„O iubeam” de Anna Gavalda

f43a1f_bd9fa2347baf4b51b1fe7963b34d4243~mv2Am primit cartea imediat după scurtul meu concediu. Când primești o carte nu poți să nu te întrebi: De ce acea carte? De ce tocmai acea carte? Vrea să îmi transmită ceva sau doar a citit-o, i-a plăcut și vrea să o am și eu.  Tocmai îi spusesem că nu mă dau în vânt după romanele scrise de femei și a avut o emoție în plus când mi-am aruncat ochii pe copertă: „O cumpărasem înainte să-mi spui, dar aș vrea să o citești. Acolo… e ceva”.

 Citesc dedicația pe care a scris-o cu creionul pe prima pagină. Întotdeauna pune acolo un mic text, un citat  sau data când oferă cartea. Și scrie numai cu creionul. E un fel de a oferi libertate. Citesc apoi scurta descriere de pe coperta din spate și aflu că este vorba despre o femeie tânără, recent părăsită de soț. Tot de acolo aflu că cel care îi e alături în aceste momente și încearcă să o ajute să depășească șocul e socrul ei. Asta mă surprinde și încep să citesc cartea.

Sunt puține descrieri, iar cele câteva scurte pasaje descriptive par mai degrabă lămuriri. Aflăm contextul povestirii din dialogurile personajelor, nici acestea nu prea multe.  Ar putea fi chiar transformată într-o piesă de teatru cu două personaje, dacă ne gândim la ideea cărții. Sigur, mai sunt și cele două fetițe care încă nu înțeleg drama mamei lor și alte câteva personaje nu atât prezente în acțiune, cât amintite pe parcursul povestirii.

Socrul femeii, bunicul fetițelor, le duce la casa lui de vacanță pentru a o despinde pe nora lui câteva zile de casa și de amintirile recentei ei despărțiri. Durerea ei e evidentă, pare absentă, furioasă și descurajată, dar nu se poate abține să nu-și verifice telefonul în speranța vreunui mesaj de la soțul ei.  Tăcerea lui Pierre, socrul ei, grija și încercările lui de a crea un soi de normalitate o surprind pe Chloe. Il considerase întotdeauna un om insensibil și absent din viața familiei lui. Îi suspecta empatia de acum ca fiind o simplă încercare de a scuza comportamentul fiului său.  El însă o lasă fără cuvinte când își începe mărturisirea: ” Se tot vorbește de durerea celor care rămân, dar te-ai gândit vreodată la durerea celor care pleacă?”  Scriitoarea pune în această întrebare o întreagă experiență nespusă. Furia lui Chloe, pe care o înțelegem, este deodată anulată de o mărturisire a lui Pierre,  o retrăire emoționantă a unei povești de dragoste care transformă o bună parte a romanului într-un monolog.  Iar povestea abia acum începe: „Am iubit… o femeie”.

Bărbatul reușește să pună situația femeii în oglindă, prin fraze simple și emoționate. Și el a iubit, și el a pierdut.  Însă nu furia despărțirii și nici regretele nu le-a păstrat.

 Închid cartea și sun:

„- Te-ai regăsit în carte?

-…..”

Hidden souls

hidden soulsI’m blind,
But I can see all hidden souls,
Still confused with the minds,
Only minds are full of lies…

Perhaps we live the cursed love
in the world of enemies…

Stay with me forever,
Even I’m not yours,
It’s possible that soulmates,
Can speak thru many doors…

Stay with me forever,
Even I’m not yours,
Surviving all the nightmares,
Run-down the pros and cons…

Alive,
You stay alive even I’m gone,
Believe I wish that never ends…
Cuz only you could make me fly…

Perhaps we live the cursed love
in the world of enemies…

Stay with me forever,
Even I’m not yours,
It’s possible that soulmates,
Can speak thru many doors…

Stay with me forever,
Even I’m not yours,
Surviving all the nightmares,
Run-down the pros and cons…

Just stay with me forever…

Imaginary Coffee

coffee-paintingMi-am propus un exerciu de imaginație provocator și straniu: o cafea imaginară cu tatăl meu!

De ce cu el? Poate pentru a ne da șansa unei „relații” dincolo de imposibilul ei, un fel de înțelegere a tăcerii. Sunt oare lucruri pe care ar fi vrut să mi le spună? Mi-aș dori să știu dacă s-a regăsit în felul meu de-a fi… E mândru sau dezamăgit de mine… Dacă el e îngerul meu păzitor și dacă știe cât a contat să cred asta. Și mai ales aș vrea să știe că de fapt mi-a fost mereu alături, că l-am simțit în propriile-mi reacții cărora nu le-am putut da decât o explicație genetică, l-am regăsit în imaginea din oglindă, iar în vise n-a încetat să-mi fie tată.

De data aceasta trebuie să recunosc că nu cafeaua, ci imaginația face ca lucrurile să se întâmple. Lipsesc multe piese din scenariul închipuit de mine, iar unele dintre ele îmi sunt complet străine. Oare cum se desfășoară un dialog tată-fiică? Cum te adresezi unui tată?

Îi privesc cu insistență chipul, o proiecție masculină a mea. Îmi recunosc oarecum forma feței, părul, ochii. Oare ce voce are? Fac o mică explorare sonoră printre amintiri și ajung la un acord cu mine însămi: vocea trebuie să-mi fie foarte familiară, așa cum ar trebui să fie vocea oricărui tată.

Are aerul unei absențe. Am convingerea că îmi cunoaște gândurile și-mi arată în felul lui ireal că nu le disprețuiește. Pare detașat de lucrurile aparent importante, fără însă a fi superficial, ci doar relaxat. Asta îmi inspiră siguranța că orice zbucium nu e nimic mai mult decât firescul vieții care trebuie experimentat. Mă face să cred că tot ce pare important la un moment dat se diluează într-un inevitabil mâine. A suferit, dar suferința nu i se citește pe chip. Afișează un fel de acceptare a lucrurilor pe care nu le-a putut schimba. Iar toate astea l-au transformat într-o liniște.

Doar lucrurile de care te agăți nu trec. Trebuie doar să imprimi puțin din absența ta clipelor nedorite și să te aliezi cu timpul până când ele capătă dimensiunea reală. Numai așa devin amintiri sau uitare și nu regrete. Să trăiești momentele ca și cum ai cunoaște finalul, și să construiești finalul cu seninătatea pe care o regăsesc în privirea atemporală din fața mea.

Prima lecție: toate trec!

Privesc ceașca de cafea și pentru prima dată îmi dau seama că văd jumătatea ei goală. Chiar dacă viața îmi este condusă de fapte care nu mă caracterizează, pesimismul iese din discuție. Acum însă știu că această ceșcuță prețioasă îndeplinește rolul unei clepsidre care, printr-o curgere grațioasă dealtfel, măsoară scurgerea timpului: momentul meu cu tata. În privirea senină, care din nou mă surprinde prin asemănare, remarc resurse de timp la care nici nu mă gândisem. Ochii de culoarea cafelei, încrezători și visători, par că pot recompune răbdarea.

E alegerea ta să continui având în minte doar gustul amar al grabei sau să-ți acorzi răgazul de a savura aroma. Să nu amesteci momentele plăcute cu “trebuie” sau cu “nu e timp”. Iți poți ocupa viața cu multe aparent plăcute “trebuie”, iar aceasta va arăta ca o frumoasă ceașcă de cafea plină însă cu zaț. Dar să nu alergi după autobuze în speranța că te vor duce spre idealurile tale. Chiar dacă asta pare calea ușoară. Până unde te poate duce un autobuz? Oricât de dorită e destinația, călătoria este limitată și predefinită. Un autobuz nu-ți oferă un orizont. Pierzându-l însă, ai șansa unei alte perspective. Te crezi exclusă sau disprețuită? Nu ai nevoie decât de autosuficiență să fii acolo, printre cei care privesc nepăsători. Acel autobuz nu e o șansă pierdută, ci o lecție învățată: nu aștepta nimic de la ceilalți. Învață din toate câte ți se întâmplă, dar nu te compara cu nimeni. Și nu lăsa teama de dispreț să-ți răpească viața. Nu trebuie să demonstrezi că poți zbura la fel de sus ca ceilalți, tu trebuie doar să zbori cât de frumos poți cu singura ta aripă. Vei găsi tu ceva care să te echilibreze! ….sau pe cineva!

Ne place independența, dar tânjim să aparținem cuiva, să știm că suntem doriți și luați în seamă. Uneori căutarea este lungă și presărată cu un nesfârșit șir de greșeli, iar ea încetează numai atunci când poți să-ți spui: “În sfârșit! Uite unul ca mine!” El va face, cu siguranță, ca totul să pară complicat, iar tu îți vei schimba deciziile “definitive” de două ori pe zi. Și totuși vei fi ce n-ai fost niciodată: un om fericit. Amintește-ți doar să nu lași să apună soarele peste o ceartă.

In complicitatea plăcută prilejuită de imaginație și de superlativul ei, tăcerea, remarc în privirea atât de familiară o primă deosebire. Sunt ochii mei lipsiți de vină, sentiment inseparabil de mine. A fost aici înaintea mea, a cunoscut imperfecțiunea și greșeala, dar nu i se citește vinovăția în priviri și nici nu caută justificări. Și vina se stinge!

Regretul nu îndreaptă nimic. Nici măcar nu te oprește să repeți o greșeală. E un gest egoist care te transformă în cel care te judecă cel mai mult, te face acuzatorul și inchizitorul tău. Regretul triumfă în frustrare. Nici pactul cu vinovăția nu te absolvă, dar te ajută să nu-ți irosești viața.

E uimitor cum cineva poate învinge timpul și neexplicabilul, se strecoară tăcut în mintea ta pentru a-ți arăta că-ți este alături și pentru a-ți spune într-un mod cu totul particular ce a rămas nespus. …Sau poate e doar puterea mea de a privi fotografia de culoarea cafelei și de a-mi imagina o poveste dincolo de ea.

C.