Posted in Artă, Călătorii

Nevoia de eliberare

IMG_2266Mă surprind iarăși în afara contextului. De data asta nu întru-totul! Nu știu de ce, asociez patimile lui Isus cu expresia suferinței de pe chipul lui Laocoon, cu imaginea durerii sculptate în această marmură din secolul I. Este imposibil să privești grupul statuar “Laocoon și fiii săi” fără să nu remarci forța, suferința și deznădejdea preotului lui Apollo.

Pentru mine, lucrarea asta a fost o destinație în sine. După ce am căutat-o printre sutele de busturi, inscripții în piatră, bucăți din clădiri antice expuse în galeriile din Muzeul Vaticanului, am descoperit-o exact în curtea interioară, într-una dintre nișele care decorează construcția. El, Laocoon, a fost cel care s-a îndoit de bunele intenții ale grecilor conduși de Ulise atunci când și-au anunțat intenția de a se retrage, nu înainte însă de a le lăsa un dar: celebrul Cal Troian. I-a avertizat asupra pericolului rostind celebrele cuvinte “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”). Nu a reușit decât să-și atragă mânia zeilor. Din mare au apărut doi șerpi uriași care i-au ucis pe Laocoon și pe cei doi fii ai săi. Locuitorii Troiei, recunoscuți pentru talentul lor de a crede în semne, în loc de a evalua situații, au decis să-și “ajusteze” zidurile cetății pentru a primi impresionantul cadou. Aceasta este legenda al cărui final îl știm și care a inspirat numeroase scrieri, dar și pe cei trei artiști antici care au transpus în marmură una dintre sculpturile-școală ale umanității.

Zăbovesc în fața ei privind-o din mai multe unghiuri și am senzația unei povești care se derulează în fața mea. Șerpii cuprind cele trei trupuri într-o încolăcire complicată, iar unul dintre ei îl mușcă pe Laocoon. Înlănțuit, Laocoon își retrage trupul, îl răsucește în încercarea de a se feri de mușcătură și de a prinde mai multă forță. Durerea însă îl face să se crispeze în timp ce, cu mâna stânga, apucă șarpele și încearcă să se elibereze umflându-și pieptul printr-o încordare maximă a mușchilor și a venelor. Șarpele însă îi cuprinde genunchii, iar Laocoon, aproape ca un războinic înaintea atacului, scoate un urlet sfâșietor lăsând durerea fizică și sentimentul neputinței să i se imprime pe chip. Celălalt șarpe mușcă din trupul băiatului cel mic care privește speriat și rugător spre tatăl lui. Fratele cel mare încearcă să-și extragă piciorul din încolăcirea șarpelui și privește cu groază figura tatălui lui. Impresionant! Îmi pare o operă fantastică: spune o întreagă poveste, reproduce pagini întregi  și stârnește atâtea sentimente ….printr-o singură imagine.

Mi-a atras atenția un detaliu: mâna dreaptă a lui Laocoon pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească. Există chiar și o porțiune cu un excedent de material. Totuși se pare că e autentică, doar că a fost găsită și atașată mult mai târziu.

Îndepărtându-mă de statuie simțeam o ciudată nevoie de eliberare.

Advertisements
Posted in Gânduri

Batista bordo

imagesToată lumea știe că viața este alcătuită din atavisme, plenitudine și inechități”.

Toate acestea sunt însă atât de diferit aspectate în viețile noastre! De câți ipochimeni loviți de grobianism nu ne împiedicăm la orice pas? Privesc personajul din fața mea: spilcuit și zâmbitor, afișează un aer mult prea binevoitor ca să fie bun augur. Ferchezuit cu o batistă de mătase brodată manual și decorată cu garnitură bordo începe să-și așeze ostentativ manșetele de la cămașa asortată (parcă pentru a-mi atrage atenția asupra brandului) și își rostește discursul întrerupt doar de zâmbetele de tip “știi tu”, menite să înlocuiască secole de involuție. E fantastic cum atavismul, plenitudinea (din mintea lui) și inechitatea se pot întruchipa într-o singură persoană. Spre ghinionul meu – persoana din fața mea. Spre ghinionul nostru – unul dintre cei care decid pentru noi. (Gata, mă apuc de curățenia de Paște!)

Posted in Cărți, Recenzii

Swedish literature

analfabeta care stia sa socoteasca

Prostia n-are nimic de-a face cu apartenența la o anumită rasă

“Analfabeta care știa să socotească”, Jonas Jonasson

Tema cărții e pretențioasă: visul american în variantă africană. După primele capitole am gândit că nu e genul meu de lectură și am fost tentată să o abandonez. Nu pentru că nu mi-a plăcut textul sau pentru că nu mă atrag nicicum complicațiile politice. Nu. Ci pentru că nu m-a convins. Cartea prezintă saga unei fete africane dintr-un ghetou, care ajunge într-un final ambasadoare. Cea mai mare parte a cărții este despre condiția persoanelor de culoare în timpul Apartheidului și despre contextul politic mondial de la mijlocul secolului trecut (despre Europa de Est – nici un cuvânt!).

Autorul înzestrează personajul principal, pe Nombeko Mayeki, fetița de 14 ani, cu toate cele necesare reușitei: istețime, putere de manipulare, capacitatea de a face conexiuni și analogii, dorința de a se informa, un ascuțit simț al observației. O autodidactă desăvârșită. Ceea ce nu m-a convins este tușa mult prea groasă în care a pus toate astea, la care a adăugat un imens tupeu pe care-l afișează fetița. Un tupeu tipic occidental! Fata e descrisă ca având un talent deosebit la matematică, iar autorul o transformă într-o adevărată wonder woman a cifrelor. În jurul ei toți par niște amatori, iar soluția e întotdeauna la ea. Cum am spus: wonder woman!

Întrebarea “Ce caut eu aici?” apare ca un leitmotiv demonstrând intuiția fetiței că locul ei nu e printre curățătorii de latrine din ghetoul din Johannesburg. La 14 ani devine șefa muncitorilor și se remarcă prin extraordinarul ei talent la socotit  (deprins odată cu  număratul latrinelor) și prin felul frumos de a vorbi (învățat de la un radio pe care-l asculta fără încetare).

În ghetou l-a cunoscut pe Thabo, un bărbat care după o serie de aventuri se alesese cu o pungă de diamante și cu multe cărți. Thabo s-a învoit să o învețe să scrie și să citească și i-a povestit numeroasele povești prin care trecuse. La un moment dat, bărbatul a fost ucis, iar fata i-a luat diamantele ascunse în locul dinților pierduți.  A plecat din ghetou spre o destinație care o fascina: Biblioteca Națională. A descoperit orașul Johannesburg, o lume cu totul diferită de ceea ce văzuse până atunci și a avut și un prim contact nefericit cu civilizația:  a fost lovită de mașina inginerului Westhuizen. Deși era beat și ajunsese cu mașina pe trotuar, tot Nombeko era considerată vinovată… pentru că era de culoare. Judecătorul a decis ca ea să lucreze gratis în serviciul inginerul Westhuizen. Inginerul Westhuizen fusese desemnat să transforme Africa de Sud într-o putere nucleară, de aceea stătea într-o locație bine păzită din afara Johannesburgului, Pelindaba.

In casa de la marginea orașului, Nombeko descoperă biblioteca, iar inginerul începe să aprecieze felul ei de a gândi. Citind cărțile de specialitate, fata devenea din ce în ce mai implicată în cercetările inginerului, făcându-i acestuia demonstrații complexe.

Situațiile se derulează în direcții destul de serioase, iar fata devine un pion principal într-o conspirație mondială din care nu lipsesc: teste nucleare, corespondență secretă cu președintele SUA, asasinat, misiuni diplomatice străine, Mossad. Toate acestea o aduc pe Nombeko în fața unui pericol de care scapă, desigur, printr-o inspirată „lovitură de maestru”. Ajunge în Suedia așa cum și-a dorit, dar în loc de o cutie cu carne de antilopă se trezește cu bomba nucleară cu care tocmai își plătise libertatea. Mă rog, autorul nu ne explică cum de a putut fi pusă bomba nucleară  în avion și transportată peste două continente fără a fi depistată.

În paralel, aflăm povestea suedezului monarhist Ingmar și a soției sale, Henrietta, fiica liderului comuniștilor din Sodertalje, Suedia. După o primă întâlnire în adolescență cu regele, Ingmar și-a petrecut mai mult de 16 ani încercând să ajungă să discute cu el. Când în sfârșit s-a aflat în fața suveranului, acesta l-a tratat cu superioritate, l-a îmbrâncit și l-a umilit. L-a numit funcționăraș, individ inoportun… iar toate astea l-au adus cu picioarele pe pământ. Ingmar s-a sucit instant din monarhist, într-un republican dornic să anihileze monarhia. Plănuia să aibă un băiat care să-i preia cauza când va fi mare. Abia după aproape 14 ani a reușit să aibă doi gemeni pe care i-a botezat Holger, după numele unui solat care-l ajutase pe drumul de întoarcere de la Nisa, după întâlnirea cu regele.

De teamă că școala ar putea să-i invețe pe copii să fie monarhiști, Ingmar s-a hotărât să declare un singur băiat, iar cei doi copii să meargă la școală prin rotație, astfel încât să petreacă mai mult timp cu tatăl lor care dorea să îi formeze ca republicani. Cei doi copii Holger erau total diferiți: Holger 1 era idiot, iar Holger 2 era foarte isteț.

Holger 2 a făcut o firmă de transport și a cumpărat o afacere de la un patron cu condiția să-l preia și pe un ceramist american, veteran de război cu mințile rătăcite, care trăia în subsolul clădirii. Acesta a fost momentul când Holger 2 a întâlnit-o pe Nombeko, după ce aceasta stătuse 4 zile pe o bancă în fața centrului pentru imigranți. Ea și bomba au devenit apoi problema lui, de aceea a invitat-o să locuiască în blocul lui dărăpănat. Timp de mulți ani au tot încercat să declare bomba, dar de fiecare dată au fost luați peste picior.  Au făcut din asta scopul vieții lor. Evenimentele se derulează pe parcursul multor ani, ele sunt uneori incredibile, alteori pline de umor, dar toate au o singură constantă: sclipirea de geniu a fetei. Totuși, iarăși nu pot să nu mă întreb: dacă a adus ea o bombă nucleară din Africa de Sud în Suedia fără să observe cineva, cum de nu a reușit atâția ani să scape de ea? Se pare că și geniul are limitele lui.

În amalgamul de evenimente se remarcă umorul de situație. Este totuși un umor clișeizat: chinezi ieșind din cutii, aterizări din avion fix pe acoperișul locuinței, confuzii previzibile… Evenimentele pot fi într-adevăr povestite într-o cheie comică și cred că autorul a mizat pe asta. Finalul este și el previzibil deși pe parcursul povestirii Nombeko își mai pierde din calitățile intelectuale extraordinare.

Concluzia: O experiență de lectură!

Posted in Muzică

In noi e loc numai de iarnă

imaginary coffee

Zăpada aceasta a ajuns să-mi fie dragă. Privesc cum se zbate iarna să rămână, cum se agață cu toți fulgii ei reci de copaci și de ghetele mele și cum nu mă mai sperie. E ciudat că abia acum începe să-mi placă. Probabil sunt omul cauzelor pierdute!

… la mine-n suflet este vifor

Și vin nebuni să facă schi…

Posted in Cărți, Recenzii

„Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne

imaginary coffeeÎmbracă haina care trebuie și te vei simți persoana care pretinzi că ești.

Nu știam nimic despre carte, mă gândeam că este vorba despre un fel de “Prinț și cerșetor” și mă așteptam la un final trist având în vedere poza de pe copertă. Descopăr însă, mult mai mult: o realitate a Germaniei celui De-al Doilea Război Mondial în care extremele ajung să se atingă, iar alăturarea lor nu face decât să amplifice prăpastia dintre ele.

Naratorul privește întâmplările din perspectiva unui copil, descrie situații fără a le explica și greșește intenționat pronunția unor termeni. Bruno, un băiețel de nouă ani, află într-o zi că trebuie să se mute împreună cu familia, deoarece tatăl său, ofițer nazist, tocmai primise o nouă sarcină de serviciu. Deși se presupune că tatăl a fost avansat, se simțea o mare tensiune în familie și pe nimeni nu bucura această mutare.

Ajunși la noua lor casă, la Out-With (Auschwitz), copiilor le-a atras atenția priveliștea care se zărea de la geamul camerei băiatului:  la capătul unei grădini de flori se vedea un gard mărginit de sârmă ghimpată care împrejmuia o curte dezolantă, fără niciun petec de iarbă. Se întindeau cât puteai cuprinde cu ochii barăci scunde locuite de mii de băieți și bărbați. Aceștia nu păreau a fi rude, iar copilul a constatat contrariat că toți erau îmbrăcați la fel, în pijamale cenușii, dungate. Singura explicație pe care a găsit-o pentru toate acestea a fost că acel loc trebuie să fie ceea ce se numește “la țară”.  Da, așa descrie autorul terifiantul lagăr, pentru a sugera o dată în plus inimaginabilele implicații ale războiului.

Copilul hotărăște să facă o mică explorare pentru a afla care este criteriul după care se decide cine să se îmbrace în pijamale cu dungi, și cine cu uniforme ca ale tatălui lui. Deși i se spusese că nu are voie, Bruno s-a dus lângă gardul care împrejmuia lagărul. Imediat a zărit un băiat care părea un pic mai mic decât el, desculț și îmbrăcat în acele pijamale pe care era desenată o stea galbenă. Il chema Shmuel și se născuse fix în aceeași zi și același an cu Bruno.

“Treaba cu explorarea este că trebuie să știi dacă lucrul pe care l-ai descoperit merită să fie descoperit. Unele lucruri stau doar acolo ocupându-se de treburile proprii și așteptând să fie descoperite. Ca America. Alte lucruri probabil e mai bine să fie lăsate în pace. Ca un șoarece mort în spatele unui dulap.” Câtă dreptate se va dovedi a avea această teorie!

Shmuel nu înțelege nici el se petrece cu adevărat acolo și îi povestește lui Bruno viața de dinainte de a ajunge în lagăr. Locuise cu părinții în Polonia, iar tatăl lui fusese ceasornicar. Într-o zi fuseseră mutați cu toții într-un ghetou din Cracovia împreună cu mii de alți evrei, iar după un timp, armata nazistă îi adusese cu un tren pentru animale la Auschwitz.

Fapte fără prea mare însemnătate ne sugerează că, deși inocent, Bruno avea o teamă instinctivă: băiatul evreu fusese adus la un moment dat în casă pentru a spăla niște pahare. Bruno l-a întâlnit și i-a dat puțină mâncare, iar când Kotler a observat, Bruno nu a recunoscut că îl cunoștea.  Aceeași teamă o întâlnim și la mama lui, când a făcut o remarcă despre Fuhrer și și-a dat seama că a fost auzită de servitoare.

Relația lui Bruno cu Shmuel se transformă rapid într-o prietenie și încep să se întâlnească, de fiecare dată stând însă fiecare de partea lui de gard. Deseori, Bruno îi aducea câte ceva de mâncare, povesteau și chiar își făceau planuri să se viziteze. Bruno reprezintă chipul inocent al unei Germanii furibunde, iar Shmuel este victima fără vină a unui sistem bolnav. Relația dintre cei doi copii de aceeași vârstă reflectă fața și reversul, fapta și consecințele ei: băiatul evreu afișează tristețe, umilință, resemnare, pe când băiatul german privește cu încredere și cu spirit de aventură tot ce se întâmplă.

La un moment dat,  tatăl a luat hotărârea să-i trimită pe copii împreună cu mama  lor înapoi, la Berlin. Înainte de a pleca, Bruno a decis să treacă de cealaltă parte a gardului pentru a-l ajuta pe Shmuel să-și găsească tatăl care dispăruse de câteva zile împreună cu toți ceilalți cu care plecase la muncă. Bruno s-a îmbrăcat în hainele de lagăr aduse de Shmuel, s-a descălțat și s-a strecurat de partea cealaltă a gardului. Aici povestea se desprinde dramatic de orice apropiere de celebra “Prinț și cerșetor”. Finalul vine ca o metaforă, ca o lecție despre costurile războiului, despre inocență și prietenie.

 Aș vrea să aleg un cuvânt prin care să descriu cartea, iar prin minte mi se rotesc atât de multe într-o concurență tristă încât nu aș putea spune numai unul.

Posted in Citate, Learnings

Lesson #8

imaginary coffeeSuntem ca păianjenul. Ne ţesem viaţa şi apoi ne deplasăm de-a lungul aţelor. Suntem ca visătorul care visează şi apoi trăieşte în vis.” – UPANIŞADE

Câtă patimă trebuie să pui în visul tău, câtă imaginație și cât imposibil… Cât de intens trebuie să viseze copilul din tine! El țese planurile și tot el le urmează indiferent unde îl duc. Cu timpul însă pierzi din intensitatea cu care faci lucrurile. Dispare spontaneitatea și se strecoară conformismul, iar pânza ta de păianjen începe să semene cu o țesătură banală.

Am un soi de entuziasm captiv în propriile-mi visuri.

Posted in Călătorii

Nu mă tem de darurile grecilor!

imaginary coffeeIată-mă, într-un sfârșit de ianuarie friguros, în țara tragediei și a democrației. Mă întâmpină portocalii încărcați cu fructe coapte și puternic parfumate. În rest, vântul mi-a amintit constant că Grecia nu e chiar la tropice.

Ospitalitatea hotelierilor și a proprietarilor de taverne este desăvârșită, așa că te poți aștepta oricând să ți se ofere un desert din partea bucătarului. Și întotdeauna acest desert va avea aromă de scorțișoară. Chiar și iarna poți lua masa în aer liber pentru că restaurantele au sisteme exterioare de încălzire. Cafeaua îți este adusă în ibrice individuale de aramă și o poți bea în ceșcute decorate cu motive grecești, la orice terasă. Dar nicăieri cafeaua nu e  mai bună ca pe strada Ermou, paradisul cumpărăturilor, unde am experimentat pestrițul comerț balcanic.imaginary coffee grecia

Cu temele mitologice în minte, am pornit în descoperirea Atenei știind că aici te poți trezi la orice pas în fața vreunui monument care creează un contrast copleșitor. Miturile împletite cu obiceiurile, cu poveștile și cu arta fac parte din cultura grecilor, caracterizată pe parcursul ei de idealizarea frumuseții, sub toate aspectele. Am regăsit-o în coloanele impresionante, uneori învinse de timp, în ruinele templelor antice, în marmura și bronzul în care Phidias a materializat simetria, misterul și grația ființei omenești, în legendele și în personajele fabuloase: Agamemnon și Clytemnestra, Electra și Oreste, Antigona și Oedip… La fiecare pas, Grecia etalează asocieri surprinzătoare de abundență și asperitate, liniște și putere, sălbăticie și armonie. Cultura ei este puternic influențată de spiritul Agorei, unde cu secole în urmă se făceau schimburile de mărfuri și de idei.

Urmez câteva indicații și în fața mea se înalță deodată Arcul de Triumf, construit de atenieni în cinstea împăratului Hadrian, între anii 131-132. Nu pot să nu remarc stilul tipic roman în partea de jos a construcției și elementele tradiționale grecești în partea de sus. Același stil, corintic, se observă și la coloanele și ruinele fostului templu aflate în apropiere.

imaginary coffee 2Conservatorul lui Irod din Attika, de lângă Acropole, deși construit în jurul anului 160 î.Hr, găzduiește în fiecare an concerte și spectacole de teatru pe timp de vară, iar ruinele Teatrului lui Dionisie amintesc de vremurile când aici se jucau pentru prima data tragediile – care îi puneau pe gânduri pe atenieni – scrise de Eschil, Sofocle și Euripide, precum și comediile lui Aristofan, cele care le permiteau vechilor greci să-i judece prin umor pe guvernanți.

Visez cu ochii deschiși că sunt printre vechii atenieni și văd piesa Oedip Rege!

imaginary coffee 3Pe Acropola Atenei suveran este Parthenonul, capodopera lui Phidias, construit din marmură ocru antic, în stil doric. Lipsa ornamentelor de pe coloane trece neobservată datorită impunătoarei masivități a monumentului. Totul e la scară mare. Omul s-a luat la întrecere cu zeii! Și aș spune că e 1-0 pentru OM.

Spiritul “Epocii de aur”, așa cum a fost numită perioada lui Pericle, este adânc înrădăcinat în subconștientul grecilor de astăzi. De aceea poate, plecând de la Biblioteca lui Hadrian, una dintre cele mai mărețe construcții din epoca ei, și îndreptându-mă spre actuala Bibliotecă Națională a Greciei, îmi dau seama că Atena însăși se află într-o continuă transformare. A trecut rând pe rând de la etapa renovărilor neoclasice, la reconceptualizarea valorilor deteriorate de timp și la crearea unor structuri postmoderne care asigură transferul moștenirii culturale către noile generații.

Aflată foarte aproape de clădirea Parlamentului, Biblioteca Națională a Greciei este parte a ansamblului arhitectural neoclasic “Trilogia”, alături de Universitate și de Academie. Mă opresc o clipă și privesc vestimentația și stilul de defilare al gărzii din fața Parlamentului. E o reprezentație publică ce pare a avea mai mult legătură cu spectacolul decât cu paza edificiului. Dar cam peste tot în Europa aceste gărzi au mai mult un rol simbolic.

imaginary coffee 4Clădirea Academiei este considerată cel mai frumos edificiu neoclasic din lume. Ea este flancată de cele două statui înălțate pe coloane ionice, zeul Apollo și zeița Atena, simbolizând continuarea vechiului spirit grec, un spirit care este personificat și de cei doi filosofi, Socrate și Platon, ale căror statui sunt așezate în fața clădirii.

Vechea locație a Bibliotecii Naționale, aflată în apropiere, a adăpostit mai bine de o sută de ani cele mai valoroase colecții de documente tipărite și manuscrise într-un spațiu menit să-i reflecte rolul în comunitate.Transmiterea moștenirii culturale către generațiile viitoare este obiectivul pe care grecii îl urmăresc cu consecvență, iar vechiul spațiu al Bibliotecii Naționale, pe cât de remarcabil este ca arhitectură, pe atât de restrictiv și neîncăpător s-a dovedit a fi pentru public. De aceea, încă din 1998 s-a lansat ideea relocării bibliotecii.

Inițiativa a fost imediat îmbrățișată de Fundația Stavros Niarchos din Atena. În același timp, fundația a avut în vedere și sprijinirea Operei Naționale Grecești. Proiectului i-a fost alocat un spațiu generos pe locul fostului hipodrom din apropierea Golfului Phaliron, care a permis dezvoltarea unui proiect comun, armonizat și perfect integrat mediului. Proiectat de arhitectul italian Renzo Piano, cel care și-a pus semnătura și pe controversatul Centru Georges Pompidou din Paris, noul complex urban din Atena este impresionant și inovativ.

imaginary coffee 6

Înainte de a pătrunde în clădire, mă întâmpină sunetul și mișcarea jeturilor de apă, iar o rețea de alei străbate peisajul luxuriant al grădinii amenajate cu arbori, plante, locuri de joacă și spații deschise. Parcul este o destinație în sine, fiind proiectat ca un omagiu adus tradiției grecești în ceea ce privește horticultura mediteraneeană. În fiecare lună, grădina își schimbă nuanțele datorită numeroaselor plante aduse de peste tot din Grecia, iar anual atât tema, cât și culoarea predominantă sunt selectate cu mare atenție.

Grădina urcă pe construcție și capătă forma unui deal care se înalță până la 32 de metri, formând un acoperiș verde peste structura clădirii. Nu numai că este spectaculos, dar acest tip de acoperiș are și un rol practic: reduce considerabil cerințele energetice ale clădirii.

Culmea dealului este transformată într-o esplanadă uriașă care oferă o priveliște de 360 de grade peste întregul oraș: marea se întinde pe toată vederea dinspre vest, la est se înalță Acropolele, iar de jur-împrejur se văd străduțele întortocheate dintre care răsar, distincte, construcțiile antice care populează Atena. Din acest punct de vedere, cel al panoramei, Centrul Cultural și Acropolele, ambele situate parcă pe acoperișul Atenei, par că se află într-un dialog atemporal, într-o simetrie care marchează, precum niște borne, traseul cultural al Greciei.

Dar spectaculozitatea ansamblului nu constă numai în detaliile vizuale, ci și în caracteristicile tehnice utilizate. Acoperișul centrului este fără îndoială un element-cheie al proiectului: o capodoperă arhitecturală și de inginerie. Un baldachin fotovoltaic acoperă mare parte din esplanadă, susținut de coloane din oțel prevăzute cu un sistem de absorbție a șocurilor. Acesta permite întregii structuri să se deplaseze în cazul unei expansiunii termice, a vântului puternic sau în timpul cutremurelor.

Armonia continuă și la nivelul solului.  Atelierul de arhitectură al lui Renzo Piano a proiectat un canal – o extensie figurativă a mării – și un pasaj pietonal. Ele conduc vizitatorul spre Agora, spațiul comun dintre cele două mari instituții culturale, pavat integral cu marmură de tip Dionysos, adusă tot din zona Atenei.

Sub acoperișul verde, pe latura vestică a Centrului Cultural al Fundației Stavros Niarchos se întinde Opera din Atena. Ea include un teatru principal de 1400 de locuri și un teatru experimental de 400 de locuri. Designul interior a preluat temele clasice atât în ceea ce privește eleganța, cât și funcționalitatea spațiului. Tavanul pare să fie desprins însă de stilul predominant, reproducând figura unui emoticon zâmbitor inspirat din spațiul virtual.

imaginary coffee 5

De cealaltă parte a Agorei se întinde noua Bibliotecă Națională a Greciei. Holul central este deschis, iar toți pereții despărțitori sunt din sticlă securizată, astfel încât rafturile cu cărți dispuse pe fiecare etaj sunt vizibile atât din interiorul, cât și din exteriorul ei. Întregul edificiu îți dă o senzație de dinamism, accentuată mai ales de instalațiile artistului japonez Susumu Shing, agățate de tavanele centrului. E clar: oricât de legați ar fi de tradiție, grecii nu se culcă pe lauri, ei au sesizat nevoia de adaptare punând, în bunul spirit grecesc, “omul înaintea tuturor lucrurilor”.

Cu ce impresie am rămas? Cu dorința de a mă reîntoarce. Poate într-o vară!