What Happened to Monday

What Happend to Monday

Acum doi ani mă aflam la Biblioteca Națională pentru o întâlnire și am avut surpriza să constat că aterizasem fix pe un platou de filmare.  Pe parcursul a mai mult de o jumătate de oră s-a filmat o singură scenă care nu părea să aibă mai mult de câteva secunde: o femeie pășește în lift și, înainte să se închidă ușile, un bărbat le oprește cu o servietă și i se alătură femeii.  Erau acolo cameramani, stiliști, o mulțime de oameni care, după fiecare dublă, rearanjau “scena”, le retușau machiajul și hainele actorilor și reluau indicațiile pentru toată lumea. Aflu că este vorba despre filmul What Happend to Monday, iar actorii pe care tocmai îi urmăream erau Noomi Rapace și Pål Sverre Hagen.

Am o oarecare rezistență (nejustificată!) la subiectele SF, dar chiar și numai pentru a regăsi în film scena a cărei martoră fusesem am căutat filmul. Dacă partea SF am găsit-o chiar interesantă, violența (mult prea multă) a fost mai greu de digerat.

Acțiunea se petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, dar marcat de suprapopulare și de efectele încălzirii globale. Federația hotărăște să conserve planeta și emite “Actul de repartiție a copilului” prin care i se permitea fiecărei familii să aibă un singur copil. Toți ceilalți frați urmau să fie supuși unei proceduri de adormire prin criogenare, dar care până la final s-a dovedit a fi cu totul altceva. Toți cetățenii purtau o brățară de identificare și erau verificați prin sisteme moderne de monitorizare.

Pe acest fond, fiica lui Settman naște șapte fete dintr-o sarcină multiplă și moare. Bărbatul ascunde fetițele în apartamentul său și le numește după zile săptămânii: Monday, Tuesday, Wednesday… Le-a crescut și le-a învățat să se poarte ca una singură, să lucreze mereu împreună și să-și împărtășească totul. Fiecare fată ieșea afară numai o zi pe săptămână, ziua al cărui nume îl purta. La finalul zilei fata proiecta pe un ecran tot ce făcuse, ce văzuse, absolut totul, pentru ca celelalte, care o înlocuiau pe rând restul săptămânii, să continue firesc aceeași unică existență. Fetele erau identice (Noomi Rapace le interpretează pe toate), dar aveau temperamente diferite. Afară însă erau un singur personaj: Karen Settman.

Timp de treizeci de ani, fetele respectă același program, până într-o zi când Monday nu se mai întoarce acasă. Dacă fetei i s-a întâmplat ceva și autoritățile au găsit-o toate surorile erau în pericol, iar Karen Settman ar dispărea odată cu orice șansă a lor de supraviețuire. A doua zi, Tuesday pleacă în căutarea surorii ei. Află cum și-a petrecut o parte din zi, dar este prinsă de reprezentanții regimului și este dusă la sediu. Secretul lor fusese deconspirat! Fetele se confruntă cu cel mai înfricoșător scenariu, dar și cu trădarea.

Finalul este cu totul surprinzător și, paradoxal, optimist.

Am recunoscut clădirile noastre ceaușiste și atmosfera gri a orașului. M-am gândit că poate chiar acest aspect sărăcăcios i-a făcut pe producători să aleagă România pentru filmări. Trist, dar măcar a ieși ceva bun din asta!

Advertisements

“Ultima fotografie” de Bogdan Hrib

imaginary coffeePrintre sutele de cărți “sefiste” de la RomCon descopăr și un stand de cărți polițiste. Cumpăr (chiar de la autor) “Blestemul manuscrisului” de Bogdan Hrib și Răzvan Dolea, una dintre cărțile polițiste din seria Stelian Munteanu, la care mai adaug și o carte non-polițistă – „Ultima fotografie” – de același Bogdan Hrib. “Incepe cu asta, finalul e trist. Vei plânge!”, îmi spune Bogdan Hrib. Nu știu ce să zic. Îmi plac dramele atâta timp cât nu sunt ale mele.

Cartea e un fel de jurnal în care personajul, sub pretextul unor substantive preferate sau detestate, constuiește cele 50 de capitole în care povestește întâmplări petrecute de-a lungul vieții, printre care strecoară frânturi din călătoria în care se află. Fiecare capitol este de fapt o confesiune sau o amintire, iar toate la un loc par să fie un fel de trecere în revistă a celor 50 de ani pe care tocmai îi împlinește Alexandru Zaharia, personajul principal. Este fotograf, a cochetat cu jurnalismul și cu antreprenoriatul anilor ’90 și pare să fi împrumutat multe de la autor.

Cartea este scrisă la persoana I și are un limbaj firesc, lipsit de vulgaritate sau de prețiozitate. Alexandru Zaharia, deprimat și însingurat, hotărăște să pună tot ce are pentru a face o ultimă călătorie, o croazieră despre care chiar el spune: “… nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…”. Tot ce știe e că vrea să se ascundă de lume și de tot ce a fost viața lui din ultimii ani. Tocmai această izolare nu o găsește pe navă: trăiește o mică idilă cu o tânără daneză, întâlnește o veche colegă de școală, Diana, o femeie care se luptă cu propriile ei angoase, vasul e atacat de pirați, se trezește cu un pistol în mână…

Este evident că personajul împrumută părți din biografia autorului, iar autorul își transferă amintirile personajului. Diana devine un partener de discuții, un fel de alter ego feminin, iar mărturisirile celor doi alternează, se completează. Autorul a simțit nevoia uni “celălalt” pentru împărtășirea vechilor trăiri. Deși după primele capitole îți dai seama că fiecare cuprinde reconstituirea unei amintiri, totuși când te apropii de final ești surprins.

Îi admir pe cei care pot reda cu atâta acuratețe detalii din trecut. Multe dintre ele fac parte și din trecutul meu și mi-a făcut mare plăcere să mi le amintesc. Autorul nu judecă  pe nimeni, manifestă simpatie și înțelegere, fără a face insinuări sau reproșuri. Nici pe el nu se acuză pentru alegerile făcute, dar nu e mulțumit cu viața lui. Decide să se oprească? Alege un restart?

“Câteodată mă prăbușesc în mine, printr-o implozie minunat conturată… și pare că rămân pe dinafară la fel, doar pentru că am o coajă subțire care separă ruinele dinăuntru de mediul înconjurător”

 

Lesson # 4

The fault, dear Brutus, is not in our stars, but in ourselves.”

(Vina, dragă Brutus, nu-i scrisă-n stele, ci în noi înşine. William Shakespeare)IMG_1920

Vină, greșeală, culpă… adesea sinonimele plăcerii.  Mă întreb cum ar fi fost viața dacă n-ar fi existat păcatul, noțiunea de vină, conștiința greșelii. În cazul ăsta ce sens ar mai avea pedeapsa, normele, morala, legile? Și uite cum ar dispărea instituții, cuvinte din dicționar și mustrări din conștiință!

„Moartea la Deptford” de Anthony Burgess

“Omul poate fi confundat cu creația lui. Creează un nemernic și, automat, devii un nemernic.”

Ciudată lectură de vacanță! De fapt alesesem să iau cu mine în concediu o altă carte, una pe care înIMG_2509cerc de mult timp să o citesc, dar din cauză că are peste 1000 de pagini nu mi-a încăput în bagaj. Nici “Moartea la Deptford” n-a avut loc, dar fiind ceva mai subțirică am ținut-o în mână și am început să o citesc chiar pe aeroport. Prima impresie… mai bine nu o spun. Abia când am ajuns pe plajă, cartea a devenit mai interesantă.

Anthony Burgess, mare fan al Angliei elisabetane, situează acțiunea la finalul secolului al XVI-lea, pe vremea lui Shakespeare, ceea ce mi-a creat suspiciunea că tocmai marele Will ar fi naratorul. La final, într-o notă de subsol, era însă menționat numele povestitorului: Jack Wilson, un actor contemporan cu Shakespeare.

Este un roman despre Christopher Marlowe, despre viața și faptele care au dus la asasinarea sa din ziua de 30 mai 1593. Romanul este bine documentat, regăsim în paginile sale date istorice reale, obiceiuri și fapte adunate din diferite surse și redate cu acuratețe, chiar dacă Burgess nuanțează și personalizează anumite informații. Autorul pune însă un accent poate prea tare pe moravuri dintre cele mai scandaloase: promiscuitate, homosexualitate, mizerie, ignoranță, cruzime.

Regăsim în roman lumea actorilor elisabetani, a scriitorilor care compuneau numai piese care se puteau juca imediat pe scenă și care se raportau la Seneca, recunoscând însă că oamenii voiau să vadă grozăvii, nu să le audă. “Le place calvarul altora, fiindcă prin el se manifestă puterea lor. Este singurul lucru pe care și-l doresc. Nu cunoașterea, nu virtutea, ci puterea.” (Nu prea s-a schimbat nimic în ultimii 400 de ani!)

Kit (Christopher Marlowe) este recrutat în serviciile secrete și este trimis în Reims, unde, pretinzând că vrea să studieze teologia și să-și clarifice îndoielile religioase, trebuia să descopere un eventual complot împotriva reginei Elisabeta. Kit nu era deloc o fire religioasă, iar ca rugăciune improvizează o discuție cu Iisus în care încearcă să-și explice disproporția dintre greșelile pământești și pedeapsa “cu îndurare” a lui Dumnezeu. Mi-a plăcut această parte și argumentul lui Marlowe: “Omul nu este diavolul”. Participă la cursuri și este atras de stilul de predare al părintelui Pryor, care se desfășoară mai mult sub forma unor dezbateri. “Trebuie să ne iubim vrăjmașii, dar n-avem voie să le iubim păcatul”. Kit se implică în anumite grupuri și strange informații, dar manifestând o simpatie declarată față de geniul lui Marlowe, autorul îl scoate din scenă și nu-l implică cu adevărat în complotul care a dus la moartea reginei Maria a Scoției. Totuși, ajuns în Anglia, Kit este nevoit să participle la scena execuției complotiștilor și simte un dezgust puternic, așa că se hotărăște să plece din Londra.

Viața lui Marlowe începe să se complice, se alătură unor grupuri care manifestă convingeri religioase diferite și stârnește controverse. Ajunge să fie judecat de un tribunal și intuiește că urmează să fie acuzat de erezie și trădare. Apelează la niște prieteni care promit să-l ajute, dar el devenise deja un pericol pentru cei din jurul său, așa că din trădător devine trădat. Este ucis la Deptford unde mersese să facă rost de bani pentru a se urca pe un vapor.

“Moartea la Deptford” nu este o biografie romanțată, așa cum mi-aș fi dorit, nu e nici o relatare istorică, ci mai degrabă un roman în spirit istoric sau și mai exact, o istorie trecută prin filtrul literaturii. Aș recomanda-o doar celor care iubesc foarte mult perioada elisabetană sau sunt curioși să afle o versiune a morții lui Marlowe.  Din acest motiv mi-a plăcut și mie cartea, și numai din acest motiv.

Chateau de Chenonceau

IMG_6598

Castelele de pe Loara. Am facut planul de călătorie astfel încât să închei vacanța eleganței și a romantismului cu Chateau de Chenonceau, castelul imaginat mereu pentru o femeie. Probabil de vină este atracția mea deosebită pentru povești romantice, istorii vechi, biografii interesante, iar Chenonceau este locul care a marcat viețile glorioase sau romanești ale celor care și-au încrucișat drumurile cu fermecătorul loc de pe malul râului Cher. Ei bine, da, râul Cher – un afluent care-și “trăiește” ultimii kilometri înainte de a se vărsa în Loire –  este cel în care se reflectă atât de frumos silueta castelului.

Drumul până acolo, o șosea îngustă, străbate Foret d’Amboise, iar eu mă las în voia imaginației și încerc să-mi inchipui personaje de demult care au trecut prin aceleași locuri în drumul lor spre castel.  Sentimentul că pășești pe urmele celor despre care ai citit în cartea de istorie sau în vreun roman de Dumas devine copleșitor. Pădurea se sfârșește repede, iar de-o parte și de alta a drumului se întind terenuri, unele cultivate cu grâu, altele acoperite de iarbă crudă și flori de câmp. Iubesc vara!

Intrarea în curtea castelului este precedată de un magazin cu suveniruri în care, pe lângă obiectele expuse de obicei pentru vânzare, observ sticluțe delicate cu parfumuri florale și obiecte decorative – prețioase – de porțelan. Nu degeaba se numește Castelul Doamnelor.   Aveam să constat asta și imediat după ce am trecut de porți și am străbătut drumul pietruit de pe care se puteau observa deja faimoasele grădini de flori și gazonul bine îngrijit.  Privirea mi se lipește de imaginea castelului și observ imediat contrastul dintre fațada construcției și turnul care e ușor diferit ca stare sau ca stil (nu-mi dau seama) de restul ansamblului. Într-adevăr, istoria castelului se reflectă etapizat în arhitectura lui, așa cum se întâmplă cu toate vechile povești. Aici legenda și realitatea sunt părțile aceluiași adevăr, iar eu nu fac niciun efort de a le delimita.

1435. Oare cum erau sau ce gândeau cei din vremea când a fost construit castelul? În gândurile mele e mereu vară când încerc să-mi imaginez vremuri îndepărtate, ca și cum pierderea naivității, a pasiunii pentru ornamente, a romantismului și a cavalerismului au transformat atmosfera idilică de odinioară în iernile înghețate de azi. Dar Chenonceau pare încremenit, neatins de ciclicitate decât poate în ceea ce privește rotirea aranjamentelor florale din exteriorul și din interiorul castelului. Și asta de mai bine de 500 de ani.

IMG_6600

Curtea din față reprezintă vechiul amplasament al castelului și păstrează încă planurile acestuia delimitate de șanțuri cu apă. Chiar lângă turn observ fântâna, ușor degradată,  ornamentată cu o himeră și un vultur, emblema familiei des Marques, cea în a cărei posesie a fost domeniul la început. Traversez pasarala care duce spre castel și pătrund în interior prin poarta din lemn masiv, sculptată și ornată cu salamandra, blazonul lui Francois I, și cu mărcile lui Thomas Bohier și ale soției sale, Katherine Briconnet. Cei doi au demolat o mare parte din vechea clădire și au reconstruit castelul  între 1515 și 1521, în același timp în care Francois I înălța castelul Blois.

Remarc imediat stilul renascentist al decorului, tapiseriile de Flandra care înfățișează scene din viața de zi cu zi la castel, câteva cufere gotice și cele două litere C împletite, simbolul Caterinei de Medici. Le privesc magnetizată și îmi dau seama că într-un fel, la nivelul simțurile, curiozitatea mea turistică se transformă într-o călătorie mentală în timp. Undeva, sub pași mei, simt pași Caterinei de Medici. Am citit atâtea despre ea încât îmi pare ireală această suprapunere. Mi-e greu să o extrag din cărți, unde o percepeam ca pe un personaj mai mult sau mai puțin inventat, și să o plasez – făcând abstracție de timp – în interiorul acestui elegant castel. Îmi pare mai firesc să cred că eu sunt cea care am pătruns în spațiul și în timpul ei. Am sentimentul timpului care se scurge invers cu mine cu tot și mi-e greu să mă regăsesc și să redevin turistul din secolul al XXI-lea. Mă aduc cu picioarele pe pământ vitraliile din capela reginelor, realizate în 1954!!! Înțeleg că cele originale au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cele de acum aparțin renumitului sticlar Max Ingrand.

Pereții, șemineurile, ușile ascund inscripții adăugate în diferite perioade, ceea ce-mi stârnește curiozitatea și dorința de a le descifra. Unele sunt adăugate rudimentar, ca și cum cineva le-a scrijelit din plictiseală. Așa sunt și cele descoperite în dreapta altarului lăsate acolo de gărzile scoțiene ale Reginei Maria Stuart: “Mânia Omului nu îndeplinește Înțelepciunea Domnului” (1543) și ”Nu vă lăsați învinși de cel rău” (1546).  Încerc să fac un calcul și-mi dau seama că în ’43, Maria abia dacă avea un an, dar era, desigur, regină de la vârsta de… o săptămână. Mă intrigă datele acestea pentru că știu că ea a sosit în Franța pe când avea cinci ani, adică în anul 1548, pentru a fi educată la curtea lui Henric al II-lea și pentru a se căsători cu delfinul Francois. Nu știu cum să-mi explic prezența gărzilor scoțiene acolo cu mai mult de patru ani înaintea sosirii Mariei Stuart.  Se pare că am mania misterelor!

Ambițioasa Caterina de Medici este peste tot în castel, până și  deasupra șemineului din camera Dianei de Poitiers, favorita regelui. Iarăși literatură: Diana de Poitiers, Diana de Castro, Gabriel… În copilărie, când am citit romanul “Cele două Diane” de Alexandre Dumas nici nu-mi imaginam că personajele existaseră cu adevărat și cu atât mai puțin că voi intra în spațiul cândva locuit de ele.  Frumoasei Diana de Poitiers i-a dăruit regele Henric al II-lea, soțul Catherinei de Medici, castelul Chenonceau. Deși era cu 20 de ani mai în vârstă decât el, Diana l-a fascinat până în ultima clipă. Frumusețea și tinerețea păstrate neatinse se datorau metodelor moderne de îngrijire pentru care era celebră. Mai târziu, cercetătorii au descoperit în părul Dianei o parte din secretele ei și un posibil motiv al morții: obișnuia să bea aur lichid pentru a-și menține tinerețea. Era conștientă de puterea frumuseții ei redată de altfel, în multe portrete aflate în castel. Deși nu e descrisă mereu în termeni măgulitori, am un sentiment de simpatie față de ea: este stră stră… străbunica regilor României: Ferdinand I, Carol al II-lea și desigur Mihai I.

IMG_6625

Dacă am găsit o ușoară ironie în faptul că tabloul Caterinei realizat de Sauvage se află în camera Dianei, marea ei rivală,  mă întreb cum percepeau curtenii faptul că peste tot sunt inscripționate, ca un blazon, inițialele lui Henric al II-lea și al Caterinei de Medici – H și C- împletite sub forma literei D, de la Diana. Ei da, vechilor francezi nu le lipsea umorul. Și nici curajul, aș zice cunoscând firea Caterinei. Admir tapiseriile flamande – „Triumful forței” și “Triumful carității” – scaunele din piele de Cordoba și descopăr în micuța bibliotecă semnătura Dianei de Poitiers.

Micuțul cabinet verde, camera de lucru a Catherinei, cuprinde o colecție impresionantă de picturi: Tintoretto, Jordaens, Golsius, Jouvenet, Spranger, Veronese, Poussin, Van Dyck.

Magnifica sală de bal construită în 1576 sub forma unei galerii peste podul de pe Cher are o lungime de 60 de metri și o lărgime de 6 metri,  pardosită cu tuf calcaros și ardezie.  Este luminată de 18 ferestre înalte care pornesc de la un metru de sol. Dincolo de ele admir nuanțele de verde închis ale râului în care se reflectă zidurile castelului și vegetația sănătoasă de pe margine.

Pe primii doi piloni plasați în albia râului se află bucătăriile castelului, și ele construite în stilul Renașterii. Oficiul propriu-zis face legătura cu sufrageria rezervată personalului din castel, măcelăria, cămara și podul de acces. Vasele şi tacâmurile de cupru şi argint sunt agățate pe pereți sau așezate la îndemână, parcă pentru a fi folosite în orice moment. Formele de tarte și de pișcoturi, carafele, mojarul sunt din aceleași materiale și toate lucesc în lumină, lustruite fiind cu pânză aspră.  Buchetele de ierburi uscate, dulapurile cu farfurii pictate, cuptorul de pâine, mesele din lemn masiv dau un aer rustic și totodată elegant locului. Totul pare gata pentru pregătirea mesei. Dianei de Poitiers prefera o combinație de cârnați negri din carne de porc și cârnați albi din carne de clapon și smântănă. Caterinei de Medicis îi plăcea celebra rețetă de bibilică neagră de Touraine, gătită uneori cu pere deshidratate aduse pe Loara din satele din apropiere.  Castelul păstrează multe dintre rețetele preferate ale celor care l-au populat de-a lungul vremii și, desigur, remarc în toate rafinamentul bucătăriei franceze.

Între cei doi piloni se află o platformă unde acostau vapoarele pentru aprovizionare. Nu știu cât este legendă și cât adevăr, dar se spune că aici obișnuia Diana să se scalde în apa rece a Cher-ului, de aceea locul se mai numește și Baia Dianei.

IMG_6685

Pătrund rând pe rând in Saloanele Francois I-ul și Louis XIV. Acestea îmi par desigur mai masculine, dar și mai somptuoase. Remarc portretele Dianei de Poitiers întruchipând-o pe însăși Diana, zeița vânătorii, în  tabloul realizat în 1556 de Primaticco și în lucrarea lui Laure Victoire Mancini. Celebrul portret al lui Louis XIV realizat de Hyacinthe Rigaud e încadrat într-o opulentă ramă aurie și înnobilează peretele din tapiserie roșie al salonului. De altfel,  ambele saloane cuprind o colecție impresionantă de tablouri. Mă opresc o clipă în dreptul portetului lui Samuel Bernard, bancherul regelui și tatăl doamnei Dupin. Luise Dupin (1706-1799) este și ea prezentă în salon, și îi privesc chipul tânăr cu o privire încrezătoare. Îmi e cunoscută din literatură și nu numai ca străbunică a scriitoarei George Sand, ci și ca protectoare a enciclopediștilor. Ea a fost gazda lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot și datorită generozității ei, Chenonceau-ul a fost ferit de valul distrugerilor din timpul Revoluției Franceze.

Scara spre primul etaj este printre primele scări drepte construite în Franța, după modelul italian. Tind să cred că în acea epocă era o adevarăta “revoluție” a scărilor pentru că și la Blois am găsit o scară spectaculoasă, chiar la intrarea din curte în castel, precum și ingenioasa scară dublu spiralată proiectată, se pare, de Leonardo da Vinci la Chambord, în ultimul său an de viață, 1519.

IMG_6620

La primul etaj pătrund în „camera celor cinci regine”, denumită astfel în amintirea celor două fiice ale Catherinei de Medici – Regina Margot și Elisabeta de Franța – și a celor trei nurori: Maria Stuart, Elisabeta de Austria și Luiza de Lorraine. Alături se află camera Caterinei de Medici, elegantă și decorată cu mobilier sculptat și tapiserii rare care transmit alegoric proverbe și fabule.

Celelalte camere ale etajului sunt decorate în același stil renascentist, dar prezintă, fiecare, particularități în funcție de destinația pe care a avut-o. La etajul al doilea se distinge camera Luizei de Lorraine. Această încăpere întunecată păstrează toate atributele doliului pe care l-a purtat regina după ce soțul ei, regele Henri al III-lea, a fost asasinat. S-a îmbrăcat pentru tot restul vieții în alb, culoarea doliului regal, de unde a fost numită Regina Albă, iar camera păstrează o atmosferă funebră: un panou sculptat cu câteva scene religioase, portretul lui Henric al III-lea, un scăunel pentru rugăciune, fulgi și pene simbolizând suferința, lacrimi din argint, lopeți de gropari, coroane de spini. Ca o ironie a sorții, această Regină Albă și Regina Neagră ( Caterina de Medici) transmit, prin asociere, culorile preferate ale Dianei de Poitires, alungată de la Chenonceau după moartea regelui: alb și negru. Uneori hazardul, cunoscut pentru felul lui ciudat de a se manifesta, intervine pentru a regla relația cu destinul.

În curte mă bucur de intimitatea oferită de grădina Caterinei și de romantismul grădinii Dianei. De altfel florile nu lipsesc nici din interior. Peste tot sunt compoziții spectaculoase de flori în vase diferite ca formă, stil și mărime, astfel încât niciun aranjament nu seamănă cu celălalt. Ca și cum fiecare femeie care a stăpânit castelul își impune încă personalitatea în detaliile lui.

Aleea pietruită, poarta…. îl privesc de departe. Magnific. Un ultim amănunt delicios: Chenonceau se află de aproape un secol în proprietatea familiei celebrilor ciocolatieri francezi Menier.

Vals lent în Fa minor

imaginary coffeeMuzica este și ea o parte din mine. Îmi oprește adesea pașii și respirația, e Cupidon-ul sau psihologul, e batista albă a păcii sau gândul ascuns, o caut și o resping, o ascult în tăcere, o dansez sau o fredonez. Îmi place versatilitatea unei melodii și mai ales liniștea ei.

Valsul aduce un soi de noblețe în muzică, el îmi pare o combinație sofisticată și seducătoare de aristocrație, romantism, eleganță și senzualitate. Ascult obsedant Shostakovich,  Al doilea Vals,  și melodia îmi pare iubirea însăși. Nu are nicio urmă de vulgaritate, agresivitate sau exhibiționism. Are însă ceva din starea schimbătoare a dragostei: seninătatea lirică devine putere și strălucire, superficialitatea dezvăluie profunzimea, siguranța se transformă în incertitudini, în tristețe și în abandon.

Găsesc în Marsul luI Radetzky de Johann Strauss opusul, o față a muzicii clasice pe care iarăși o admir: umorul serios (dacă pot spune așa !). Știu istoria piesei și mă ajută să o înțeleg, dar sentimentul de bucurie, de mobilizare și extraordinarul optimism al acestei melodii vine din ritmul desăvârșit.

 Ei bine, concertul de aseară se anunța a fi dedicat muzicii braziliene. Cum afară erau 40 de grade, m-am gândit că atmosfera era pe jumătate asigurată. Concert de pian! Puținele mele cunoștințe despre muzica braziliană, și mai ales despre cea clasică, m-au făcut mai degrabă reticentă. Dar nu e prima dată în viață când sunt surprinsă! Cu mici excepții, când am recunoscut câteva note cu rezonanțe sud-americane, nicio melodie nu m-a făcut să-mi imaginez ritmurile clar specifice Braziliei, în schimb a fost o seară a dansurilor, valsurilor și a tangourilor clasice. Iar dintre ele, cel care mi-a rămas în minte mult după încheierea concertului a fost Valsul în fa minor al lui Ernesto Nazareth. Un vals lin lipsit de rigoarea ritmului de ¾, un vals în care am regăsit tragismul din viața artistului și detașarea inconștientă care i-a marcat destinul. Mi-a transmis liniștea unei seri frumoase de vară.

Nu a fost acel dans aseară… nu a fost valsul meu, dar are ceva din valsul acela.