Posted in Cărți, Recenzii

“Origini”, Dan Brown

1192949Romanele lui Dan Brown îmi inspiră mister, controverse, asocieri spectaculoase între știință, artă, religie. Romanul “Origini” se încadrează perfect în stilul cu care suntem obișnuiți și observ – și de data asta – intenția autorului de ecranizare a romanului, lăsându-i prea puțin de lucru viitorului scenarist.

Așa cum fac mereu cu o carte nouă, citesc informațiile de pe copertă, iar un cuvânt anume pe care îl găsesc pe clapa anterioară a supracopertei îmi atrage atenția: Guggenheim. Tocmai am citit o lucrare despre spectaculoasa viață a lui Peggy Guggenheim, descendenta unei importante familii de colecționari și susținători ai artei contemporane. Evaluez din priviri cele 527 de pagini și mi le imaginez pline de simboluri și mistere. Ediția în limba română a fost publicată la sfârșitul anului trecut de editura RAO, iar traducerea îi aparține Adrianei Bădescu.

Cartea are 105 capitole, acțiunea propriu-zisă se întâmplă într-o singură seară, iar personajul principal este același Robert Langdon, un profesor pe care am ajuns să-l compar oarecum cu James Bond – mereu îi este alături o femeie plină de farmec al cărei rol nu pare să fie altul decât acela de a-l pune în valoare pe omul de știință și de a-i da acestuia ocazia să facă pe eroul. Acțiunea se petrece în Spania într-un moment în care regele, bătrân și bolnav, se pregătea să-i cedeze puterea fiului său, Julian.

Cartea ne întâmpină cu un prolog în care aflăm că inventatorul  specializat în modelarea computerizată și un adevărat Nostradamus modern, Edmond Kirsch, merge la Mânăstirea Montserrat din Catalonia pentru a le dezvălui rezultatul cercetărilor lui unor importanți  lideri religioși ai lumii: episcopul Antonio Valdespino, sfătuitorul și omul de încredere al regelui Spaniei, rabinul Yeruda Koves și allamahul Syed al-Fadl. Iar aceste cercetări nu au fost unele oarecare, ci s-au concentrat pentru a răspunde celor două mari întrebări: De unde venim? și Încontro ne îndreptăm? Descoperirea lui Kirsch putea avea consecințe dezastruoase pentru omenire și mai ales pentru credințele religioase.

După întâlnire, cei trei reprezentanți religioși se gândiseră să încerce să-l discrediteze pe Kirsch sau să facă chiar ei publică descoperirea lui pentru a atenua impactul și pentru a o face cât mai inofensivă. Își luaseră timp de gândire, dar la scurt timp atât rabinul Yeruda Koves, cât și allamahul Syed al-Fadl fuseseră uciși.

Primele douăzeci de capitole sunt dedicate artei contemporane și le-am citit cu mare plăcere și cu calculatorul deschis pentru a căuta operele amintite. Profesorul Robert Langdon a fost invitat, împreună cu alte câteva sute de persoane, la un eveniment organizat de Muzeul Guggenheim din Bilbao, Spania: O seară cu Edmond Kirsch. Kirsch era un fost student al lui Robert Langdon de la Harvard.

Langdon primește un audioghid inventat de Kirsch, numit Winston. Informațiile primite în căști nu erau înregistrate, ci fiecare aparat era conectat la un ghid computerizat cu care se putea discuta în timp real. Amiralul Avila, un participant care fusese înscris pe lista invitaților în urma unui telefon misterios primit de la Palat, a ajuns și el la muzeu, având o misiune specială, să-l ucidă pe Kirsch.

Langdon îl întâlnește pe Edmund Kirsch înainte de prezentare, iar acesta îi mărturisește fostului său profesor că descoperirea lui putea avea repercusiuni majore. Ceea ce-l îngrijora pe Kirsch era reacția episcopului Valdespino, care i-a lăsat un mesaj de amenințare pe telefon. La prezentare a luat parte și Ambra Vidal, directoarea muzeului și logodnica prințului Julian, viitorul rege. Prezentarea a început cu un preambul, o proiecție spectaculoasă 3D despre teorii, mituri și realități. Înainte de a-și prezenta descoperirile care denunțau public religiile, Edmund a fost împușcat, iar ucigașul a reușit să scape.

Ambra îi spune lui Langdon că mai există o șansă să difuzeze prezentarea lui Edmund deoarece aceasta era stocată acasă la Edmund, în Casa Mila din Barcelona, pe un server privat. Urmează o serie de aventuri în care Ambra și Langon devin fugari căutați și de ucigaș, și de autorități, descoperă parola de acces la computer, apoi locația computerului și, cu ajutorul lui Winston, proiectează în toată lumea descoperirea lui Kirsch. Autorul ne poartă într-un ritm amețitor printre frontierele științei, ne explică teorii, concepte și experimente, aruncă suspiciuni asupra tuturor, reia idei prezentate în cărțile lui anterioare.

Când întunericul va coborî asupra ta, să lași inima să-ți arate calea.”  Cartea este în subtext și o reflecție asupra avântului pe care l-a luat gândirea rațională în detrimentul credinței și a tendinței de distanțare față de religie. “Să accepți ignoranța înseamnă să-i cedezi puterea.”

Cercetările lui Edmund demonstrau că viața a apărut spontan, după legile fizicii și că  “al șaptelea regn”, tehnologia, avea să absoarbă omenirea în următorii 30-40 de ani.  Deși prezentarea păruse la început înfricoșătoare, finalul ei este de un optimism desăvârșit.

Vă îndemn să aveți încredere în capacitatea omului de a fi creativ și de a iubi, fiindcă atunci când sunt combinate, aceste două forțe, au puterea de a ilumina orice întuneric”.

M-a impresionat rugăciunea scrisă de Edmund, Rugăciune pentru viitor: ”Fie ca filosofiile noastre să țină pasul cu tehnologia. Fie ca înțelegerea și compasiunea noastră să țină pasul cu puterea pe care o dobândim. Și fie ca dragostea, nu frica, să fie motorul schimbării noastre.”

Ceea ce însă ne face să ne zbârlim este ultima descoperire pe care a făcut-o Langdon în legătură cu Winston, inteligența artificială care s-a dovedit foarte utilă pe parcursul evenimentelor. Langdon aflase că Edmund Kirsch suferea de cancer pancreatic în fază terminală. Winston știa și el asta și a luat deciziile pe care le-a considerat oportune sistemul lui de acțiune, lipsit de sentimente omenești.

Trebuie să fim dispuși să renunțăm la viața pe care ne-am planificat-o, pentru a o putea trăi pe cea care ne așteaptă.” Joseph Campbell.

Cartea m-a captivat, cu greu m-am abținut de câteva ori să nu citesc sfârșitul, iar orice previzibilitate e exclusă.

Advertisements
Posted in Cărți, Recenzii

“Ura din ochii vulpii”

dinu-sararu-ura-din-ochii-vulpiiPublicat la editura RAO în 2017, romanul “Ura din ochii vulpii” de Dinu Săraru  se deschide cu un Avertisment și un Motto în care autorul insistă asupra faptului că povestirea, deși inspirată din realitate, rămâne totuși o ficțiune. Precizarea nu face decât să îți stimuleze curiozitatea și să te provoace să cauți dincolo de descrierile străvezii specifice literaturii, fapte și biografii desprinse din realitate.

Romanul unei mari dezamăgiri”, așa cum îl numește autorul, se prezintă sub forma unei povestiri la persoana întâi în care naratorul, directorul Teatrului din Sărindar, descrie întâmplări care au avut loc cu puțin înainte și imediat după evenimentele din decembrie 1989. Romanul are în centru chiar Teatrul din Sărindar, ceea ce ne duce cu gândul la Teatrul Mic unde Dinu Săraru a fost director treisprezece ani. De altfel, și piesele de teatru amintite în carte (Maestrul și Margareta, Doamna cu camelii…) au făcut parte din repertoriul Teatrului Mic, iar interviurile și declarațiile citate sunt reale și se găsesc în publicațiile vremii.

Personajele romanului nu au nume, ci doar pseudonime care au legătură cu profesia lor: Vedeta, Marea Dirijoare, Sculptorul. Dar putem ghici cu ușurință personajele ascunse, de exemplu, în spatele Vedetei (Valeria Seciu) sau Marii Dirijoare (Cătălina Buzoianu). Chiar dacă le dă o identitate fictivă, autorul nu ambiguizează personajele, ci le construiește portrete detaliate. Chiar și referirile la persoane care nu au neapărat legătură cu acțiunea îi oferă scriitorului prilejul de a-și demonstra calitățile de portretist și de analist fin al mediului social. Cred totuși că a exagerat în privința lungimii frazelor. Există în carte propoziții lungi de câte o pagină și mai bine, ceea ce-ți solicită întreaga ta capacitate de concentrare. În mod cu totul suprinzător, introduce în povestire un fotoliu, “o berjeră Biedermeier”, martorul tăcut al tuturor evenimentelor, cel care dezvoltă un magnetism aparte și conectează personajele și momentele. Și ea descrisă în detaliu… de câteva ori!

Cartea se deschide cu o anecdotă menită să îndulcească refuzul naratorului de a participa la o partidă de vânătoare la care fusese invitat de către Sculptor. Directorul teatrului invoca drept motiv al refuzului ploaia rece din ultimele zile, lenea sau orice altceva, dar nici el și nici Sculptorul nu își explică ezitarea ca fiind o reacție intuitivă la ceea ce avea să urmeze. Autorul insistă asupra furiei cu care prietenul de vânătoare părăsește încăperea, reia scena undeva la mijlocul cărții și abia la sfârșit realizăm importanța acestui aspect. De altfel, cu greu putem ghici printre detaliile care par să se distanțeze de povestea inițială, finalul încărcat de semnificații.

Povestirea ne poartă în culisele unei piese de teatru, o adaptare după “Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, dezvăluindu-ne nu actul artistic în sine, ci condiția actorului aflat între dorința de exprimare artistică și condiționările audienței de care depinde, între artă și cenzură. Din fragmentele de corespondență descoperim patima cu care se implică artistul în creația sa și sensibilitatea care îi dictează acțiunile. Deși aproape toate evenimentele povestite au corespondente evidente în realitate, narațiunea nu-și propune să le justifice, ci mai degrabă încearcă să lămurească contexte care l-au afectat de scriitori și care au rămas insuficient cunoscute.

Metafora din titlu își găsește explicația abia la finalul romanului, acolo unde firele narațiunii se adună și închid bucla creată de autor pe parcursul cărții. Chiar dacă întrevezi ce urmează să se întâmple, nu poți să nu fi surprins de intensitatea cu care Dinu Săraru descrie ura din ochii animalului aproape răpus, ca o analogie la reacția celui care nu mai are nimic de pierdut. Finalul este dramatic, teatral și alegoric. El sugerează lupta nevăzută și inegală, uneori nejustificată, confruntarea de orgolii și de forțe care generează frustări și lasă, invariabil, victime în urma sa.

Cele 142 de pagini ale romanului sunt îmbogățite de ilustraţiile sugestive create de graficianul Mircia Dumitrescu, cel care semnează și conceptul grafic al cărții.

Posted in Cărți, Recenzii

“O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon

o intamplareAm considerat mereu empatia o formă de segregare. Nu știu dacă are vreo legătură cu educația, cu mimetismul sau cu temperamentul fiecăruia și nu am idee ce o declașează. Dacă ar fi să o asociez cu alt cuvânt, aș asimila-o bunătății și, la fel ca bunătatea, te poate epuiza în lipsa unei măsuri. Plângem la filme și ajungem să ne identificăm cu personajele – suntem empatici, da, dar “ne dă mâna”, pentru că ne place să credem că suntem parte din scenariu, că trăim viețile lor. E un fel de a ne plânge, de fapt, de milă. Până la urmă (și făcând abstracție de explicațiile psihologice) cred că aceasta e o formă mutantă de empatie (îndreptată spre tine însuți). În general cred că îți manifești empatia gradual și de cele mai multe ori are legătură cu experiențele tale. Explicația ar fi că înțelegi și la nivel rațional, nu numai emotional, ce se întâmplă.

Empatia poate fi și simulată. Poți să te declari emoționat sau să manifești compasiune verbală în anumite momente, să faci paradă de mărinimia sufletului tău.  Și de multe ori chiar ține, pentru că “mare e nevoia de alint”. Asta demonstrează că, la nivel teoretic cel puțin, cam știi ce e cu empatia asta. Practic însă, lipsa empatiei se manifestă prin comportamente care oscilează între ingnorare și mârlănie. Pentru că cineva lipsit de empatie nu va încerca niciodată să te liniștească sau să rezolve o problemă emoțională, ci va asista netulburat sau te va ataca cu argumente și demonstrații reci, incapabil să rezoneze cu tine. E o formă de egoism, de goliciune interioară sau de autism. De autism, da, pentru că despre asta e vorba în romanul “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon, cartea care mi-a provocat o grămadă de întrebări despre empatie și mai ales despre lipsa ei.

Trei lucruri m-au intrigat înainte de a citi cartea: titlul, numerotarea neconvențională a capitolelor și naratorul – Christopher Boone, un puști de 15 ani care suferă de o tulburare de comportament, probabil o formă de autism. Știam oarecum subiectul cărții pentru că primisem niște recomandări serioase cu vreo doi ani în urmă (!!!), așa că îmi făcusem o idee despre ce mă așteaptă între coperțile cărții.

“Aceasta nu va fi o carte amuzantă”, ne anunță Christopher Boone și tot el ne spune și motivul: “Nu pot spune glume pentru că nu le înțeleg”. Băiatul are o minte strălucită, face calcule complicate și prețuiește stereotipiile, ordinea și logica personală. El este însă incapabil să-și imagineze ceea ce gândesc sau ce simt ceilalți oameni. Nu apreciază situațiile noi, metaforele și niciun fel de contact uman. Se hotărăște să dezlege misterul morții lui Wellington – câinele vecinei sale – și să scrie o carte “polițistă” (chiar cartea pe care o citim) pe această temă. Investigația prezintă, ca într-un puzzle, incertitudini și întorsături dramatice de situații și, desigur, un final emoționant. Băiatul își întrerupe adesea firul povestirii pentru a ne introduce în lumea lui captivantă, o lume din care lipsesc însă sentimentele și emoțiile.  Este o carte-lecție în care găsești justificări și rezolvări atât de simple încât nu poți să nu te gândești că sentimentele ar putea fi cele care ne complică viața. Pentru băiat acțiunea are o doar justificare logică, pe când dramele care răzbat din relatările lui sunt trăite de celelalte personaje în imaginea de fundal. Narațiunea e ușoară, uneori naivă, presărată cu diagrame, desene, hărți, probleme matematice. Cu toate avertizările de la început, subiectul nu este totuși unul trist, ba chiar e amuzant pe alocuri.

Sunt două personaje care m-au impresionat la fel de mult, deși din perspective diferite: Siobhan – prin tactul ei pedagogic, ea reușește să ajungă cel mai bine în mintea lui Christopher și știe cum să-l facă să înțeleagă ce sunt sentimentele prin explicații practice; tatăl lui Christopher – își trăiește drama ascunsă de ochii lipsiți de sentimente ai băiatului, iar durerea lui apare ca o muzică tristă în background.

Posted in Citate, Cărți, Recenzii

Never Let Me Go

imaginary coffeeAseară nu m-a surprins când am aflat numele celui care a primit premiul Nobel pentru literatură. Sau dacă m-a surprins a fost într-un mod plăcut. Am luat de pe poliță singura carte a lui Kazuo Ishiguro pe care am citit-o, o carte primită cu ceva timp în urmă: “Să nu mă părăsești”. Pe prima pagină am regăsit scurta dedicație, scrisă cu creionul. Am răsfoit apoi cartea încercând să-mi amintesc impresia lăsată și am descoperit paginile preferate după gradul lor de uzură.

Dacă vreţi să aveţi nişte vieţi suportabile, trebuie să ştiţi cine sunteţi şi ce vă aşteaptă pe fiecare dintre voi.” Da, despre asta este vorba, despre a-ți încropi un soi de viață știind că totul va sfârși precum resturile de plastic sau de hârtie purtate de vânt și agățate de crengile copacilor sau de gardurile de sârmă.

Subiectul m-a îngrozit de la început și până la sfârșit. Niște copii clonați erau crescuți într-un centru pentru a deveni, la maturitate, donatori de organe. Relatările sunt făcute de Katie H., unul dintre foștii copii din centrul Hailsham, ajunsă îngrijitoare sau însoțitoare a celor care erau supuși operațiilor. Ea ne arată temerile acestora și speranțele nu pentru a aduce în prim-plan cruzimea, ci pentru a ne dezvălui umanitatea celor care nu erau considerați decât “corpuri cultivate pentru piese de schimb”. Doar titlul cărții m-a făcut să continui și așa am descoperit dincolo de dramatismul povestirii, o lecție de viață, despre prietenie, despre iubire, despre lucruri care contează.kazuo Ishiguro

Nu mi-am închipuit niciodată că viețile noastre, atât de strâns legate, s-ar putea separa atât de repede. Dacă aș fi știut, poate că le-am fi ținut strâns unite laolaltă și n-am fi permis ca forţe nevăzute să le desfacă.”

 

Privesc încă o data dedicația scrisă cu creionul… Never let me go!

Posted in Filme, Recenzii

What Happened to Monday

What Happend to Monday

Acum doi ani mă aflam la Biblioteca Națională pentru o întâlnire și am avut surpriza să constat că aterizasem fix pe un platou de filmare.  Pe parcursul a mai mult de o jumătate de oră s-a filmat o singură scenă care nu părea să aibă mai mult de câteva secunde: o femeie pășește în lift și, înainte să se închidă ușile, un bărbat le oprește cu o servietă și i se alătură femeii.  Erau acolo cameramani, stiliști, o mulțime de oameni care, după fiecare dublă, rearanjau “scena”, le retușau machiajul și hainele actorilor și reluau indicațiile pentru toată lumea. Aflu că este vorba despre filmul What Happend to Monday, iar actorii pe care tocmai îi urmăream erau Noomi Rapace și Pål Sverre Hagen.

Am o oarecare rezistență (nejustificată!) la subiectele SF, dar chiar și numai pentru a regăsi în film scena a cărei martoră fusesem am căutat filmul. Dacă partea SF am găsit-o chiar interesantă, violența (mult prea multă) a fost mai greu de digerat.

Acțiunea se petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, dar marcat de suprapopulare și de efectele încălzirii globale. Federația hotărăște să conserve planeta și emite “Actul de repartiție a copilului” prin care i se permitea fiecărei familii să aibă un singur copil. Toți ceilalți frați urmau să fie supuși unei proceduri de adormire prin criogenare, dar care până la final s-a dovedit a fi cu totul altceva. Toți cetățenii purtau o brățară de identificare și erau verificați prin sisteme moderne de monitorizare.

Pe acest fond, fiica lui Settman naște șapte fete dintr-o sarcină multiplă și moare. Bărbatul ascunde fetițele în apartamentul său și le numește după zile săptămânii: Monday, Tuesday, Wednesday… Le-a crescut și le-a învățat să se poarte ca una singură, să lucreze mereu împreună și să-și împărtășească totul. Fiecare fată ieșea afară numai o zi pe săptămână, ziua al cărui nume îl purta. La finalul zilei fata proiecta pe un ecran tot ce făcuse, ce văzuse, absolut totul, pentru ca celelalte, care o înlocuiau pe rând restul săptămânii, să continue firesc aceeași unică existență. Fetele erau identice (Noomi Rapace le interpretează pe toate), dar aveau temperamente diferite. Afară însă erau un singur personaj: Karen Settman.

Timp de treizeci de ani, fetele respectă același program, până într-o zi când Monday nu se mai întoarce acasă. Dacă fetei i s-a întâmplat ceva și autoritățile au găsit-o toate surorile erau în pericol, iar Karen Settman ar dispărea odată cu orice șansă a lor de supraviețuire. A doua zi, Tuesday pleacă în căutarea surorii ei. Află cum și-a petrecut o parte din zi, dar este prinsă de reprezentanții regimului și este dusă la sediu. Secretul lor fusese deconspirat! Fetele se confruntă cu cel mai înfricoșător scenariu, dar și cu trădarea.

Finalul este cu totul surprinzător și, paradoxal, optimist.

Am recunoscut clădirile noastre ceaușiste și atmosfera gri a orașului. M-am gândit că poate chiar acest aspect sărăcăcios i-a făcut pe producători să aleagă România pentru filmări. Trist, dar măcar a ieși ceva bun din asta!

Posted in Cărți, Recenzii

“Ultima fotografie” de Bogdan Hrib

imaginary coffeePrintre sutele de cărți “sefiste” de la RomCon descopăr și un stand de cărți polițiste. Cumpăr (chiar de la autor) “Blestemul manuscrisului” de Bogdan Hrib și Răzvan Dolea, una dintre cărțile polițiste din seria Stelian Munteanu, la care mai adaug și o carte non-polițistă – „Ultima fotografie” – de același Bogdan Hrib. “Incepe cu asta, finalul e trist. Vei plânge!”, îmi spune Bogdan Hrib. Nu știu ce să zic. Îmi plac dramele atâta timp cât nu sunt ale mele.

Cartea e un fel de jurnal în care personajul, sub pretextul unor substantive preferate sau detestate, constuiește cele 50 de capitole în care povestește întâmplări petrecute de-a lungul vieții, printre care strecoară frânturi din călătoria în care se află. Fiecare capitol este de fapt o confesiune sau o amintire, iar toate la un loc par să fie un fel de trecere în revistă a celor 50 de ani pe care tocmai îi împlinește Alexandru Zaharia, personajul principal. Este fotograf, a cochetat cu jurnalismul și cu antreprenoriatul anilor ’90 și pare să fi împrumutat multe de la autor.

Cartea este scrisă la persoana I și are un limbaj firesc, lipsit de vulgaritate sau de prețiozitate. Alexandru Zaharia, deprimat și însingurat, hotărăște să pună tot ce are pentru a face o ultimă călătorie, o croazieră despre care chiar el spune: “… nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…”. Tot ce știe e că vrea să se ascundă de lume și de tot ce a fost viața lui din ultimii ani. Tocmai această izolare nu o găsește pe navă: trăiește o mică idilă cu o tânără daneză, întâlnește o veche colegă de școală, Diana, o femeie care se luptă cu propriile ei angoase, vasul e atacat de pirați, se trezește cu un pistol în mână…

Este evident că personajul împrumută părți din biografia autorului, iar autorul își transferă amintirile personajului. Diana devine un partener de discuții, un fel de alter ego feminin, iar mărturisirile celor doi alternează, se completează. Autorul a simțit nevoia uni “celălalt” pentru împărtășirea vechilor trăiri. Deși după primele capitole îți dai seama că fiecare cuprinde reconstituirea unei amintiri, totuși când te apropii de final ești surprins.

Îi admir pe cei care pot reda cu atâta acuratețe detalii din trecut. Multe dintre ele fac parte și din trecutul meu și mi-a făcut mare plăcere să mi le amintesc. Autorul nu judecă  pe nimeni, manifestă simpatie și înțelegere, fără a face insinuări sau reproșuri. Nici pe el nu se acuză pentru alegerile făcute, dar nu e mulțumit cu viața lui. Decide să se oprească? Alege un restart?

“Câteodată mă prăbușesc în mine, printr-o implozie minunat conturată… și pare că rămân pe dinafară la fel, doar pentru că am o coajă subțire care separă ruinele dinăuntru de mediul înconjurător”

 

Posted in Cărți, Recenzii

„Moartea la Deptford” de Anthony Burgess

“Omul poate fi confundat cu creația lui. Creează un nemernic și, automat, devii un nemernic.”

Ciudată lectură de vacanță! De fapt alesesem să iau cu mine în concediu o altă carte, una pe care înIMG_2509cerc de mult timp să o citesc, dar din cauză că are peste 1000 de pagini nu mi-a încăput în bagaj. Nici “Moartea la Deptford” n-a avut loc, dar fiind ceva mai subțirică am ținut-o în mână și am început să o citesc chiar pe aeroport. Prima impresie… mai bine nu o spun. Abia când am ajuns pe plajă, cartea a devenit mai interesantă.

Anthony Burgess, mare fan al Angliei elisabetane, situează acțiunea la finalul secolului al XVI-lea, pe vremea lui Shakespeare, ceea ce mi-a creat suspiciunea că tocmai marele Will ar fi naratorul. La final, într-o notă de subsol, era însă menționat numele povestitorului: Jack Wilson, un actor contemporan cu Shakespeare.

Este un roman despre Christopher Marlowe, despre viața și faptele care au dus la asasinarea sa din ziua de 30 mai 1593. Romanul este bine documentat, regăsim în paginile sale date istorice reale, obiceiuri și fapte adunate din diferite surse și redate cu acuratețe, chiar dacă Burgess nuanțează și personalizează anumite informații. Autorul pune însă un accent poate prea tare pe moravuri dintre cele mai scandaloase: promiscuitate, homosexualitate, mizerie, ignoranță, cruzime.

Regăsim în roman lumea actorilor elisabetani, a scriitorilor care compuneau numai piese care se puteau juca imediat pe scenă și care se raportau la Seneca, recunoscând însă că oamenii voiau să vadă grozăvii, nu să le audă. “Le place calvarul altora, fiindcă prin el se manifestă puterea lor. Este singurul lucru pe care și-l doresc. Nu cunoașterea, nu virtutea, ci puterea.” (Nu prea s-a schimbat nimic în ultimii 400 de ani!)

Kit (Christopher Marlowe) este recrutat în serviciile secrete și este trimis în Reims, unde, pretinzând că vrea să studieze teologia și să-și clarifice îndoielile religioase, trebuia să descopere un eventual complot împotriva reginei Elisabeta. Kit nu era deloc o fire religioasă, iar ca rugăciune improvizează o discuție cu Iisus în care încearcă să-și explice disproporția dintre greșelile pământești și pedeapsa “cu îndurare” a lui Dumnezeu. Mi-a plăcut această parte și argumentul lui Marlowe: “Omul nu este diavolul”. Participă la cursuri și este atras de stilul de predare al părintelui Pryor, care se desfășoară mai mult sub forma unor dezbateri. “Trebuie să ne iubim vrăjmașii, dar n-avem voie să le iubim păcatul”. Kit se implică în anumite grupuri și strange informații, dar manifestând o simpatie declarată față de geniul lui Marlowe, autorul îl scoate din scenă și nu-l implică cu adevărat în complotul care a dus la moartea reginei Maria a Scoției. Totuși, ajuns în Anglia, Kit este nevoit să participle la scena execuției complotiștilor și simte un dezgust puternic, așa că se hotărăște să plece din Londra.

Viața lui Marlowe începe să se complice, se alătură unor grupuri care manifestă convingeri religioase diferite și stârnește controverse. Ajunge să fie judecat de un tribunal și intuiește că urmează să fie acuzat de erezie și trădare. Apelează la niște prieteni care promit să-l ajute, dar el devenise deja un pericol pentru cei din jurul său, așa că din trădător devine trădat. Este ucis la Deptford unde mersese să facă rost de bani pentru a se urca pe un vapor.

“Moartea la Deptford” nu este o biografie romanțată, așa cum mi-aș fi dorit, nu e nici o relatare istorică, ci mai degrabă un roman în spirit istoric sau și mai exact, o istorie trecută prin filtrul literaturii. Aș recomanda-o doar celor care iubesc foarte mult perioada elisabetană sau sunt curioși să afle o versiune a morții lui Marlowe.  Din acest motiv mi-a plăcut și mie cartea, și numai din acest motiv.