Posted in Poezii

se naște Eminescul nostru iar…

Ciudată noapte simt că o să fiemihai_eminescu_0

şi-o să trăznească în dicţionar,

la noapte, în Moldova mijlocie,

se naşte Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce

şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări,

pleca-vor toţi ai zilei să se culce

şi-l vor primi strămoşii lui călări.

Continue reading “se naște Eminescul nostru iar…”

Advertisements
Posted in Călătorii

había una vez un…

garaSingurul lucru care m-ar fi putut duce cu gândul la o gară era calea ferată care trece prin fața clădirii din piatră masivă, situată foarte aproape de șosea. Această singură pereche de șine șerpuiește pe pământul arid, în paralel nu numai cu șoseaua, dar și cu Rio Almanzora pe a cărui vale se află plantații de măslini și pâlcuri de verdeață strecurate printre colinele pietroase de la poalele Sierrei de Los Filabres. Calea ferată însă se oprește brusc lângă clădirea veche, dreptunghiulară, a cărei fațadă este prevăzută cu patru ferestre mari terminate în arcade, decorate cu grilaje de metal și ancadramente din cărămidă aparentă. E fosta gară de pe Via Verde del Hierro din Seron, Almería. Niciun șuierat de tren sau vreo urmă din freamătul și agitația specifice gărilor nu au mai fost auzite de mult, totuși un alt fel de suflu animă locul. Din zeci de trenuri imaginare coboară personaje celebre ducând cu ele valize încărcate cu poveștile copilăriei. Acestea populează acum spațiul interior al fostei gării, devenit un mic muzeu magic dedicat cărților pentru copii.

Continue reading “había una vez un…”

Posted in Cărți, Recenzii

“Drood” de Dan Simmons

0_2075Un duplex biobibliografic romanțat și o ficțiune surprinzătoare. Autorul speculează coincidența dintre data la care Charles Dickens a suferit accidentul de tren și ziua morții sale, cinci ani mai târziu. Nu te ține cu „sufletul la gură”, dar are un soi de magnetism care creează  dependența necesară pentru a parcurge cele 955 de pagini. Cam așa aș descrie cartea lui Dan Simmons, “Drood”.

Nu mi-am imaginat că Charles Dickens, autorul celei mai frumoase Povești de Crăciun scrise vreodată, și Wilkie Collins, cel care a scris una dintre cărțile adolescenței mele, Femeia în alb, au fost prieteni și chiar rude (fratele lui Collins a fost căsătorit cu fiica lui Dickens). Nici contemporani nu aș fi ghicit că sunt, având în vedere stilul diferit și modul de abordare în raport cu lumea Angliei victoriene. Cu Dickens m-am întâlnit adesea pe parcursul vieții, dar Collins a dispărut, total nedrept, odată cu adolescența mea. Reîntâlnirea cu el a avut loc mulți ani mai târziu sub forma unei inscripții pe care am zărit-o în Marylebone, pe o casă terasată din Gloucester Place, una dintre locuințele sale din Londra (despre care, spre bucuria mea, scrie și în această carte). Apoi am aflat despre romanul lui Dan Simmons, numit după foiletonul Misterul lui Edwin Drood pe care Dickens nu a apucat să-l termine în timpul vieții. Totuși romanul a fost terminat, iar felul în care s-a întâmplat este cât se poate de ciudat. Un tânăr tipograf american, semianalfabet, a anunțat că Dickens îi vorbește de dincolo de mormânt și că îi dictează continuarea romanului. Scepticismul celor care au luat cunoștință de aceast fapt s-a transformat în șoc atunci când lucrarea a fost publicată. Tânărul, care nu fusese capabil toată viața lui, nici înainte, nici după această întâmplare, să scrie măcar un rând coerent, s-a dovedit a fi continuat romanul exact în maniera și cu vocabularul lui Dickens. Curiozitatea mea referitoare la acest Drood m-a făcut să-mi comand cartea lui Dan Simmons și să încep să o citesc… de mai multe ori. Să zicem că această a patra sau a cincea tentativă a fost cea norocoasă.

Continue reading ““Drood” de Dan Simmons”

Posted in C., Citate, Learnings

Lesson #11

VLUU L310W L313 M310W / Samsung L310W L313 M310W

Frica ține strâns, dragostea dă drumul.” (Neale Donald Walsch)

Suntem – alternativ sau simultan – fericiți și triști, ne simțim incluși sau excluși, iar stările astea sunt consecințele pasiunii sau ale fricii de care suntem controlați. Construim drumuri optimiste, le investim cu entuziasm, apoi constatăm că duc spre nicăieri sau spre un gen șablonard de fericire, nu chiar spre ceea ce ne așteptam. Alteori, găsim fericirea acolo unde n-am fi căutat-o niciodată. Devenim călăii celor pentru care fericirea suntem noi, noi… victimele unor planuri decise de frică sau de dragoste. Dar dacă n-ar fi toate astea…. am mai putea spune oare “am trăit”?

 

 

Posted in Citate, Cărți, Recenzii

Lupta mea (Min kamp #1)

lupta-mea-cartea-intai-moartea-unui-tata_1_fullsize

“Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine.” (Lupta mea de Karl Ove Knausgard)

Mai întâi am văzut micuțul paragraf din partea de jos a paginii treizeci și șase, un text în care mi-am regăsit propriile gânduri : “Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate […]. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac… da, ce? Șterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături…”. Apoi a fost titlul, titlul acestui prim volum, “Moartea unui tată”. Oricât mă depărtez, tot aici mă întorc. Magnetic. Obsesiv. Și apoi, a fost chipul bărbatului de pe copertă. Fiecare dintre cele șase volume surprinde același chip, în stări diferite, ca într-o galerie pe care am văzut-o nu de mult într-un celebru muzeu al portretelor. Cu siguranță, cărțile ne aleg pe noi!

Începutul cărții îmi transmite un soi de constatare resemnată: “Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate”, apoi este descris procesului intim prin care trece corpul după ce inima se oprește. Deși poate părea așa, nu este o descriere macabră, ci doar un studiu lucid, cel mult ușor dezagreabil, dată fiind percepția noastră asupra morții. Dar autorul pare determinat să întoarcă subiectul pe toate părțile, se lansează în teorii și explicații demne de un seminar de specialitate. Exercițiul lui nu constă în a spune adevăruri, ci în modul în care o face.

Găsește interesant felul în care dăm sens existenței la diferite vârste. Dacă puștiul de opt ani descoperă la orice pas o nouă posibilitate, iar interesul lui se concentrează pe întâmplări de sine stătătoare, adultul privește în ansamblu și dă sens doar unor concepte generale precum familia, cariera.”Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ți-o provoacă, dar se restrânge și sensul ei. Pentru a înțelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanță de ea.[…] Sensul cere împlinire, împlinirea cere timp, timpul cere împotrivire. Cunoașterea e distanță, cunoașterea e stagnare și inamicul sensului.”(p. 15) Verific descrierea CIP de pe pagina a patra pentru a mă convinge că e într-adevăr beletristică: 821.111(73)-31=135.1 (!!). Surpriză: în traducere din limbajul biblioteconomic înseamnă roman din literatura americană tradus în limba română, iar Knausgard e norvegian după cum aflu din descrierea de la începutul cărții. Cea de-a doua parte a clasificării zecimale e totuși corectă. (Uf! Mă urăsc pentru asta!)

Autorul ne mărturisește că s-a născut în decembrie 1968, iar cartea este scrisă pe când avea vârsta de 39 de ani. Este căsătorit cu cea de-a doua soție, are trei copii și locuiește în Malmo, Suedia. (Malmo… parcă văd și acum plăcuța din gară, când am trecut cu trenul din Copenhaga spre Vaxjo, Suedia… amintiri, amintiri). Descopăr un soi de nemulțumire care vine tocmai din marea lui pasiune: scrisul. Viața îi pare că se desfășoară într-un haos casnic care-l consumă, astfel că încearcă să-și conceapă chiar și un epitaf care să ilustreze risipa anilor, însingurarea, imposibilitatea de a fi fericit. Povestitorul coboară în timp și își amintește secvențe din copilărie, de când au început să se formeze raporturile dintre el și lume, de pe vremea când “nevoia de moment triumfa mereu asupra aspirațiilor viitorului, indiferent cât de ademenitoare erau ele. (p. 23). Povestește despre adolescență, despre școală și despre relația cu părinții. Era un tânăr cât se poate de obișnuit: citea, asculta muzică, se întâlnea cu prietenii. Nu sunt pasaje pe care să le fi parcurs pe diagonală. Fac adesea asta atunci când relatările îmi par prea invazive, prea intime. Nu a fost cazul! Finalul primei părți îl găsește îndrăgostit: “Mă simțeam de parcă eram mai mare decât lumea, ca și cum strânsesem totul înăuntrul meu și nu se mai găsea acum nimic către care să aspir. Omenirea era mică, istoria era mică, globul pământesc era mic, da, până și universul, care se spunea că e infinit, era mic. Eu eram mai mare decât toate.” (pag. 164). Era îndrăgostit fără speranță și, pe deasupra, în mijlocul unei drame familiale, divorțul părinților lui.

Continue reading “Lupta mea (Min kamp #1)”

Posted in Călătorii

Pe strada bibliotecii

IMG_1471Parcul din fața Cetății era departe de a crea o priveliște care să-mi taie respirația. Pentru că nu mai erau decât două săptămâni până la Centenarul care amenința că vine (și părea că nu glumește), întregul spațiu era transformat în șantier. Totuși nu am putut să nu remarc Monumentul Unirii care era aproape instalat. Acesta reprezintă patru cruci curbate în partea de sus pentru a forma un fel de cupolă. Poziționarea lui este un mare plus: este vizibil din curtea catedralei și domină bulevardul din apropiere. Ceea ce mi-a mai atras atenția este asemănarea izbitoare a celor patru cruci cu F-ul de la facebook.

IMG_6123

Oh, și era să uit! Am fost poate printre primii care au pășit pe Podul Marii Uniri, asta pentru că era în lucru și m-am trezit în mijlocul șantierului (fără altă opțiune de ieșire!!). Trebuie să spun că acest pod, care va lega parcul de Catedrala Încoronării (Reîntregirii) de la Alba Iulia, îmi place foarte mult: pasajul este construit din lemn și sticlă și pare natural integrat în ansamblu.

Am pătruns în cetate și am vizitat Catedrala Încoronării, apoi am trecut în grabă pe la Catedrala romano-catolică, pe lângă ruinele conservate ale castrului roman și prin fața Muzeului Național al Unirii. Totul se afla în plin proces de renovare, iar ținta mea era, de fapt, clădirea care se înalță aproape anonimă la capătul străzii care a purtat, pe rând, diverse denumiri (strada Italienilor, strada Poştei, Fogarasy Mihály utca, Axente Sever, Rosa Luxemburg, strada Bibliotecii și strada Păcii), o clădire pe care timpul și-a pus amprenta: Biblioteca Batthyaneum.

Pot înțelege și chiar apreciez  întregul efort și pregătirile pentru sărbătoarea de la 1 Decembrie, însă nu mă pot conecta la logica celor care au decis ca Biblioteca Batthyaneum, care deține cele mai reprezentative colecții medievale, să fie închisă … pentru inventar, pe parcursul întregului an centenar, când orașul este vizitat ca niciodată în ultimii 100 de ani. Nu ar fi fost prima mea vizită acolo, dar mi-ar fi plăcut să o revăd și cu această ocazie.

Continue reading “Pe strada bibliotecii”

Posted in Gânduri

Neprețuiții

c70f2504d2e1083b7e7d7e6292fbe5bc_hiend-audio-diy-hi-fi-stereo-electronics-site-for-lovers-of-sad-man-walking-in-rain-drawing_432-432Au pierdut teren, se spune. Eu cred însă că ei le-au lăsat pe ele să ocupe spațiul cândva numai al lor. Din generozitate, poate. Sau din politețe. Sunt suspectați adesea de superficialitate, dar sentimentele lor sunt stânci. Chiar așa, fără să înțeleagă femeia, o vor lângă ei, deși numai Dumnezeu știe de ce. Sunt puternici, sunt discreți, nu judecă. Au suficient umor încât să aprecieze toate experimentele  culinare și eterna dorință feminină de schimbare. Duc războaie crâncene, dar niciodată împotriva unei femei. Le protejează dincolo de siguranța lor. Își subțiază puțin vocea când vorbesc cu ele de parcă s-ar teme să nu le sperie glasul lor gros. Oferă cadouri ridicole legate cu și mai ridicole fundițe roz. Doar pentru că ele spun că așa e romantic. Sunt umărul pe care îți sprijini bucuriile și tristețile, sunt brațul care știi că va fi mereu acolo pentru tine. Sunt deștepți și siguri pe ei. Și întotdeauna știu. Respectă codul onoarei și al politeții. Și al cuvântului dat.

Nu mă feresc de stereotipuri atunci când acestea se transformă în așteptări. Astăzi e ziua lor, a bărbaților din viața noastră: tați, soți, băieți, frați, prieteni, colegi, iubiți, străini… cei care ne dau libertatea de a visa și ne acceptă imperfecțiunea.