Posted in Artă

After image

Yellow versus Purple 2003 by Olafur Eliasson born 1967

Ceea ce mă impresionează la instalațiile lui Olafur Eliasson este felul în care acestea interacționează cu privitorul. Tehnologia și efectul artistic se combină nu pentru a transmite o emoție, ci pentru a te provoca la reflecție. Intru absolut întâmplător într-una din galeriile Muzeului Tate Modern, o cameră goală de tavanul căreia atârnă un disc de sticlă acționat probabil de un dispozitiv, deoarece se rotește controlat. La mică distanță se află un proiector care trimite un fascicul de lumină spre discul de sticlă pe care îl colorează în galben. În momentul în care lumina trece prin geam, creează o umbră galbenă pe peretele din spatele lui. În același timp, datorită proprietății sticlei de a reflecta lumina, pe peretele opus se proiectează o altă formă, de data aceasta purpurie.

Conform indicațiilor de la intrare, mă rotesc prin cameră și mă interpun între lumină și perete, astfel încât formele și culorile ajung să mă acopere. Absorb energia culorilor și captez lumina, anulez efectul lor asupra spațiului…  Devin un obstacol între cauză și efect. Cât de simplu pot schimba lucrurile!

Privesc cu intensitate cercul de culoare galbenă, apoi îmi fixez privirea pe albul perfect al peretelui. Deodată, în fața ochilor mi se conturează din ce în ce mai clar o proiecție purpurie a cercului de la care tocmai mi-am întors privirea.  Este efectul “after image” – ceea ce rămas imprimat undeva în minte după ce imaginea originală a dispărut. Creierul rămâne atașat doar  de geometria formei. Culoarea reală nu mai există atunci când nu o mai privești, ea se materializează doar când lumina îți atinge retina.

Atunci care este realitatea? Cea pe care ai avut-o în fața ta, pe care ai privit-o intens și care ți-a atins simțurile sau impresia pe care a lăsat-o după ce ea nu mai este? De ce cred că aici e vorba mai mult despre oameni decât despre culori?

Posted in Citate, Cărți, Recenzii

Conversații cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch

Fii lumină în întuneric și schimbă-l

2328932-3

A sosit clipa să am o discuție cu Dumnezeu, o discuție la finalul căreia îmi propun, precum autorul, să găsesc divinul din mine și să încerc să-l văd în toți ceilalți. O întâlnire pe care am amânat-o zece ani. Fix. De aceea mă întreb cine aș fi astăzi dacă n-ar fi existat acest ocoliș.

În comparație cu mine, autorul a recunoscut momentul și nu l-a lăsat să treacă. A început această conversație, pentru că da, este o discuție pe care Neale Donald Walsch pretinde că a purtat-o cu Dumnezeu pe parcursul a trei ani (fiecare volum începe în duminicile de Paște din 1992, 1993, 1994). Cu fiecare cuvânt citit îmi dau seama că nici nu-mi pasă dacă este un dialog real cu Dumnezeu sau este doar imaginația bogată a scriitorului. Fac abstracție și de apartenența culturală evidentă pe tot parcursul trilogiei, de citările din Shakespeare sau din Star Wars și de trimiterile comerciale de la final și sunt dispusă să citesc lucrarea exact așa cum ne invită autorul.

Bărbatul se simțea profund rușinat de propria viață, marcată de repetate greșeli, de nelegiuiri, de comportări rușinoase, de alegeri și hotărâri pe care sunt sigur că alții le consideră vătămătoare și de neiertat” (pag. 14). I-a scris atunci lui Dumnezeu o scrisoare furioasă, plină de întrebări și de condamnări. Înainte de a termina scrisoarea, mâna i-a rămas pe hârtie, ținută parcă de o forță invizibilă, și a început să se miște și să scrie cu febrilitate nu numai întrebările, dar și răspunsurile, ca la o dictare. Încerc să-mi imaginez momentul și-l asociez cu acel impuls pe care îl numim inspirație, în care rotițe pe care nu le bănuim încep să funcționeze cu atâta intensitate încât avem impresia că altcineva a pus stăpânire pe mintea și pe energia noastră.

Continue reading “Conversații cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch”

Posted in Teatru

Ibsen în plină iarnă

Cel mai periculos dușman al adevărului și al libertății este Majoritatea. Poporul însuși“.

20190121_201232

Cu o ușurință desăvârșită, urmând aproape o logică booleană, Ibsen a demonstrat, în piesa “Un dușman al poporului”, cât de lipsite de substanță sunt relațiile dintre oameni,  cât poate macula dorința de putere și cu câtă superficialitate și dezinteres acceptăm idei impuse. Versiunea scenică a regizorului Adrian Roman și vocea pătimașă a lui Tomas (Dan Pughineanu) au adăugat autenticitate (și din păcate, actualitate) piesei dramaturgului norvegian.

 

Posted in Poezii

se naște Eminescul nostru iar…

Ciudată noapte simt că o să fiemihai_eminescu_0

şi-o să trăznească în dicţionar,

la noapte, în Moldova mijlocie,

se naşte Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce

şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări,

pleca-vor toţi ai zilei să se culce

şi-l vor primi strămoşii lui călări.

Continue reading “se naște Eminescul nostru iar…”

Posted in Călătorii

había una vez un…

garaSingurul lucru care m-ar fi putut duce cu gândul la o gară era calea ferată care trece prin fața clădirii din piatră masivă, situată foarte aproape de șosea. Această singură pereche de șine șerpuiește pe pământul arid, în paralel nu numai cu șoseaua, dar și cu Rio Almanzora pe a cărui vale se află plantații de măslini și pâlcuri de verdeață strecurate printre colinele pietroase de la poalele Sierrei de Los Filabres. Calea ferată însă se oprește brusc lângă clădirea veche, dreptunghiulară, a cărei fațadă este prevăzută cu patru ferestre mari terminate în arcade, decorate cu grilaje de metal și ancadramente din cărămidă aparentă. E fosta gară de pe Via Verde del Hierro din Seron, Almería. Niciun șuierat de tren sau vreo urmă din freamătul și agitația specifice gărilor nu au mai fost auzite de mult, totuși un alt fel de suflu animă locul. Din zeci de trenuri imaginare coboară personaje celebre ducând cu ele valize încărcate cu poveștile copilăriei. Acestea populează acum spațiul interior al fostei gării, devenit un mic muzeu magic dedicat cărților pentru copii.

Continue reading “había una vez un…”