Blue Jay

Imaginary coffee„...Știu că putem trece împreună prin asta. Tu ești lumea mea. Nu voi înceta niciodată să te iubesc.”
O scrisoare netrimisă. Prima versiune a mesajului pe care el, Jim, a vrut să-l trimită iubitei lui, Amanda. O scrisoare care ar fi schimbat totul, dar care a rămas uitată printre lucrurile lăsate în urmă. Ce mai poate însemna ea peste 22 de ani?
Jim și Amanda au trăit o frumoasă poveste de dragoste, iar acum, după mai bine de douăzeci de ani s-au regăsit întâmplător într-un magazin. Viețile lor o luaseră în direcții diferite, iar cei doi au început să-și împărtășească amintirile la o cafea, în barul pe care-l frecventau odinioară, Blue Jay (Gaița albastră). Odată ce s-au revăzut au simțit aerul aventuros al tinereții și au încercat să facă ceva din nebuniile de atunci. Au luat, ca pe vremuri, bere și jeleuri, au jucat rolul lor din viitor, așa cum obișnuiau să facă, au dansat, au cântat. În casa mamei lui Jim, toate lucrurile rămăseseră așa cum le lăsaseră ei în urmă cu 22 de ani. Femeia găsește vechiul jurnal al lui Jim și îl deschide la ziua în care se cunoscuseră: „Vântul schimbării bate în seara asta. Amanda. Amanda. Cine știa că avea să o cheme Amanda? Ce față! Ce spirit! Buzele au spus: Salut, prietene! dar inima a spus: Salut, viitor! Nici nu mă mai cunosc. Am fost rupt în jumătate. Sângerez cu plăcere căci există ea.

Filmul este despre regăsire. El, puternicul de atunci, plângea acum foarte ușor, iar ea, sub efectul antidepresivelor, nu mai plânsese de 5 ani. Motivul despărțirii de atunci crescuse în el sentimentul neputinței și al regretului. Fiecare luptase singur cu sine și se abandonase în propriile iluzii despre cum să-și trăiască viața.

E un film alb-negru, deși e recent, iar acțiunea se petrece în mai puțin de 24 de ore. E un film cu două personaje principale și unul secundar care apare doar pentru câteva minute. Nici îmbrăcămintea lor, nici peisajele, nimic nu atrage atenția. Totul se concentrează pe cuvinte, pe priviri, pe reacții.

Dacă ar fi ales să trimită acel bilet……

 

Puterea lui NU

imaginary coffee (2)Din cine știe ce motive spunem DA cu mai multă ușurință decât NU. DA pare să fie cuvântul optimistului, al pozitivului, al apropierii. Nu mă îndoiesc de puterea lui, el are forța de a construi, de a descoperi, de a  aduce oamenii împreună. Dar oare este reală această apropiere? Ce ne face să spunem DA? Teama de singurătate? Dorința de a ajuta? Iubirea? Politețea? Prostia?  Excluzând cazurile în care DA-ul este justificat de sentimente puternice, de datorie sau de nevoia de supraviețuire, încerc să înțeleg ce rol are folosirea lui excesivă, mai ales când răspunsul real ar fi NU.

Latinescul NU este, etimologic vorbind, mult mai apropiat limbii noastre decât slavonescul DA (care, după părerea mea ar trebui înlocuit). Și nici nu necesită un efort prea mare să-l rostești, dar odată spus, te eliberează. Dar dacă DA-ul ne unește, NU-ul ne eliberează. DA-ul poate fi spus dintr-un impuls de moment, NU-ul niciodată! Să spui NU înseamnă să treci printr-un proces cu tine însuți, să cântărești, să evaluezi, și mai ales să iei în calcul renunțarea. Orice NU presupune o renunțare. Acționează ca un degresant care curăță toate chestiile lipicioase agățate de tine.

Am făcut acest test atunci când DA-ul, mai exact hoarda de DA-uri de până acum, îmi subordonase viața, acțiunile, până și gândurile.  E greu să spui NU,  gândind că refuzând ai putea jigni, dezamăgi sau că ai face o impresie proastă. DA-ul îți răpește timpul, NU-ul ți-l redă.  Și odată cu NU-ul vin și mutrele acre.

In NUciada asta îți faci dușmani. Nu că dacă accepți orice ți-ai face prieteni, dar când ai puterea de a spune NU vei vedea cum se rărește lumea din preajma ta. Dispar precum gândacii când aprinzi lumina. Partea bună e că n-ai pierdut nimic! Se fac tot mai mici cei cărora tu le-ai dat proporții, de fapt ajung la mărimea lor reală. La primul NU doar superficialitatea dispare, pentru că oricât ar fi el de puternic, nu poate alunga sentimente reale, prietenii adevărate. „Prietenii de vreme bună” vor fugi să-și găsească o altă sursă care să le asigure iluzia importanței lor.

Ei bine, NU-ul funcționează! Poate e un pic mai liniște, dar simt un aer cald în preajma mea. Să fie vara care se apropie?

Rain, rain go to Spain…

imaginary coffee„Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

 îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.”

(Ana Blandiana, Descântec de ploaie)

Sunt deja trei zile de când plouă. Și dacă nu ploaia în sine,  răceala și umezelea diluează culorile… sau nu le mai vad eu.

“Copiii razboiului” de Varujan Vosganian

Ei bine, de ce am cumpărat cartea? La un moment dat unul dintre invitați spune că personajul îi scrie niște scrisori – niciodată trimise – tatălui necunoscut. Mi-am zis… uite încă unul ca mine, unul care are dialoguri imaginare cu tatăl lui. Oare el cum i se adresează? Cum și-a imaginat autorul, care presupun că s-a bucurat de un tată, gândurile pe care cineva care nu are această experiență (personajul Matei Visarion) i le adresează unui om străin și totuși genetic familiar, tatăl său. Din acest punct de vedere simt o complicitate între mine și personaj. Cei care au prezentat cartea spun că e vorba despre ură. Un om își strigă ura. Dar oare ură e? Varujan Vosganian spune că e despre uitare, răzbunare și iertare. Uitarea, spune autorul, este cea care ne protejează, dar care nu împiedică repetarea greșelii; răzbunarea – cea mai periculoasă dintre cele trei – nu numai că nu vindecă, ea adâncește rănile; iertarea – presupune înțelegerea, lipsa uitării și judecata rece a oricărei greșeli, ceea ce nu o anulează, dar ne face să nu o mai repetăm.

“Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede și care are memorie. În ea nu te privești, ci te confrunți, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite.”

Fără discuție, cel mai plăcut mod de a afla despre o carte este acela în care ai șansa ca ea să-ți fie prezentată chiar de autor. Asta numai dacă hazardul face ca tu să împărtășești cu scriitoruVarujan Vosganian Copiii razboiuluil nu numai aceleași gusturi literare, dar și prozaicul timp. Cea din urmă fiind bifată, iar prima rămasă spre verificare, am mers la lansarea cărții “Copiii războiului” de Varujan Vosganian atrasă fiind și de talentul oratoric al autorului, și de ilustrația de pe supracoperta cărții: două personaje zămislite parcă din întuneric,  “Sfântul Matei și îngerul”, celebra lucrare a lui Caravaggio, inventatorul clarobscurului. Am aflat repede – din povestirile mult prea lăbărțate ale invitaților (!) – de ce a fost aleasă această imagine pentru copertă: personajul principal purta același nume. Acesta este probabil unul dintre motive – nici primul, nici cel mai subtil – aș spune.

Războiul îmi provoacă o profundă rezervă. Și orice ține de el – texte, imagini, tactică, arme… Pentru mine imaginea războiului este reprezentată de urmele lăsate de sfărâmăturile de proiectile care i-au brăzdat gâtul bunicului meu și l-au făcut să-și piardă câteva degete. De aceea și față de titlul cărți simt o oarecare reținere, iar asocierea dintre război și copii îmi sporești senzația dramei pe care o conține. Prezentările făcute de invitați aruncă o lumină asupra subiectului și constat că războiul e adus în discuție doar pentru a explica anumite contexte. Tot de la ei aflu că este vorba despre un băiat, rodul iubirii dintre o româncă și un soldat neamț aflat în trecere, un copil care simte lipsa tatălui ca pe un abandon. Ajunge să-și urască tatăl necunoscut și tot ce-l reprezintă pe acesta: vestul.

Totul începe cu primirea unei scrisori, ultima dintr-o serie de șase plicuri sosite la fiecare zece ani. Părea un text adresat altcuiva, ca și cum expeditorul greșise adresantul, dar nu întrutotul. Cel care trimisese aceste scrisori era tatăl lui, soldatul neamț, iar această scrisoare îi era adresată băiatului lui, altul decât Matei. Așadar undeva, în România, Matei, acum un bărbat trecut de prima tinerețe, află că are un frate. Aici începe căutarea….

Ei bine, de ce am cumpărat cartea? La un moment dat unul dintre invitați spune că personajul îi scrie niște scrisori – niciodată trimise – tatălui necunoscut. Mi-am zis… uite încă unul ca mine, unul care are dialoguri imaginare cu tatăl lui. Oare el cum i se adresează? Cum și-a imaginat autorul, care presupun că s-a bucurat de un tată, gândurile pe care cineva care nu are această experiență (personajul Matei Visarion) i le adresează unui om străin și totuși genetic familiar, tatăl său. Din acest punct de vedere simt o complicitate între mine și personaj.

Cei care au prezentat cartea spun că e vorba despre ură. Un om își strigă ura. Dar oare ură e? Varujan Vosganian spune că e despre uitare, răzbunare și iertare. Uitarea, spune autorul, este cea care ne protejează, dar care nu împiedică repetarea greșelii; răzbunarea – cea mai periculoasă dintre cele trei – nu numai că nu vindecă, ea adâncește rănile; iertarea – presupune înțelegerea, lipsa uitării și judecata rece a oricărei greșeli, ceea ce nu o anulează, dar ne face să nu o mai repetăm.

Ajung acasă și citesc. Îmi place ce descopăr, îmi place cartea. Evenimentele imaginate de autor își urmează cursul, iar scrisorile le completează cu gânduri nerostite, traume nevindecate, frustrări și răbufniri, reproșuri și amintiri dureroase, justificări ironice. Ceea ce îmi place este sensibilitatea strecurată în cele mai neînsemnate gesturi și cuvinte. N-aș spune că e scrisă de un politician.

Câteva fragmente din scrisorile adresate tatălui imaginar – preferatele mele:

Asta ar putea să pară o chemare, ceea ce acum, cel puțin, ar fi ciudat. La vârsta mea e nepotrivit să simți nevoia să te adresezi părintelui tău ca și cum i-ai cere sprijin. Mai ales că, pentru mine, te-ai oprit la o vârstă la care aș putea să-ți fiu bunic.

„Nu suntem pe poziții egale. Între noi stă o punte care se înclină nedrept în favoarea ta. Un bărbat poate să nu aibă copii și, dacă îi are, poate să facă abstracție de ei. Un copil are însă în mod obligatoriu un tată. Faptul că este necunoscut nu-l face mai puțin prezent, dimpotrivă. Cu un tată pe care-l cunoști te poți certa, te poate dezamăgi, poți să-i trântești ușa în nas, dacă ai poftă, poți să-l umilești cu disprețul tău. Un tată necunoscut este de neînfrânt. El e fără greșeală, singura lui greșeală ești tu…. Nu te poate răni, căci e tăcut. Chiar și atunci când îl auzi vorbind e o iluzie, căci prin el nu vorbesc decât propriile tale gânduri.”

„… Tu ai ținut neapărat să ne aduci aminte că exiști, fără să te gândești ce-o să însemne asta. Să nu-mi spui că ți-a fost dor de noi…. Nu există justificare mai des invocată și mai înșelătoare pentru egoism decât iubirea.”

„… Te-am omorât cu începuturile mele de ură și-mi închipui că, dacă mai învii, te omor iar. … A fost o vreme când te-am căutat. Neștiind cum s-o fac altfel, te-am căutat printre cărți.”

„De-aia nu știi ce înseamnă să suferi pentru ceea ce ești fără voia ta. Se spune că pruncii sunt cei care își aleg părinții. Eu depun mărturie că nu e așa. N-aș fi îngăduit ca mamei mele să i se întâmple una ca asta. Și n-aș fi ales să mă nasc în felul și în timpul în care m-am născut, luând asupra mea păcatele războiului. N-a existat niciun armistițiu care să împace cele două jumătăți ale trupului meu.”

„Se spune că, unde e multă iubire, este și ură. Se poate, dar reciproca nu e neapărat adevărată. Iubirea se naște din potrivire. În schimb, nepotrivirile stârnesc ură.”

„Tinerețea are toată viața înainte pentru a repara o parte din greșeli, de aceea nu este o vârstă a remușcărilor.”

„Eu și cu tine, lumea tăiată în două jumătăți, ca de o lamă de sticlă. Locul tăieturii ar fi trebuit să sângereze. Când rănile păreau că se vindecă, pe locul acela nu prindeau coajă, ci se așeza o frontieră. Era așadar o lecuire înșelătoare, cum se întâmplă cu toate rănile care se închid fără să știi de ce.”

„Corespondența noastră nu are doi protagoniști, ci unul singur. Eu îți vorbesc despre mine, iar tu îmi vorbești tot despre mine. Eu nu știu cine ești și atunci n-am de ce să mă rușinez. E ca și cum aș vorbi în fața unui zid sau a unei ferestre deschise. Niciun ecou, niciun răspuns.

Imaginary place

Undeva înăuntrul nostru este un loc… Un loc pe care oricine îl păstrează, neștiut de nimeni altcineva. O fortăreață unde sălășluiște cea mai secretă parte din noi: sufletul, poate… Partea care te face să fii tu însuți și nimeni altcineva. Ce se întâmplă cu cele ascunse de noi acolo atunci când ești înfrânt și ele sunt scoase la iveală? Fără adăpost, fără… Și cum rămâi tu? Gol? Singur? Pierdut …încercând să te ascunzi după un fir de iarbă. Unde vei găsi un adăpost de ploaie?

imaginary coffee

Undeva înăuntrul nostru este un loc… Un loc pe care oricine îl păstrează, neștiut de nimeni altcineva. O fortăreață unde sălășluiește cea mai secretă parte din noi: sufletul, poate… Partea care te face să fii tu însuți și nimeni altcineva. Ce se întâmplă cu cele ascunse de noi acolo atunci când ești înfrânt și ele sunt scoase la iveală? Fără adăpost, fără… Și cum rămâi tu? Gol? Singur? Pierdut …

#Lesson no. 1

WhenHiperdramatism shakespearian

When sorrows come, they come not single spies, but in battalions.” W. Shakespeare, Hamlet

Când vin restriştile, nu vin în chip de singuratice iscoade, ci-n legiuni.

Cum am spune azi: atunci când plouă… se revarsă. Când ți se întâmplă o tristețe, descoperi că n-ai dreptul să fi trist. Se revarsă asupra ta acuze știute și neștiute, din viața de azi și din cea de apoi, ca și cum ți-au pândit acest moment de slăbiciune pentru a te ataca.   Shakespeare știe!

Fara el…

dscf1076Tristețea. Astăzi am privit tristețea în ochi, și durerea … și moartea. În ochii jucărelului meu. Un ghemotoc de un kilogram care mi-a adus tone de bucurie, tandrețe, prietenie, sinceritate. E incredibil cum s-a strecurat în sufletul meu și cât de important a devenit. Și e de neimaginat …. fără el.

Absence

(Încercare de traducere)

     Absență….

IMAG0918 (3)

Absență, ascultă-mi protestul!

Mă împotrivesc puterii tale

Și timpului ce-mi pui în cale.

Faci totul să-mi schimbi rostul

Iar asta mă rănește.

Absența dăinuie când timpul o statornicește.

Cel care se-nsoțește cu cineva asemeni ție

Va regăsi curând

Al duioșiei gând

Chiar dincolo de timp, de loc și de vremelnicie.

Iar cei ce-și țin în suflet încleștarea

Trăiesc la nesfârșit însingurarea.

Și toate simțurile mele-ar vrea să zburde

Dar mintea le respinge

Și rațiunea-nvinge

Dublată de veșnicul secret ce-o arde.

Precum bogatul ce-și află mulțumirea

Trăind în lipsuri, își ferecă averea.

Dar din Absență-am învățat ceva:

Că pot fura minute mici

Când nimeni nu-i aici.

Iar într-un colț ascuns în mintea mea

Să am și-mbrățișare și sărut

Și să mă bucur chiar dacă că am pierdut.

ABSENCE, hear thou my protestation

Against thy strength,

Distance and length:

Do what thou canst for alteration,

For hearts of truest mettle

Absence doth join and Time doth settle.

Who loves a mistress of such quality,

He soon hath found

Affection’s ground

Beyond time, place, and all mortality.

To hearts that cannot vary

Absence is present, Time doth tarry.

My senses want their outward motion

Which now within

Reason doth win,

Redoubled in her secret notion:

Like rich that take pleasure

In hiding more than handling treasure.

By Absence this good means I gain,

That I can catch her

Where none doth watch her,

In some close corner of my brain:

There I embrace and kiss her,

And so I both enjoy and miss her.

(John Donne)

Ziua celei mai frumoase profesii

23 aprilie este ziua lui Shakespeare,Library a lui Cervantes, Ziua Internațională a Cărții și a bibliotecarului din România.

Mă întreb spre cel fel de bibliotecii ne îndreptăm, având în vedere că tot mai mult conținut este acum stocat în format electronic, în baze de date accesibile și neasociate unui spațiu anume. Și dacă bibliotecile se schimbă într-atât de mult, care va fi profilul bibliotecarului, câte din funcțiile lui de bază vor putea asigura continuitatea profesiei și ce alte aptitudini va trebui el să deprindă? Chiar dacă privim colecțiile bibliotecii numai din punct de vedere al informațiilor și nu al suporturilor pe care sunt ele stocate (cărți, documente, hărți, fotografii, discuri…) sau al spațiului de funcționare, îmi dau seama că rolul bibliotecarului poate deveni mai important decât oricând. Domeniul lui de activitate este informația, iar astăzi producțiile editoriale, la care se adaugă și resursele multimedia, paginile web, blogurile, au întrecut orice previziune. Din această perspectivă, câteva dintre componentele de bază ale profesiei de bibliotecar nu numai că nu vor dispărea, dar ele vor continua să aibă un rol determinant.

Dacă bibliotecile încă sunt apreciate pentru colecțiile lor de documente, rolul bibliotecarului va trebui să se axeze pe colecționarea de informații aflate pe oricare resursă, pe dezvoltarea unor sisteme adaptate de stocare, de indexare și de partajare a lor astfel încât să le sporească valoarea.

Pe lângă evidența informațiilor, va fi necesară în continuare activitatea de selectare a lor. Astăzi se publică mai multe cărți decât oricând în istoria omenirii. În ultimul an s-au editat peste 2 000 000 de titluri și în fiecare an numărul acestora crește, fie că sunt documente în format tradițional sau electronic. Cel care cercetează relevanța acestora și separă grâul de neghină este bibliotecarul. El va continua să filtreze conținuturile și să asigure veridicitatea informațiilor și a surselor, iar într-o societate super informatizată acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale profesiei.

O informație este valoroasă atâta timp cât ea ajunge la cel care o poate utiliza. Pentru aceasta, serviciul de referințe al bibliotecilor își va găsi în continuare utilitate. Întregul proces de administrare a informațiilor culminează cu asigurarea accesului la ele, iar rolul bibliotecarului este de a-l face cât mai facil, mai rapid și mai bine orientat spre potențialii utilizatori.

Ceea ce ar putea fi însă cea mai mare provocare pentru bibliotecari este specializarea lor în servicii cu totul noi. Pentru că spațiile bibliotecilor, odată ce informația nu mai este legată implicit de ele, sunt transformate în centre culturale de atragere a publicului în activități care să valorizeze aceste locații și să ofere alternative culturale, educaționale, sociale.

Aș alege adaptare, dacă ar fi să-mi spun părerea într-un singur cuvânt despre biblioteca viitorului. Pentru că adaptarea nu cunoaște limite, este un proces continuu, implică cunoștințe, creativitate și o deplină înțelegere a mediului de referință. De asemenea, bibliotecile vor continua să aibă un cuvânt de spus în comunitate atâta timp cât ele vor face pactul cu tehnologia și-și vor extinde relațiile spre noi categorii de public, potențiali utilizatori, adaptându-și serviciile și menținându-și standardele la nivelul de înalt profesionalism.

Pesimism shakespearian

 W. Shakespeare – Sonetul 66

Tired with all these, for restful death I cry,
As to behold desert a beggar born, 
And needy nothing trimm’d in jollity,
And purest faith unhappily forsworn,
And gilded honour shamefully misplac’d,
And maiden virtue rudely strumpeted,
And right perfection wrongfully disgrac’d,
And strength by limping sway disabled
And art made tongue-tied by authority,
And folly—doctor-like—controlling skill,
And simple truth miscall’d simplicity,
And captive good attending captain ill:
Tir’d with all these, from these would I be gone,
Save that, to die, I leave my love alone.


Lehămetit de tot, aş vrea să mor:
 Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,
 Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,
   Credinţa, marfă ieftină-n obor,
 
Fecioara pură - scoasă la mezat,
Onoarea - aur fals, înşelător,
Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor
Desăvîrşirea luată drept păcat,
 
Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,
Cuminţii - bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr - numit prostie,
Şi Binele - dat Răului ca sclav…
 
De toate scap, de fac ultimul pas,
Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?
                  
             Traducere de George Pruteanu
 
  
  Sătul de toate, caut tihna morţii,
  Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,
  Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,
  Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,
 
  Şi pe cinstit de cinste avînd teamă
  Şi fecioria pradă umilinţei,
   Şi împlinirea neluată-n seamă,
   Şi forţa la cheremul neputinţei,
 
  Şi artele de pumn încăluşate,
  Şi doctor raţiunii, nebunia,
  Şi adevărul simplu, simplitate,
 Şi binele slujind neomenia!
 
  Sătul de toate, toate le-aş lăsa,
  Dar dacă mor cui las iubirea mea?
 
      Traducere de Dan Grigorescu şi N.Chirică

IMG_6917