In centrul preocuparilor mele

IMG_1874Ceva bun tot am făcut eu vreodată! N-aș putea să-mi explic marea bucurie de astăzi altfel decât ca pe o recompensă pentru vreo faptă pe care cineva de-acolo, de sus, a considerat-o demnă de răsplată. Tonitza, Pallady, Ressu, Petraşcu, Lucian Grigorescu, Steriadi, Ciucurencu… 55 de lucrări la doi pași de mine, de centrul preocupărilor mele. Și ce picturi!IMG_1875

Am primit invitația la vernisaj și am întrebat cine expune.

– „E o colecție valoroasă”. A silabisit cuvântul „valoroasă”, ceea ce mi-a aprins toate beculețele de alarmă ale curiozității. Ei da… sunt curioasă. Nu am depășit niciodată vârsta „de ce-urilor”, cu singura deosebire că acum îmi pun mie întrebările, și mai puțin altora.

IMG_1871Am ajuns printre primii la vernisaj și am început să caut cu privirea lucrările. Nu am văzut decât o draperie de catifea roșie care acoperea arcada ce ne despărțea de expoziție. Îmi plac vernisajele și pentru că este acolo mereu cineva care îți dă câteva „tipsuri”, care te ajută să nu ratezi ceva. Prezentarea a fost scurtă și interesantă, exact ce și cât trebuia. Spun asta pentru că îmi pierd repede răbdarea atunci când discursurile se lungesc și nu transmit lucruri care să-mi trezească interesul.IMG_1877

Mă izolez în mulțime în fața câte unui tablou și rămân fără cuvinte.

Mici placeri imaginare

Percep teatrul, filmul, cărțile ca pe viețile mele imaginare. În toate încerc să mă regăsesc, fie și numai într-un gând al vreunui personaj, în vreo imagine care să-mi trezească amintiri, în detalii care mă fac să-mi doresc să fiu acolo. Le trăiesc intens și le disec uneori, alteori le continui în mintea mea într-o manieră personală sau mă bucur de moment și transfer această bucurie stării mele de spirit.

Cam asta s-a întâmplat astă-seară când am mers să văd  „Ménage à trois”, un spectacol după Neil Simon, în regia lui Sorin Misirianţu, cel care și interpretează unul dintre roluri. Dacă nu ar fi o expresie mult prea folosită, aș descrie piesa ca fiind o “comedie irezistibilă“ . Da, am râs, pentru asta m-am dus astăzi la teatru, dar dincolo de situațiile pline de haz, răzbate complicitatea, această stare pe care o admir în orice relație.  Complicitatea demonstrează puterea unei relații dincolo de micile șicane sau marile trădări.

Cei doi prieteni care dețin împreună ziarul cu un nume predestinat eșecului, Colaps, trăiesc și lucrează într-un apartament a cărei chirie este condiționată de ieșirile unuia dintre ei (Ioan Isaiu) cu bătrâna și insistenta proprietară. Celălalt (Sorin Misirianţu) se îndrăgostește la prima vedere de “mirosul” noii sale vecine (Ionela Nedelea). Ei bine, acolo unde e iubire de cele mai multe ori e drama, dar astăzi a fost o comedie ca la carte.

Iar seara mi-a oferit un cer superb!

IMG_1858

Magia spatiilor albe

IMG_1785Adesea mă pierd în fața unui tablou. Cu adevărat mă pierd. Nu aș putea spune ce-mi place mai mult: imaginea, povestea din spatele picturii, numele sau renumele artistului, culorile, stilul sau perioada în care se încadrează lucrarea… Unele picturi mă atrag foarte aproape de ele (fizic vorbind) și încerc să descopăr tușele și petele de culoare strecurate printre nuanțele principale, altele mă provoacă să fac pasul înapoi, să le privesc de la distanța în care culorile devin firești, iar tușele dispar pentru a face loc detaliilor. Mă impresionează scenele decupate din realitate sau din literatură, reinterpretate de pictor astfel încât să transmită cu o aparentă ușurință o întreagă desfășurare de fapte într-o singură imagine, așa cum observa Lessing în Laokoon sau despre limitele picturii și ale poeziei.
În aceeași măsură îmi place și provocarea pe care o simt atunci când mă aflu în fața unei picturi abstracte sau a unei compoziții moderne. Vernisajul la care am participat ieri, Vegetalia, chiar despre asta era: un dialog între două tinere artiste care descriu prin culori și forme, mai degrabă starea lor în fața naturii.
„-Nu pari în apele tale„, îi spun Andreei Hereșanu – una dintre cele două artiste care expun.
-„M-a întrebat un jurnalist ce mă inspiră atunci când pictez. Și nu am știut ce să-i spun. Pentru mine… orice… pe mine…mă inspiră…. TOT„, spune ea făcând un gest cu mâinile care exprimă necuprinsul, încă încurcată de o întrebare al cărui răspuns era de la sine înțeles.
 Îmi dau seama că a dat, de fapt, răspunsul cel mai bun. Ochiul unui artist observă starea, nu lucrul. El desenează obiectul astfel încât privitorul să-i înțeleagă poezia, nu forma. Da, cu siguranță, lucrările Andreei sunt o expunere figurativă a sensibilității și a intelectului. Admir nuanțele primăvăratice de albastru-mov-lila, cele verzi și roșiatice care se schimbă în tonurile pe care le îmbracă natura de-a lungul anului,  toate strecurate printre tușe negre, fluide. Remarc lipsa totală a agresivității, compozițiile transmit liniște, căldură, uneori vivacitate, alteori nostalgie, dar întotdeauna sunt luminoase și optimiste.
Astăzi am învățat ceva: cea mai bună metodă de a evidenția culorile este spațiul alb dintre ele.

„…he loves me, he loves me not…”

hePrivesc buchetul de bujori albi și roz în timp ce-mi beau cafeaua (reală) și mă tot sâcâie o întrebare: oare de ce noi, esticii, alegem un număr impar de flori atunci când oferim un buchet.

Florarii ar găsi, cu siguranță, o explicație practico-estetică: în jurul unei punct central – floarea principală – forma buchetului se echilibrează și capătă o anume geometrie. Sunt de acord cu asta numai atunci când este vorba de un număr mic de flori. Dar când buchetul este mare, această teorie cade, deoarece există suficiente tije astfel încât să se obțină orice formă dorită.

Numerologii ar spune că numerele impare sunt considerate a aduce bucurie și noroc, prin urmare, fericirea ocaziilor la care ducem flori constă în numărul plantelor din buchetul nostru! (Clar, mie la logică îmi dă cu minus!) Unde mai pui că la evenimentele triste mergem cu un număr par de flori! Japonezii și mai apoi slavii, căci de-acolo vine tradiția numărului impar al plantelor din buchet, preferă numerele fără soț. Pentru ei numărul par doi e tradus prin termenul “a diviza”, iar numărul patru – reprezintă numărul morții.

Florarii din vestul Europei, în schimb, oferă flori în număr par, de regulă în buchete formate dintr-o duzină sau o jumătate de duzină de plante, iar dacă nu e vorba despre un aranjament special, florile sunt învelite strâns, uneori în întregime, într-o hârtie maro de ambalaj.

Sunt de părere că aranjarea unui buchet poate fi considerată o artă. Trebuie să știi ce să asociezi ca formă și culoare, cum să faci distribuția în cadrul aranjamentului, trebuie să te raportezi la evenimentul, preferințele sau intențiile celui care dorește buchetul. Și așa cum în artă există și capodopere, și kitsch-uri… Dacă marile florării pun accentul pe creativitate, vânzătorii din piețe, chiar și cei cu experiență, selectează întâi numărul de flori, pentru a se asigura că este impar, iar apoi încearcă să alcătuiască un buchet, de cele mai multe ori din plante alese de tine, la care mai adăugă tot felul de frunze, panglici și zorzoane.

peonies v

La celălalt capăt se află simplitatea, preferata mea: florile, indiferent de numărul, forma, mirosul sau culoarea lor, singure sau adunate în buchete lipsite de ornamente, oferite sau culese, florile nu trec niciodată neobservate. Pentru mine, numerele sunt doar concepte matematice care nu fac parte din limbajul florilor, de aceea mă bucur de numărul incert de bujori din care-mi iau astăzi doza de grație și delicatețe, frumusețe și senzualitate.

Obscurantism

IMG_7880Indiferent cât de lungi sau scurte îți sunt drumurile, cât de cotidiene, personale sau complicate îți sunt motivele, ajungi să depinzi de cei din jurul tău, de persoane anonime care se interpun sau îți condimentează călătoria. Și asta nu este o problemă, este de fapt o condiție a conviețuirii. Gradele noastre de relaționare cu necunoscuții oscilează undeva între ignorare și respect. Probabil toleranța, sora mai elevată a bunului-simț,  ar fi termenul de mijloc, care ar descrie cel mai bine felul nostru de a ne poziționa în raport cu ceilalți. Cedăm cu ușurință și facem concesii fără a avea sentimentul pierderii, atunci când în cel pentru care o facem intuim unul asemeni nouă, capabil să înțeleagă, să aprecieze, să tolereze și să întoarcă gesturi. Doar că … Am sentimentul că trăim într-o era a obscurantismului. Prea puțini mai fac efortul de a-și alege cuvintele atunci când vor să transmită ceva, iar din ce în ce mai rar – spre deloc- vezi că cineva se scuză că a scris sau tastat greșit. Mă gândeam, de-a râsu-plânsu’, că acum câțiva ani când apăruseră site-urile de comunicare online instant, o mare parte dintre utilizatori adoptaseră stilul „fast-writing” (să zic așa!?) în care cuvintele erau atât de prescurtate încât ajunseseră să nu mai aibă vocale. Acum, dacă urmărești o listă de comentarii pe facebook, nici măcar acele cioturi de cuvinte nu le mai găsești, totul se rezumă la postarea unor imagini animate care înseamnă cam tot ce pot să „comenteze” cei care participă la discuție. Adevărul este că dintre cele doua situații, mi-ar fi greu să aleg una ca fiind mai bună decât cealaltă.

Uneori cred că dintre toate pierderile pe care le-a suferit nația noastră prin degradarea educațională din ultimii ani, cea pe care o resimțim cel mai des este dispariția bunului-simț. Mergi pe stradă și e imposibil să nu auzi o vulgaritate, să nu vezi o lipsă de decență și de respect la orice pas, să nu simți ostilitate.  Mă întreb spre ce va duce această stare de înapoiere culturală pe care, personal, n-am mai observat-o la amploarea de acum.

Am senzația mersului înapoi și asta îmi dictează astăzi starea de spirit.

Ziua florilor mele de mai

imaginary coffee24 mai, o zi care nu trece niciodată fără să o observ. Nu e o zi obișnuită. De-a lungul anilor a fost mai mereu o zi senină, iar niciuna dintre ele nu mi-a produs vreo suferință sau vreo mare bucurie. Mi-amintesc aproape toate zilele mele de 24 mai. Începând cu aceea. Din ziua aceea am prima amintire: multe persoane triste, iar cineva m-a ridicat pentru a vedea ce se află acolo unde se uitau toți. Nu am observat nimic, dar mi-amintesc florile. Nu florile în sine, ci mirosul lor. În căpșorul acela de 3 ani s-a strecurat parfumul florilor de mai și a rămas acolo pentru totdeauna. Așa cum a rămas și întrebarea: oare am văzut mai mult decât florile? Oricât aș căuta în mintea mea, nu pot găsi acea imagine. Dar… o simt în florile de mai.

De ce-ai plecat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai,

Prin munţii cu păduri de brad,

Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –

Potecile te duc spre Iad,

Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat

Cu vântu-n părul tău vâlvoi,

Când nici un glas nu te-a chemat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

E luna primului păcat –

Păcatul care dintr-o glumă

Te prinde-n laţ şi te sugrumă

Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,

În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…

Priveşte-n jurul tău…

Şi dacă nu ţi-ai murdărit

Pantofii de noroi,

Fă-ţi cruce

Şi întoarce-te napoi!…

Fă-ţi cruce

Fiindcă n-ai păcătuit

Decât în vis…

Şi visul s-a sfârşit!…

(Ion Minulescu)

#Lesson no.2

imaginary coffeeOnce you eliminate the impossible, whatever remains, no matter how improbable, must be the truth

  Sir Arthur Conan Doyle

Când ai eliminat imposibilul, tot ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.”

În traducere matematică, imposibilul este diferit de improbabil, cel care este, mai mult sau mai puțin, echivalent cu adevărul. Pare o ecuație cu trei necunoscute: ceea ce nu se poate întâmpla, ceea ce nu se poate proba și adevărul. Pentru căutătorii de adevăr aceasta este probabil ecuația vieții, iar pentru căutătorii de aventură este definiția răsturnată a provocării. Cei care caută adevărul își dedică viața sortând lucrurile în posibile și imposibile, intră în labirinturi de supoziții cu mai multe capete, își irosesc timpul în detalii și, cel mai probabil, află într-un final exact ceea ce caută: adevărul!

Adevărul, ce cuvânt frumos! Însă adevărul, cel pe care îl cauți, nu este aproape niciodată unul frumos. Dacă îți ia atât de mult timp să-l găsești, dacă e atât de bine ascuns, poate e mai bine să rămână așa. E pus în umbră de tot felul de adaosuri pentru că el, adevărul, este altfel decât îți imaginezi, decât ai dori sau decât ar trebui. Iar căutarea lui nu e altceva decât un proces de uzură la capătul căruia nu vei face decât să-ți confirmi temerile, să-ți pângărești bruma de încredere și să-ți privești pe cât de învingător, pe atât de dezamăgit victoria: adevărul gol-goluț.

Uneori adevărul apare când te aștepți mai puțin, ca și cum altcineva a rezolvat ecuația fără să i-o ceri. Ajunge să-ți ridici ochii pentru o secundă și să zărești un simplu detaliu, un lucru comun care numai pentru tine este „improbabilul”.  Și atunci știi. Ești mai fericit? Ești mai fericit decât erai cu adevărul tău?

Blue Jay

Imaginary coffee„...Știu că putem trece împreună prin asta. Tu ești lumea mea. Nu voi înceta niciodată să te iubesc.”
O scrisoare netrimisă. Prima versiune a mesajului pe care el, Jim, a vrut să-l trimită iubitei lui, Amanda. O scrisoare care ar fi schimbat totul, dar care a rămas uitată printre lucrurile lăsate în urmă. Ce mai poate însemna ea peste 22 de ani?
Jim și Amanda au trăit o frumoasă poveste de dragoste, iar acum, după mai bine de douăzeci de ani s-au regăsit întâmplător într-un magazin. Viețile lor o luaseră în direcții diferite, iar cei doi au început să-și împărtășească amintirile la o cafea, în barul pe care-l frecventau odinioară, Blue Jay (Gaița albastră). Odată ce s-au revăzut au simțit aerul aventuros al tinereții și au încercat să facă ceva din nebuniile de atunci. Au luat, ca pe vremuri, bere și jeleuri, au jucat rolul lor din viitor, așa cum obișnuiau să facă, au dansat, au cântat. În casa mamei lui Jim, toate lucrurile rămăseseră așa cum le lăsaseră ei în urmă cu 22 de ani. Femeia găsește vechiul jurnal al lui Jim și îl deschide la ziua în care se cunoscuseră: „Vântul schimbării bate în seara asta. Amanda. Amanda. Cine știa că avea să o cheme Amanda? Ce față! Ce spirit! Buzele au spus: Salut, prietene! dar inima a spus: Salut, viitor! Nici nu mă mai cunosc. Am fost rupt în jumătate. Sângerez cu plăcere căci există ea.

Filmul este despre regăsire. El, puternicul de atunci, plângea acum foarte ușor, iar ea, sub efectul antidepresivelor, nu mai plânsese de 5 ani. Motivul despărțirii de atunci crescuse în el sentimentul neputinței și al regretului. Fiecare luptase singur cu sine și se abandonase în propriile iluzii despre cum să-și trăiască viața.

E un film alb-negru, deși e recent, iar acțiunea se petrece în mai puțin de 24 de ore. E un film cu două personaje principale și unul secundar care apare doar pentru câteva minute. Nici îmbrăcămintea lor, nici peisajele, nimic nu atrage atenția. Totul se concentrează pe cuvinte, pe priviri, pe reacții.

Dacă ar fi ales să trimită acel bilet……

 

Puterea lui NU

imaginary coffee (2)Din cine știe ce motive spunem DA cu mai multă ușurință decât NU. DA pare să fie cuvântul optimistului, al pozitivului, al apropierii. Nu mă îndoiesc de puterea lui, el are forța de a construi, de a descoperi, de a  aduce oamenii împreună. Dar oare este reală această apropiere? Ce ne face să spunem DA? Teama de singurătate? Dorința de a ajuta? Iubirea? Politețea? Prostia?  Excluzând cazurile în care DA-ul este justificat de sentimente puternice, de datorie sau de nevoia de supraviețuire, încerc să înțeleg ce rol are folosirea lui excesivă, mai ales când răspunsul real ar fi NU.

Latinescul NU este, etimologic vorbind, mult mai apropiat limbii noastre decât slavonescul DA (care, după părerea mea ar trebui înlocuit). Și nici nu necesită un efort prea mare să-l rostești, dar odată spus, te eliberează. Dar dacă DA-ul ne unește, NU-ul ne eliberează. DA-ul poate fi spus dintr-un impuls de moment, NU-ul niciodată! Să spui NU înseamnă să treci printr-un proces cu tine însuți, să cântărești, să evaluezi, și mai ales să iei în calcul renunțarea. Orice NU presupune o renunțare. Acționează ca un degresant care curăță toate chestiile lipicioase agățate de tine.

Am făcut acest test atunci când DA-ul, mai exact hoarda de DA-uri de până acum, îmi subordonase viața, acțiunile, până și gândurile.  E greu să spui NU,  gândind că refuzând ai putea jigni, dezamăgi sau că ai face o impresie proastă. DA-ul îți răpește timpul, NU-ul ți-l redă.  Și odată cu NU-ul vin și mutrele acre.

In NUciada asta îți faci dușmani. Nu că dacă accepți orice ți-ai face prieteni, dar când ai puterea de a spune NU vei vedea cum se rărește lumea din preajma ta. Dispar precum gândacii când aprinzi lumina. Partea bună e că n-ai pierdut nimic! Se fac tot mai mici cei cărora tu le-ai dat proporții, de fapt ajung la mărimea lor reală. La primul NU doar superficialitatea dispare, pentru că oricât ar fi el de puternic, nu poate alunga sentimente reale, prietenii adevărate. „Prietenii de vreme bună” vor fugi să-și găsească o altă sursă care să le asigure iluzia importanței lor.

Ei bine, NU-ul funcționează! Poate e un pic mai liniște, dar simt un aer cald în preajma mea. Să fie vara care se apropie?

Rain, rain go to Spain…

imaginary coffee„Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

 îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.”

(Ana Blandiana, Descântec de ploaie)

Sunt deja trei zile de când plouă. Și dacă nu ploaia în sine,  răceala și umezelea diluează culorile… sau nu le mai vad eu.