printr-un concept specific renascentismului olandez și aplicat cu mare rafinament.

Alcătuită numai dintr-o sala de studiu și un auditoriu, aceasta este, de fapt, una dintre principalele biblioteci de istoria artei din lume, cu o colecție unică de tipărituri, desene, lucrări despre arta industrială olandeză și despre sculptura din Europa de Vest din Evul Mediu și până în zorii secolului al XX-lea. Acestora li se adaugă impresionante volume de iconografie, istoria fotografiei, miniaturi indiene, bronzuri chinezești și tipărituri japoneze. Astăzi, biblioteca are un fond de peste 450.000 de volume expuse într- un spațiu desfășurat pe patru niveluri, încadrat într-un perimetru dreptunghiular individual, cu puncte de acces din holul central al muzeului.

Cu toată apetența pentru ornamentate, Cuypers a evitat să folosească în exces elemente decorative în spațiul bibliotecii și a ales o zugrăveală neutră pentru pereți, asigurând astfel  o  reflecție optimă a luminii. A adăugat totuși câteva motive decorative discrete, cu o pronunțată notă artizanală și a lăsat la vedere structura metalică a spațiului. Pe unul dintre colțurile camerei este plasată o scară spiralată, de asemenea metalică, ce permite accesul între niveluri, oferind spațiului un plus de confort și de utilitate. Și coloanele care susțin acoperișul boltit par să fie mai degrabă ornamentale, atât de bine au fost integrate în structura spațiului.

Pliant

Fiecare element are un rol bine gândit, astfel încât să dea amploare incintei sau să creeze o atmosferă primitoare, prielnică studiului. Pereții bibliotecii sunt acoperiți în întregime de rafturi și numai unul singur are un set triptic de ferestre. Cuypers, cunoscut fiind pentru atenția la detalii, a conceput însă un luminator care înlocuiește în întregime tavanul și asigură pătrunderea luminii naturale pe întreg parcursul zilei.

Apreciez inițiativa administratorilor muzeului de a edita pliante foto cu spațiul interior în care sunt marcate și explicate punctele de interes. Am completat cu informații găsite aici: https://www.rijksmuseum.nl/en/visitor-information/inside-the-rijksmuseum/-cuypers-library

În rest, despre Amsterdam… numai de bine!


Grup statuar care reprezintă personajele “Rondului de noapte” în Rembrandplein

La mulți ani și visuri împlinite!

La mulți ani, lecturi și visuri!

M-am lăsat ușor luată de valul consumerist al sărbătorilor și era să uit că, la începutul anului, am răspuns unor provocări literare. Dacă ar fi fost un an normal, presupun că mi-ar fi fost greu să mă țin de ele, dar cum am șters de pe listă călătoriile și multe altele care m-ar fi putut distrage (în sens pozitiv!), mi-au rămas lecturile … de altfel, la fel dragi! Nu știu dacă datorită acestor provocări am citit mai mult ca de obicei, dar am încercat să scriu câte ceva despre aproape fiecare volum. A fost incitantă selectarea cărților, căutarea titlurilor potrivite cerințelor… în fine, a fost interesant! Ca orice lucru nou!

Prima provocare a fost lansată de Praf de stele și  a constat în a citi  pe măsura numelui meu.. de blog. Așadar, a trebuit să citesc acele volume ale cărui titlu corespund literelor din numele blogului meu. Și uite ce a ieșit:

I “Iarna vrajbei noastre” de John Steinbeck –  Noile ispite ale Americii postbelice  și morala socială. O carte remarcabilă!

M„Măsura omului”, de Marco Malvaldi – Leonardo, dragul de Leonardo da Vinci, cum face el ca totul să fie un mister!

A „A cincea cupă„ de Dan Simmons – o întoarcere în timp pentru a-i reîntâlni pe Henry James (realul) și irealul Sherlock Holmes.

G „Gluma”, de Milan Kundera – o ironie cât o viață. Nimic nu rămâne neplătit în comunism.

IIscoditorii de Anne Gisleson: o carte despre cărți și despre puterea lor vindecătoare.

N „Nopțile albe” de F. M. Dostoievski – o duioasă povestire despre iluzia dragostei care trece uneori pe lângă noi.

AArhitectul parizian de Charles Belfoure – despre acea parte a istoriei cu care nu se mândrește nimeni.  

R „Rezervația de oameni” de Ion Soare – este despre locuri pe cât de dragi mie, pe atât de misterioase.

Y„Yesterday” de Emil Mladin – mi-a fost foarte greu să găsesc un titlu care începe cu Y.  

CCafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky  – una dintre acele cărți motivaționale ușor romanțate.

O “O lume se destramă”, de Chinua Achebe – o incursiune în viața de zi a unui trib nigerian la granița dintre epoci.

F„Firu’n patru” de Eugen Lovinescu – una dintre cărțile care mi-au plăcut cel mai mult anul acesta.

F„Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford –  un roman despre Agatha Christie, o încercare detectivistică, departe însă de genialul stil al celebrei scriitoare.

E “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey – o carte despre uitare și despre cum încearcă memoria să răzbată printre straturile de Alzheimer.

EEvgheniții de Constanța Vintilă-Ghițulescu – o poveste de dragoste din împotmolita  atmosferă bucureșteană a începutului de secol XIX.

Cealaltă provocare literară a fost lansată de Fata din bibliotecă și a constat în selectarea lecturilor în funcție de o temă dată, astfel:

1.O trilogie: „Trilogia New York-ului” de Paul Auster – conține trei micro romane: Orașul de sticlă, Fantome, Camera încuiată.

2.O carte de debut: Cafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky  – acesta a fost primul volum din seria cărților motivaționale care i-au schimbat viața autorului.

3.O carte foarte populară: “Iarna vrajbei noastre” de John Steinbeck – nu numai autorul, dar și acest volum a făcut istorie.

4.O carte care va fi ecranizată în 2020: Pacienta tăcută de Alex Michaelides , cu toată zarva, nu mă gândeam că ar mai fi ecranizat, dar se pare că s-au ținut de cuvânt: Trailer   

5.O carte scrisă de un autor român: Evgheniții de Constanța Vintilă-Ghițulescu – autoarea este doctor în istorie și civilizație.

6.O carte de non-ficțiune: Din genune spre minune. Confesiunile unei bolnave psihic” de Alexandra Tătaruo confesiune onestă despre lungul drum al regăsirii luminii.

7.O carte care ți-a fost recomandată de cineva: “La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea – mi-a fost recomandată de doamna Daniela Marin  și am participat la lansarea volumului în prezența autorului, domnul  Mihai Cotea.

8.O carte cu peste 700 de pagini: „A cincea cupă„ de Dan Simmons – Are 736 pagini pline de suspans.  

9.O carte al cărui titlu conține o cifră/un număr:  „Firu’n patru” de Eugen Lovinescu – deși e de nota zece, e un patru strecurat acolo.

10.O carte pe care ai ales-o datorită copertă: „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford –  aș putea spune că am ales-o mai mult după titlul frumos scris pe copertă, dar da, și imaginea unei femei din anii 30’  cu un tren pe fundal (a la Anna Karenina), mi-a atras atenția.

11.O carte cuprinsă în topul New York Times Bestseller – “Soția din Paris”, Paula McLain – a fost tradus în peste treizeci de ţări, și, desigur, a fost desemnat bestseller de către New York Times.

12.O carte cu mai puțin de 250 de pagini: „Rezervația de oameni” de Ion Soare se încadrează perfect cerinței – are doar 103 pagini.

13.O carte interzisă: “O lume se destramă”, de Chinua Achebe – am găsit aici cum că Nigeria și Malaiezia au interzis cartea, considerând că e mult prea brutală.

14.O carte pe care o ai de mult timp în bibliotecă: “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey – Depinde ce înseamnă mult timp – eu am cumpărat-o acum câțiva ani ( vreo 3) de la Târgul Gaudeamus.

15.O carte nou apărută: “Bibliotecarul infernului”, Constantin Severin – in noiembrie 2019, am participat la evenimentul de lansare de la Romexpo – e nouță!

16.O carte împrumutată: „Măsura omului”, de Marco Malvaldi – luată cu împrumut (cum era condiția) de la bibliotecă.

17.O carte scrisă de autorul tău preferat ( pe care nu ai citit-o încă) – „Nopțile albe” de F. M. Dostoievski –Dostoievski este unul dintre scriitorii pe care îi admir.

18.O carte inspirată din fapte reale: The Unknown Hemingway” ,de Enrique Cirules – povestea perioadei petrecute de scriitorul american în Cuba.

19.O carte scrisă de un autoru celebru (de care nu ai citit nimic): „Gluma”, de Milan Kundera –  celebritatea e și o chestiune de geografie. Cert este că autorul ceh este demn de acest titlu.

20.O carte publicată înainte de 2020: „Yesterday” de Emil Mladin – a fost tipărită în 1990 și acest lucru a fost foarte evident pe parcursul lecturii.

Până la urmă nu a fost chiar un an plictisitor. Ne va fi greu să-l uităm!

La mulți ani!