Vals lent în Fa minor

imaginary coffeeMuzica este și ea o parte din mine. Îmi oprește adesea pașii și respirația, e Cupidon-ul sau psihologul, e batista albă a păcii sau gândul ascuns, o caut și o resping, o ascult în tăcere, o dansez sau o fredonez. Îmi place versatilitatea unei melodii și mai ales liniștea ei.

Valsul aduce un soi de noblețe în muzică, el îmi pare o combinație sofisticată și seducătoare de aristocrație, romantism, eleganță și senzualitate. Ascult obsedant Shostakovich,  Al doilea Vals,  și melodia îmi pare iubirea însăși. Nu are nicio urmă de vulgaritate, agresivitate sau exhibiționism. Are însă ceva din starea schimbătoare a dragostei: seninătatea lirică devine putere și strălucire, superficialitatea dezvăluie profunzimea, siguranța se transformă în incertitudini, în tristețe și în abandon.

Găsesc în Marsul luI Radetzky de Johann Strauss opusul, o față a muzicii clasice pe care iarăși o admir: umorul serios (dacă pot spune așa !). Știu istoria piesei și mă ajută să o înțeleg, dar sentimentul de bucurie, de mobilizare și extraordinarul optimism al acestei melodii vine din ritmul desăvârșit.

 Ei bine, concertul de aseară se anunța a fi dedicat muzicii braziliene. Cum afară erau 40 de grade, m-am gândit că atmosfera era pe jumătate asigurată. Concert de pian! Puținele mele cunoștințe despre muzica braziliană, și mai ales despre cea clasică, m-au făcut mai degrabă reticentă. Dar nu e prima dată în viață când sunt surprinsă! Cu mici excepții, când am recunoscut câteva note cu rezonanțe sud-americane, nicio melodie nu m-a făcut să-mi imaginez ritmurile clar specifice Braziliei, în schimb a fost o seară a dansurilor, valsurilor și a tangourilor clasice. Iar dintre ele, cel care mi-a rămas în minte mult după încheierea concertului a fost Valsul în fa minor al lui Ernesto Nazareth. Un vals lin lipsit de rigoarea ritmului de ¾, un vals în care am regăsit tragismul din viața artistului și detașarea inconștientă care i-a marcat destinul. Mi-a transmis liniștea unei seri frumoase de vară.

Nu a fost acel dans aseară… nu a fost valsul meu, dar are ceva din valsul acela.

Punti imaginare

IMG_1473De câte ori nu ne trezim izolați pe malul celălalt? Țesem, mânați de dorințe, poduri din gândurile și iluziile noastre. Dar dacă ne hotărâm să pășim pe aceste punți imaginare, ar trebui să ne asigurăm mai întâi că știm să zburăm.

Podurile reale nu separă, ci apropie. Ele sunt făcute din fapte, nu din cuvinte.

“…he loves me, he loves me not…”

hePrivesc buchetul de bujori albi și roz în timp ce-mi beau cafeaua (reală) și mă tot sâcâie o întrebare: oare de ce noi, esticii, alegem un număr impar de flori atunci când oferim un buchet.

Florarii ar găsi, cu siguranță, o explicație practico-estetică: în jurul unei punct central – floarea principală – forma buchetului se echilibrează și capătă o anume geometrie. Sunt de acord cu asta numai atunci când este vorba de un număr mic de flori. Dar când buchetul este mare, această teorie cade, deoarece există suficiente tije astfel încât să se obțină orice formă dorită.

Numerologii ar spune că numerele impare sunt considerate a aduce bucurie și noroc, prin urmare, fericirea ocaziilor la care ducem flori constă în numărul plantelor din buchetul nostru! (Clar, mie la logică îmi dă cu minus!) Unde mai pui că la evenimentele triste mergem cu un număr par de flori! Japonezii și mai apoi slavii, căci de-acolo vine tradiția numărului impar al plantelor din buchet, preferă numerele fără soț. Pentru ei numărul par doi e tradus prin termenul “a diviza”, iar numărul patru – reprezintă numărul morții.

Florarii din vestul Europei, în schimb, oferă flori în număr par, de regulă în buchete formate dintr-o duzină sau o jumătate de duzină de plante, iar dacă nu e vorba despre un aranjament special, florile sunt învelite strâns, uneori în întregime, într-o hârtie maro de ambalaj.

Sunt de părere că aranjarea unui buchet poate fi considerată o artă. Trebuie să știi ce să asociezi ca formă și culoare, cum să faci distribuția în cadrul aranjamentului, trebuie să te raportezi la evenimentul, preferințele sau intențiile celui care dorește buchetul. Și așa cum în artă există și capodopere, și kitsch-uri… Dacă marile florării pun accentul pe creativitate, vânzătorii din piețe, chiar și cei cu experiență, selectează întâi numărul de flori, pentru a se asigura că este impar, iar apoi încearcă să alcătuiască un buchet, de cele mai multe ori din plante alese de tine, la care mai adăugă tot felul de frunze, panglici și zorzoane.

peonies v

La celălalt capăt se află simplitatea, preferata mea: florile, indiferent de numărul, forma, mirosul sau culoarea lor, singure sau adunate în buchete lipsite de ornamente, oferite sau culese, florile nu trec niciodată neobservate. Pentru mine, numerele sunt doar concepte matematice care nu fac parte din limbajul florilor, de aceea mă bucur de numărul incert de bujori din care-mi iau astăzi doza de grație și delicatețe, frumusețe și senzualitate.

Obscurantism

IMG_7880Indiferent cât de lungi sau scurte îți sunt drumurile, cât de cotidiene, personale sau complicate îți sunt motivele, ajungi să depinzi de cei din jurul tău, de persoane anonime care se interpun sau îți condimentează călătoria. Și asta nu este o problemă, este de fapt o condiție a conviețuirii. Gradele noastre de relaționare cu necunoscuții oscilează undeva între ignorare și respect. Probabil toleranța, sora mai elevată a bunului-simț,  ar fi termenul de mijloc, care ar descrie cel mai bine felul nostru de a ne poziționa în raport cu ceilalți. Cedăm cu ușurință și facem concesii fără a avea sentimentul pierderii, atunci când în cel pentru care o facem intuim unul asemeni nouă, capabil să înțeleagă, să aprecieze, să tolereze și să întoarcă gesturi. Doar că … de unde atâta bun-simț?

Am sentimentul că trăim într-o era a obscurantismului. Prea puțini mai fac efortul de a-și alege cuvintele atunci când vor să transmită ceva, iar din ce în ce mai rar – spre deloc- vezi că cineva se scuză că a scris sau tastat greșit. Mă gândeam, de-a râsu-plânsu’, că acum câțiva ani când apăruseră site-urile de comunicare online instant, o mare parte dintre utilizatori adoptaseră stilul “fast-writing” (să zic așa!?) în care cuvintele erau atât de prescurtate încât ajunseseră să nu mai aibă vocale. Acum, dacă urmărești o listă de comentarii pe facebook, nici măcar acele cioturi de cuvinte nu le mai găsești, totul se rezumă la postarea unor imagini animate care înseamnă cam tot ce pot să “comenteze” cei care participă la discuție. Adevărul este că dintre cele doua situații, mi-ar fi greu să aleg una ca fiind mai bună decât cealaltă.

Uneori cred că dintre toate pierderile pe care le-a suferit nația noastră prin degradarea educațională din ultimii ani, cea pe care o resimțim cel mai des este dispariția bunului-simț. Mergi pe stradă și e imposibil să nu auzi o vulgaritate, să nu vezi o lipsă de decență și de respect la orice pas, să nu simți ostilitate.  Mă întreb spre ce va duce această stare de înapoiere culturală pe care, personal, n-am mai observat-o la amploarea de acum.

Am senzația mersului înapoi și asta îmi dictează astăzi starea de spirit.

Ziua florilor mele de mai

imaginary coffee24 mai, o zi care nu trece niciodată fără să o observ. Nu e o zi obișnuită. De-a lungul anilor a fost mai mereu o zi senină, iar niciuna dintre ele nu mi-a produs vreo suferință sau vreo mare bucurie. Mi-amintesc aproape toate zilele mele de 24 mai. Cu excepția aceleia. Din ziua aceea am totuși prima amintire: cineva m-a ridicat pentru a vedea ce se află acolo unde se uitau toți. Nu am observat nimic, dar mi-amintesc florile. Nu florile în sine, ci mirosul lor. În căpșorul acela de 3 ani s-a strecurat parfumul florilor de mai și a rămas acolo pentru totdeauna. Așa cum a rămas și întrebarea: oare am văzut mai mult decât florile? Oricât aș căuta în mintea mea, nu pot găsi acea imagine. Dar… o simt în florile de mai.

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat –
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…
(Ion Minulescu)

Puterea lui NU

imaginary coffee (2)Din cine știe ce motive spunem DA cu mai multă ușurință decât NU. DA pare să fie cuvântul optimistului, al pozitivului, al apropierii. Nu mă îndoiesc de puterea lui, el are forța de a construi, de a descoperi, de a  aduce oamenii împreună. Dar oare este reală această apropiere? Ce ne face să spunem DA? Teama de singurătate? Dorința de a ajuta? Iubirea? Politețea? Prostia?  Excluzând cazurile în care DA-ul este justificat de sentimente puternice, de datorie sau de nevoia de supraviețuire, încerc să înțeleg ce rol are folosirea lui excesivă, mai ales când răspunsul real ar fi NU.

Latinescul NU este, etimologic vorbind, mult mai apropiat limbii noastre decât slavonescul DA (care, după părerea mea ar trebui înlocuit). Uite un motiv bun pentru a-l folosi mai rar! Și nici nu necesită un efort prea mare să-l rostești, dar odată spus, te eliberează. Da, dacă DA-ul ne unește, NU-ul ne eliberează. DA-ul poate fi spus dintr-un impuls de moment, NU-ul niciodată! Să spui NU înseamnă să treci printr-un proces cu tine însuți, să cântărești, să evaluezi, și mai ales să iei în calcul renunțarea. Orice NU presupune o renunțare. Acționează ca un degresant care curăță toate chestiile lipicioase agățate de tine.

Am făcut acest test atunci când DA-ul, mai exact hoarda de DA-uri de până acum, îmi subordonase viața, acțiunile, până și gândurile. Nu știu dacă cea care m-a sfătuit să încerc să spun mai des NU s-a gândit că voi începe prin a refuza o funcție și activități aducătoare de beneficii. Sau probabil mi-am ales eu greșit momentul în care să încep să spun NU !!! Mi-a fost foarte greu să spun NU, nu pentru că mi-aș fi dorit, ci pentru că mă gândeam că refuzând aș putea jigni, dezamăgi sau că aș face o impresie proastă. Nu am crezut până acum în expresia “ia-ți timp și gândește-te bine”, probabil pentru că sunt (mi-ar plăcea să spun eram) genul de om care nu prea refuză, deci la ce să mă gândesc? Totuși am început să reflectez, dar nu la ofertă, ci la cum să spun NU. Acum imi dau seama că DA-ul îți răpește timpul, NU-ul ți-l redă.  Și odată cu NU-ul vin și mutrele acre.

In NUciada asta îți faci dușmani. Nu că dacă accepți orice ți-ai face prieteni, dar când ai puterea de a spune NU vei vedea cum se rărește lumea din preajma ta. Dispar precum gândacii când aprinzi lumina. Partea bună e că n-ai pierdut nimic! Se fac tot mai mici cei cărora tu le-ai dat proporții, de fapt ajung la mărimea lor reală. La primul NU doar superficialitatea dispare, pentru că oricât ar fi el de puternic nu poate alunga sentimente reale, prietenii adevărate. “Prietenii de vreme bună” vor fugi să-și găsească o altă sursă care să le asigure iluzia importanței lor.

Ei bine, NU-ul funcționează! Poate e un pic mai liniște, dar simt un aer cald în preajma mea. Să fie vara care se apropie?

“Copiii razboiului” de Varujan Vosganian

“Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede și care are memorie. În ea nu te privești, ci te confrunți, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite.”

Fără discuție, cel mai plăcut mod de a afla despre o carte este acela în care ai șansa ca ea să-ți fie prezentată chiar de autor. Asta numai dacă hazardul face ca tu să împărtășești cu scriitoruVarujan Vosganian Copiii razboiuluil nu numai aceleași gusturi literare, dar și prozaicul timp. Cea din urmă fiind bifată, iar prima rămasă spre verificare, am mers la lansarea cărții “Copiii războiului” de Varujan Vosganian atrasă fiind și de talentul oratoric al autorului, și de ilustrația de pe supracoperta cărții: două personaje zămislite parcă din întuneric,  “Sfântul Matei și îngerul”, celebra lucrare a lui Caravaggio, inventatorul clarobscurului. Am aflat repede – din povestirile mult prea lăbărțate ale invitaților (!) – de ce a fost aleasă această imagine pentru copertă: personajul principal purta același nume. Acesta este probabil unul dintre motive – nici primul, nici cel mai subtil – aș spune.

Războiul îmi provoacă o profundă rezervă pentru orice ține de el – texte, imagini, tactică, arme… Pentru mine imaginea războiului este reprezentată de urmele lăsate de sfărâmăturile de proiectile care i-au brazdat gâtul bunicului meu și l-au făcut să-și piardă câteva degete. De aceea și față de titlul cărți simt o oarecare reținere, iar asocierea dintre război și copii îmi sporești senzația dramei pe care o conține. Prezentările făcute de invitați aruncă o lumină asupra subiectului și constat că războiul e adus în discuție doar pentru a explica anumite contexte. Tot de la ei aflu că este vorba despre un băiat, rodul iubirii dintre o româncă și un soldat neamț aflat în trecere, un copil care simte lipsa tatălui ca pe un abandon. Ajunge să-și urască tatăl necunoscut și tot ce-l reprezintă pe acesta: vestul.

Totul începe cu primirea unei scrisori, ultima dintr-o serie de șase plicuri sosite la fiecare zece ani. Părea un text adresat altcuiva, ca și cum expeditorul greșise adresantul, dar nu întrutotul. Cel care trimisese aceste scrisori era tatăl lui, soldatul neamț, iar această scrisoare îi era adresată băiatului lui, altul decât Matei. Așadar undeva, în România, Matei, acum un bărbat trecut de prima tinerețe, află că are un frate. Aici începe căutarea….

Ei bine, de ce am cumpărat cartea? La un moment dat unul dintre invitați spune că personajul îi scrie niște scrisori – niciodată trimise – tatălui necunoscut. Mi-am zis… uite încă unul ca mine, unul care are dialoguri imaginare cu tatăl lui. Oare el cum i se adresează? Cum și-a imaginat autorul, care presupun că s-a bucurat de un tată, gândurile pe care cineva care nu are această experiență (personajul Matei Visarion) i le adresează unui om străin și totuși genetic familiar, tatăl său. Din acest punct de vedere simt o complicitate între mine și personaj. Cei care au prezentat cartea spun că e vorba despre ură. Un om își strigă ura. Dar oare ură e?   Varujan Vosganian spune că e despre uitare, răzbunare și iertare. Uitarea, spune autorul, este cea care ne protejează, dar care nu împiedică repetarea greșelii; răzbunarea – cea mai periculoasă dintre cele trei – nu numai că nu vindecă, ea adâncește rănile; iertarea – presupune înțelegerea, lipsa uitării și judecata rece a oricărei greșeli, ceea ce nu o anulează, dar ne face să nu o mai repetăm.

Ajung acasă și citesc. Îmi place ce descopăr, îmi place cartea. Evenimentele imaginate de autor își urmează cursul, iar scrisorile le completează cu gânduri nerostite, traume nevindecate, frustrări și răbufniri, reproșuri și amintiri dureroase, justificări ironice. Ceea ce îmi place este sensibilitatea strecurată în cele mai neînsemnate gesturi și cuvinte. N-aș spune că e scrisă de un politician.

Câteva fragmente din scrisorile adresate tatălui imaginar – preferatele mele:

Asta ar putea să pară o chemare, ceea ce acum, cel puțin, ar fi ciudat. La vârsta mea e nepotrivit să simți nevoia să te adresezi părintelui tău ca și cum i-ai cere sprijin. Mai ales că, pentru mine, te-ai oprit la o vârstă la care aș putea să-ți fiu bunic.

„Nu suntem pe poziții egale. Între noi stă o punte care se înclină nedrept în favoarea ta. Un bărbat poate să nu aibă copii și, dacă îi are, poate să facă abstracție de ei. Un copil are însă în mod obligatoriu un tată. Faptul că este necunoscut nu-l face mai puțin prezent, dimpotrivă. Cu un tată pe care-l cunoști te poți certa, te poate dezamăgi, poți să-i trântești ușa în nas, dacă ai poftă, poți să-l umilești cu disprețul tău. Un tată necunoscut este de neînfrânt. El e fără greșeală, singura lui greșeală ești tu…. Nu te poate răni, căci e tăcut. Chiar și atunci când îl auzi vorbind e o iluzie, căci prin el nu vorbesc decât propriile tale gânduri.”

„… Tu ai ținut neapărat să ne aduci aminte că exiști, fără să te gândești ce-o să însemne asta. Să nu-mi spui că ți-a fost dor de noi…. Nu există justificare mai des invocată și mai înșelătoare pentru egoism decât iubirea.”

„… Te-am omorât cu începuturile mele de ură și-mi închipui că, dacă mai învii, te omor iar. … A fost o vreme când te-am căutat. Neștiind cum s-o fac altfel, te-am căutat printre cărți.”

„De-aia nu știi ce înseamnă să suferi pentru ceea ce ești fără voia ta. Se spune că pruncii sunt cei care își aleg părinții. Eu depun mărturie că nu e așa. N-aș fi îngăduit ca mamei mele să i se întâmple una ca asta. Și n-aș fi ales să mă nasc în felul și în timpul în care m-am născut, luând asupra mea păcatele războiului. N-a existat niciun armistițiu care să împace cele două jumătăți ale trupului meu.”

„Se spune că, unde e multă iubire, este și ură. Se poate, dar reciproca nu e neapărat adevărată. Iubirea se naște din potrivire. În schimb, nepotrivirile stârnesc ură.”

„Tinerețea are toată viața înainte pentru a repara o parte din greșeli, de aceea nu este o vârstă a remușcărilor.”

„Eu și cu tine, lumea tăiată în două jumătăți, ca de o lamă de sticlă. Locul tăieturii ar fi trebuit să sângereze. Când rănile păreau că se vindecă, pe locul acela nu prindeau coajă, ci se așeza o frontieră. Era așadar o lecuire înșelătoare, cum se întâmplă cu toate rănile care se închid fără să știi de ce.”

„Corespondența noastră nu are doi protagoniști, ci unul singur. Eu îți vorbesc despre mine, iar tu îmi vorbești tot despre mine. Eu nu știu cine ești și atunci n-am de ce să mă rușinez. E ca și cum aș vorbi în fața unui zid sau a unei ferestre deschise. Niciun ecou, niciun răspuns.