Magia spatiilor albe

IMG_1785Adesea mă pierd în fața unui tablou. Cu adevărat mă pierd. Nu aș putea spune ce-mi place mai mult: imaginea, povestea din spatele picturii, numele sau renumele artistului, culorile, stilul sau perioada în care se încadrează lucrarea… Unele picturi mă atrag foarte aproape de ele (fizic vorbind) și încerc să descopăr tușele și petele de culoare strecurate printre nuanțele principale, altele mă provoacă să fac pasul înapoi, să le privesc de la distanța în care culorile devin firești, iar tușele dispar pentru a face loc detaliilor. Mă impresionează scenele decupate din realitate sau din literatură, reinterpretate de pictor astfel încât să transmită cu o aparentă ușurință o întreagă desfășurare de fapte într-o singură imagine, așa cum observa Lessing în Laokoon sau despre limitele picturii și ale poeziei.
În aceeași măsură îmi place și provocarea pe care o simt atunci când mă aflu în fața unei picturi abstracte sau a unei compoziții moderne. Vernisajul la care am participat ieri, Vegetalia, chiar despre asta era: un dialog între două tinere artiste care descriu prin culori și forme, mai degrabă starea lor în fața naturii.
“-Nu pari în apele tale”, îi spun Andreei Hereșanu – una dintre cele două artiste care expun.
-“M-a întrebat un jurnalist ce mă inspiră atunci când pictez. Și nu am știut ce să-i spun. Pentru mine… orice… pe mine…mă inspiră…. TOT”, spune ea făcând un gest cu mâinile care exprimă necuprinsul, încă încurcată de o întrebare al cărui răspuns era de la sine înțeles.
 Îmi dau seama că a dat, de fapt, răspunsul cel mai bun. Ochiul unui artist observă starea, nu lucrul. El desenează obiectul astfel încât privitorul să-i înțeleagă poezia, nu forma.  Da, cu siguranță, lucrările Andreei sunt o expunere figurativă a sensibilității și a intelectului. Admir nuanțele primăvărative de albastru-mov-lila, cele verzi și roșiatice care se schimbă în tonurile pe care le îmbracă natura de-a lungul anului,  toate strecurate printre tușe negre, fluide. Remarc lipsa totală a agresivității, compozițiile transmit liniște, căldură, uneori vivacitate, alteori nostalgie, dar întotdeauna sunt luminoase și optimiste.
Astăzi am învățat ceva: cea mai bună metodă de a evidenția culorilele este sa lași spații albe.

“…he loves me, he loves me not…”

hePrivesc buchetul de bujori albi și roz în timp ce-mi beau cafeaua (reală) și mă tot sâcâie o întrebare: oare de ce noi, esticii, alegem un număr impar de flori atunci când oferim un buchet.

Florarii ar găsi, cu siguranță, o explicație practico-estetică: în jurul unei punct central – floarea principală – forma buchetului se echilibrează și capătă o anume geometrie. Sunt de acord cu asta numai atunci când este vorba de un număr mic de flori. Dar când buchetul este mare, această teorie cade, deoarece există suficiente tije astfel încât să se obțină orice formă dorită.

Numerologii ar spune că numerele impare sunt considerate a aduce bucurie și noroc, prin urmare, fericirea ocaziilor la care ducem flori constă în numărul plantelor din buchetul nostru! (Clar, mie la logică îmi dă cu minus!) Unde mai pui că la evenimentele triste mergem cu un număr par de flori! Japonezii și mai apoi slavii, căci de-acolo vine tradiția numărului impar al plantelor din buchet, preferă numerele fără soț. Pentru ei numărul par doi e tradus prin termenul “a diviza”, iar numărul patru – reprezintă numărul morții.

Florarii din vestul Europei, în schimb, oferă flori în număr par, de regulă în buchete formate dintr-o duzină sau o jumătate de duzină de plante, iar dacă nu e vorba despre un aranjament special, florile sunt învelite strâns, uneori în întregime, într-o hârtie maro de ambalaj.

Sunt de părere că aranjarea unui buchet poate fi considerată o artă. Trebuie să știi ce să asociezi ca formă și culoare, cum să faci distribuția în cadrul aranjamentului, trebuie să te raportezi la evenimentul, preferințele sau intențiile celui care dorește buchetul. Și așa cum în artă există și capodopere, și kitsch-uri… Dacă marile florării pun accentul pe creativitate, vânzătorii din piețe, chiar și cei cu experiență, selectează întâi numărul de flori, pentru a se asigura că este impar, iar apoi încearcă să alcătuiască un buchet, de cele mai multe ori din plante alese de tine, la care mai adăugă tot felul de frunze, panglici și zorzoane.

peonies v

La celălalt capăt se află simplitatea, preferata mea: florile, indiferent de numărul, forma, mirosul sau culoarea lor, singure sau adunate în buchete lipsite de ornamente, oferite sau culese, florile nu trec niciodată neobservate. Pentru mine, numerele sunt doar concepte matematice care nu fac parte din limbajul florilor, de aceea mă bucur de numărul incert de bujori din care-mi iau astăzi doza de grație și delicatețe, frumusețe și senzualitate.

Obscurantism

IMG_7880Indiferent cât de lungi sau scurte îți sunt drumurile, cât de cotidiene, personale sau complicate îți sunt motivele, ajungi să depinzi de cei din jurul tău, de persoane anonime care se interpun sau îți condimentează călătoria. Și asta nu este o problemă, este de fapt o condiție a conviețuirii. Gradele noastre de relaționare cu necunoscuții oscilează undeva între ignorare și respect. Probabil toleranța, sora mai elevată a bunului-simț,  ar fi termenul de mijloc, care ar descrie cel mai bine felul nostru de a ne poziționa în raport cu ceilalți. Cedăm cu ușurință și facem concesii fără a avea sentimentul pierderii, atunci când în cel pentru care o facem intuim unul asemeni nouă, capabil să înțeleagă, să aprecieze, să tolereze și să întoarcă gesturi. Doar că … de unde atâta bun-simț?

Am sentimentul că trăim într-o era a obscurantismului. Prea puțini mai fac efortul de a-și alege cuvintele atunci când vor să transmită ceva, iar din ce în ce mai rar – spre deloc- vezi că cineva se scuză că a scris sau tastat greșit. Mă gândeam, de-a râsu-plânsu’, că acum câțiva ani când apăruseră site-urile de comunicare online instant, o mare parte dintre utilizatori adoptaseră stilul “fast-writing” (să zic așa!?) în care cuvintele erau atât de prescurtate încât ajunseseră să nu mai aibă vocale. Acum, dacă urmărești o listă de comentarii pe facebook, nici măcar acele cioturi de cuvinte nu le mai găsești, totul se rezumă la postarea unor imagini animate care înseamnă cam tot ce pot să “comenteze” cei care participă la discuție. Adevărul este că dintre cele doua situații, mi-ar fi greu să aleg una ca fiind mai bună decât cealaltă.

Uneori cred că dintre toate pierderile pe care le-a suferit nația noastră prin degradarea educațională din ultimii ani, cea pe care o resimțim cel mai des este dispariția bunului-simț. Mergi pe stradă și e imposibil să nu auzi o vulgaritate, să nu vezi o lipsă de decență și de respect la orice pas, să nu simți ostilitate.  Mă întreb spre ce va duce această stare de înapoiere culturală pe care, personal, n-am mai observat-o la amploarea de acum.

Am senzația mersului înapoi și asta îmi dictează astăzi starea de spirit.

Ziua florilor mele de mai

imaginary coffee24 mai, o zi care nu trece niciodată fără să o observ. Nu e o zi obișnuită. De-a lungul anilor a fost mai mereu o zi senină, iar niciuna dintre ele nu mi-a produs vreo suferință sau vreo mare bucurie. Mi-amintesc aproape toate zilele mele de 24 mai. Cu excepția aceleia. Din ziua aceea am totuși prima amintire: cineva m-a ridicat pentru a vedea ce se află acolo unde se uitau toți. Nu am observat nimic, dar mi-amintesc florile. Nu florile în sine, ci mirosul lor. În căpșorul acela de 3 ani s-a strecurat parfumul florilor de mai și a rămas acolo pentru totdeauna. Așa cum a rămas și întrebarea: oare am văzut mai mult decât florile? Oricât aș căuta în mintea mea, nu pot găsi acea imagine. Dar… o simt în florile de mai.

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat –
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…
(Ion Minulescu)

#Lesson no.2

imaginary coffeeOnce you eliminate the impossible, whatever remains, no matter how improbable, must be the truth

  Sir Arthur Conan Doyle

Când ai eliminat imposibilul, tot ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.”

În traducere matematică, imposibilul este diferit de improbabil, cel care este, mai mult sau mai puțin, echivalent cu adevărul. Pare o ecuație cu trei necunoscute: ceea ce nu se poate întâmpla, ceea ce nu se poate proba și adevărul. Pentru căutătorii de adevăr aceasta este probabil ecuația vieții, iar pentru căutătorii de aventură este definiția răsturnată a provocării. Cei care caută adevărul probabil își petrec viața sortând lucrurile în posibile și imposibile, intră în labirinturi de supoziții cu mai multe capete, își irosesc timpul în detalii și, cel mai probabil, află într-un final ceea ce caută: adevărul!

Adevărul, ce cuvânt frumos! Adevărul, cel pe care îl cauți, nu este aproape niciodată unul frumos. Dacă îți ia timp să-l găsești, dacă e atât de bine ascuns, înseamnă că nu trebuie căutat. E pus în umbră de tot felul de adaosuri pentru că el, adevărul, este altfel decât îți imaginezi, decât ai dori sau decât ar trebui. Cred că e un soi de masochism să-și propui să descoperi un adevăr, pentru că te supui cu bună știință unui proces de uzură la capătul căruia îți vei confirma temerile, îți vei pângări încrederea și-ți vei privi dezamăgit victoria: adevărul gol-goluț.

Uneori adevărul apare când te aștepți mai puțin, ca și cum altcineva a rezolvat ecuația fără să i-o ceri. Ajunge să-ți ridici ochii pentru o secundă și să zărești un simplu detaliu, un lucru comun care numai pentru tine este “improbabilul”.  Și atunci știi. Ești mai fericit? Cred că puțini ar putea spune asta. Cei mai mulți erau fericiți cu adevărul lor. Uneori nu minciuna ne distruge, ci descoperirea ei, adică adevărul.

Blue Jay

Imaginary coffee“…Știu că putem trece împreună prin asta. Tu ești lumea mea. Nu voi înceta niciodată să te iubesc.”
O scrisoare netrimisă. Prima versiune a mesajului pe care el, Jim, a vrut să-l trimită iubitei lui, Amanda. O scrisoare care ar fi schimbat totul, dar care a rămas uitată printre lucrurile lăsate în urmă. Ce mai poate însemna ea peste 22 de ani?
Jim și Amanda au trăit o frumoasă poveste de dragoste, iar acum, după mai bine de douăzeci de ani s-au regăsit întâmplător într-un market. Viețile lor o luaseră în direcții diferite, iar cei doi au început să-și împărtășească amintirile la o cafea, în barul pe care-l frecventau odinioară, Blue Jay (Gaița albastră). Odată ce s-au revăzut au simțit aerul aventuros al tinereții și au încercat să facă ceva din nebuniile de atunci. Au luat, ca pe vremuri, bere și jeleuri, au jucat rolul lor din viitor, așa cum obișnuiau să facă, au dansat, au cântat. În casa mamei lui Jim, toate lucrurile rămăseseră așa cum le lăsaseră ei în urmă cu 22 de ani. Femeia găsește vechiul jurnal al lui Jim și îl deschide la ziua în care se cunoscuseră: “Vântul schimbării bate în seara asta. Amanda. Amanda. Cine știa că avea să o cheme Amanda? Ce față! Ce spirit! Buzele au spus: Salut, prietene! dar inima a spus: Salut, viitor! Nici nu mă mai cunosc. Am fost rupt în jumătate. Sângerez cu plăcere căci există ea.

Filmul este despre regăsire. El, puternicul de atunci, plângea acum foarte ușor, iar ea, sub efectul antidepresivelor, nu mai plânsese de 5 ani. Motivul despărțirii de atunci crescuse în el sentimentul neputinței și al regretului. Fiecare luptase singur cu sine și se abandonase în propriile iluzii despre cum să-și trăiască viața.

E un film alb-negru, deși e recent, iar acțiunea se petrece în mai puțin de 24 de ore. E un film cu două personaje principale și unul secundar care apare doar pentru câteva minute. Nici îmbrăcămintea lor, nici peisajele, nimic nu atrage atenția. Totul se concentrează pe cuvinte, pe priviri, pe reacții.

Dacă ar fi ales să trimită acel bilet……

Puterea lui NU

imaginary coffee (2)Din cine știe ce motive spunem DA cu mai multă ușurință decât NU. DA pare să fie cuvântul optimistului, al pozitivului, al apropierii. Nu mă îndoiesc de puterea lui, el are forța de a construi, de a descoperi, de a  aduce oamenii împreună. Dar oare este reală această apropiere? Ce ne face să spunem DA? Teama de singurătate? Dorința de a ajuta? Iubirea? Politețea? Prostia?  Excluzând cazurile în care DA-ul este justificat de sentimente puternice, de datorie sau de nevoia de supraviețuire, încerc să înțeleg ce rol are folosirea lui excesivă, mai ales când răspunsul real ar fi NU.

Latinescul NU este, etimologic vorbind, mult mai apropiat limbii noastre decât slavonescul DA (care, după părerea mea ar trebui înlocuit). Uite un motiv bun pentru a-l folosi mai rar! Și nici nu necesită un efort prea mare să-l rostești, dar odată spus, te eliberează. Da, dacă DA-ul ne unește, NU-ul ne eliberează. DA-ul poate fi spus dintr-un impuls de moment, NU-ul niciodată! Să spui NU înseamnă să treci printr-un proces cu tine însuți, să cântărești, să evaluezi, și mai ales să iei în calcul renunțarea. Orice NU presupune o renunțare. Acționează ca un degresant care curăță toate chestiile lipicioase agățate de tine.

Am făcut acest test atunci când DA-ul, mai exact hoarda de DA-uri de până acum, îmi subordonase viața, acțiunile, până și gândurile. Nu știu dacă cea care m-a sfătuit să încerc să spun mai des NU s-a gândit că voi începe prin a refuza o funcție și activități aducătoare de beneficii. Sau probabil mi-am ales eu greșit momentul în care să încep să spun NU !!! Mi-a fost foarte greu să spun NU, nu pentru că mi-aș fi dorit, ci pentru că mă gândeam că refuzând aș putea jigni, dezamăgi sau că aș face o impresie proastă. Nu am crezut până acum în expresia “ia-ți timp și gândește-te bine”, probabil pentru că sunt (mi-ar plăcea să spun eram) genul de om care nu prea refuză, deci la ce să mă gândesc? Totuși am început să reflectez, dar nu la ofertă, ci la cum să spun NU. Acum imi dau seama că DA-ul îți răpește timpul, NU-ul ți-l redă.  Și odată cu NU-ul vin și mutrele acre.

In NUciada asta îți faci dușmani. Nu că dacă accepți orice ți-ai face prieteni, dar când ai puterea de a spune NU vei vedea cum se rărește lumea din preajma ta. Dispar precum gândacii când aprinzi lumina. Partea bună e că n-ai pierdut nimic! Se fac tot mai mici cei cărora tu le-ai dat proporții, de fapt ajung la mărimea lor reală. La primul NU doar superficialitatea dispare, pentru că oricât ar fi el de puternic nu poate alunga sentimente reale, prietenii adevărate. “Prietenii de vreme bună” vor fugi să-și găsească o altă sursă care să le asigure iluzia importanței lor.

Ei bine, NU-ul funcționează! Poate e un pic mai liniște, dar simt un aer cald în preajma mea. Să fie vara care se apropie?