Posted in Cărți, Recenzii

“O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon

o intamplareAm considerat mereu empatia o formă de segregare. Nu știu dacă are vreo legătură cu educația, cu mimetismul sau cu temperamentul fiecăruia și nu am idee ce o declașează. Dacă ar fi să o asociez cu alt cuvânt, aș asimila-o bunătății și, la fel ca bunătatea, te poate epuiza în lipsa unei măsuri. Plângem la filme și ajungem să ne identificăm cu personajele – suntem empatici, da, dar “ne dă mâna”, pentru că ne place să credem că suntem parte din scenariu, că trăim viețile lor. E un fel de a ne plânge, de fapt, de milă. Până la urmă (și făcând abstracție de explicațiile psihologice) cred că aceasta e o formă mutantă de empatie (îndreptată spre tine însuți). În general cred că îți manifești empatia gradual și de cele mai multe ori are legătură cu experiențele tale. Explicația ar fi că înțelegi și la nivel rațional, nu numai emotional, ce se întâmplă.

Empatia poate fi și simulată. Poți să te declari emoționat sau să manifești compasiune verbală în anumite momente, să faci paradă de mărinimia sufletului tău.  Și de multe ori chiar ține, pentru că “mare e nevoia de alint”. Asta demonstrează că, la nivel teoretic cel puțin, cam știi ce e cu empatia asta. Practic însă, lipsa empatiei se manifestă prin comportamente care oscilează între ingnorare și mârlănie. Pentru că cineva lipsit de empatie nu va încerca niciodată să te liniștească sau să rezolve o problemă emoțională, ci va asista netulburat sau te va ataca cu argumente și demonstrații reci, incapabil să rezoneze cu tine. E o formă de egoism, de goliciune interioară sau de autism. De autism, da, pentru că despre asta e vorba în romanul “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon, cartea care mi-a provocat o grămadă de întrebări despre empatie și mai ales despre lipsa ei.

Trei lucruri m-au intrigat înainte de a citi cartea: titlul, numerotarea neconvențională a capitolelor și naratorul – Christopher Boone, un puști de 15 ani care suferă de o tulburare de comportament, probabil o formă de autism. Știam oarecum subiectul cărții pentru că primisem niște recomandări serioase cu vreo doi ani în urmă (!!!), așa că îmi făcusem o idee despre ce mă așteaptă între coperțile cărții.

“Aceasta nu va fi o carte amuzantă”, ne anunță Christopher Boone și tot el ne spune și motivul: “Nu pot spune glume pentru că nu le înțeleg”. Băiatul are o minte strălucită, face calcule complicate și prețuiește stereotipiile, ordinea și logica personală. El este însă incapabil să-și imagineze ceea ce gândesc sau ce simt ceilalți oameni. Nu apreciază situațiile noi, metaforele și niciun fel de contact uman. Se hotărăște să dezlege misterul morții lui Wellington – câinele vecinei sale – și să scrie o carte “polițistă” (chiar cartea pe care o citim) pe această temă. Investigația prezintă, ca într-un puzzle, incertitudini și întorsături dramatice de situații și, desigur, un final emoționant. Băiatul își întrerupe adesea firul povestirii pentru a ne introduce în lumea lui captivantă, o lume din care lipsesc însă sentimentele și emoțiile.  Este o carte-lecție în care găsești justificări și rezolvări atât de simple încât nu poți să nu te gândești că sentimentele ar putea fi cele care ne complică viața. Pentru băiat acțiunea are o doar justificare logică, pe când dramele care răzbat din relatările lui sunt trăite de celelalte personaje în imaginea de fundal. Narațiunea e ușoară, uneori naivă, presărată cu diagrame, desene, hărți, probleme matematice. Cu toate avertizările de la început, subiectul nu este totuși unul trist, ba chiar e amuzant pe alocuri.

Sunt două personaje care m-au impresionat la fel de mult, deși din perspective diferite: Siobhan – prin tactul ei pedagogic, ea reușește să ajungă cel mai bine în mintea lui Christopher și știe cum să-l facă să înțeleagă ce sunt sentimentele prin explicații practice; tatăl lui Christopher – își trăiește drama ascunsă de ochii lipsiți de sentimente ai băiatului, iar durerea lui apare ca o muzică tristă în background.

Advertisements
Posted in Citate, Cărți, Recenzii

Never Let Me Go

imaginary coffeeAseară nu m-a surprins când am aflat numele celui care a primit premiul Nobel pentru literatură. Sau dacă m-a surprins a fost într-un mod plăcut. Am luat de pe poliță singura carte a lui Kazuo Ishiguro pe care am citit-o, o carte primită cu ceva timp în urmă: “Să nu mă părăsești”. Pe prima pagină am regăsit scurta dedicație, scrisă cu creionul. Am răsfoit apoi cartea încercând să-mi amintesc impresia lăsată și am descoperit paginile preferate după gradul lor de uzură.

Dacă vreţi să aveţi nişte vieţi suportabile, trebuie să ştiţi cine sunteţi şi ce vă aşteaptă pe fiecare dintre voi.” Da, despre asta este vorba, despre a-ți încropi un soi de viață știind că totul va sfârși precum resturile de plastic sau de hârtie purtate de vânt și agățate de crengile copacilor sau de gardurile de sârmă.

Subiectul m-a îngrozit de la început și până la sfârșit. Niște copii clonați erau crescuți într-un centru pentru a deveni, la maturitate, donatori de organe. Relatările sunt făcute de Katie H., unul dintre foștii copii din centrul Hailsham, ajunsă îngrijitoare sau însoțitoare a celor care erau supuși operațiilor. Ea ne arată temerile acestora și speranțele nu pentru a aduce în prim-plan cruzimea, ci pentru a ne dezvălui umanitatea celor care nu erau considerați decât “corpuri cultivate pentru piese de schimb”. Doar titlul cărții m-a făcut să continui și așa am descoperit dincolo de dramatismul povestirii, o lecție de viață, despre prietenie, despre iubire, despre lucruri care contează.kazuo Ishiguro

Nu mi-am închipuit niciodată că viețile noastre, atât de strâns legate, s-ar putea separa atât de repede. Dacă aș fi știut, poate că le-am fi ținut strâns unite laolaltă și n-am fi permis ca forţe nevăzute să le desfacă.”

 

Privesc încă o data dedicația scrisă cu creionul… Never let me go!

Posted in Filme, Recenzii

What Happened to Monday

What Happend to Monday

Acum doi ani mă aflam la Biblioteca Națională pentru o întâlnire și am avut surpriza să constat că aterizasem fix pe un platou de filmare.  Pe parcursul a mai mult de o jumătate de oră s-a filmat o singură scenă care nu părea să aibă mai mult de câteva secunde: o femeie pășește în lift și, înainte să se închidă ușile, un bărbat le oprește cu o servietă și i se alătură femeii.  Erau acolo cameramani, stiliști, o mulțime de oameni care, după fiecare dublă, rearanjau “scena”, le retușau machiajul și hainele actorilor și reluau indicațiile pentru toată lumea. Aflu că este vorba despre filmul What Happend to Monday, iar actorii pe care tocmai îi urmăream erau Noomi Rapace și Pål Sverre Hagen.

Am o oarecare rezistență (nejustificată!) la subiectele SF, dar chiar și numai pentru a regăsi în film scena a cărei martoră fusesem am căutat filmul. Dacă partea SF am găsit-o chiar interesantă, violența (mult prea multă) a fost mai greu de digerat.

Acțiunea se petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, dar marcat de suprapopulare și de efectele încălzirii globale. Federația hotărăște să conserve planeta și emite “Actul de repartiție a copilului” prin care i se permitea fiecărei familii să aibă un singur copil. Toți ceilalți frați urmau să fie supuși unei proceduri de adormire prin criogenare, dar care până la final s-a dovedit a fi cu totul altceva. Toți cetățenii purtau o brățară de identificare și erau verificați prin sisteme moderne de monitorizare.

Pe acest fond, fiica lui Settman naște șapte fete dintr-o sarcină multiplă și moare. Bărbatul ascunde fetițele în apartamentul său și le numește după zile săptămânii: Monday, Tuesday, Wednesday… Le-a crescut și le-a învățat să se poarte ca una singură, să lucreze mereu împreună și să-și împărtășească totul. Fiecare fată ieșea afară numai o zi pe săptămână, ziua al cărui nume îl purta. La finalul zilei fata proiecta pe un ecran tot ce făcuse, ce văzuse, absolut totul, pentru ca celelalte, care o înlocuiau pe rând restul săptămânii, să continue firesc aceeași unică existență. Fetele erau identice (Noomi Rapace le interpretează pe toate), dar aveau temperamente diferite. Afară însă erau un singur personaj: Karen Settman.

Timp de treizeci de ani, fetele respectă același program, până într-o zi când Monday nu se mai întoarce acasă. Dacă fetei i s-a întâmplat ceva și autoritățile au găsit-o toate surorile erau în pericol, iar Karen Settman ar dispărea odată cu orice șansă a lor de supraviețuire. A doua zi, Tuesday pleacă în căutarea surorii ei. Află cum și-a petrecut o parte din zi, dar este prinsă de reprezentanții regimului și este dusă la sediu. Secretul lor fusese deconspirat! Fetele se confruntă cu cel mai înfricoșător scenariu, dar și cu trădarea.

Finalul este cu totul surprinzător și, paradoxal, optimist.

Am recunoscut clădirile noastre ceaușiste și atmosfera gri a orașului. M-am gândit că poate chiar acest aspect sărăcăcios i-a făcut pe producători să aleagă România pentru filmări. Trist, dar măcar a ieși ceva bun din asta!

Posted in Cărți, Recenzii

“Ultima fotografie” de Bogdan Hrib

imaginary coffeePrintre sutele de cărți “sefiste” de la RomCon descopăr și un stand de cărți polițiste. Cumpăr (chiar de la autor) “Blestemul manuscrisului” de Bogdan Hrib și Răzvan Dolea, una dintre cărțile polițiste din seria Stelian Munteanu, la care mai adaug și o carte non-polițistă – „Ultima fotografie” – de același Bogdan Hrib. “Incepe cu asta, finalul e trist. Vei plânge!”, îmi spune Bogdan Hrib. Nu știu ce să zic. Îmi plac dramele atâta timp cât nu sunt ale mele.

Cartea e un fel de jurnal în care personajul, sub pretextul unor substantive preferate sau detestate, constuiește cele 50 de capitole în care povestește întâmplări petrecute de-a lungul vieții, printre care strecoară frânturi din călătoria în care se află. Fiecare capitol este de fapt o confesiune sau o amintire, iar toate la un loc par să fie un fel de trecere în revistă a celor 50 de ani pe care tocmai îi împlinește Alexandru Zaharia, personajul principal. Este fotograf, a cochetat cu jurnalismul și cu antreprenoriatul anilor ’90 și pare să fi împrumutat multe de la autor.

Cartea este scrisă la persoana I și are un limbaj firesc, lipsit de vulgaritate sau de prețiozitate. Alexandru Zaharia, deprimat și însingurat, hotărăște să pună tot ce are pentru a face o ultimă călătorie, o croazieră despre care chiar el spune: “… nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…”. Tot ce știe e că vrea să se ascundă de lume și de tot ce a fost viața lui din ultimii ani. Tocmai această izolare nu o găsește pe navă: trăiește o mică idilă cu o tânără daneză, întâlnește o veche colegă de școală, Diana, o femeie care se luptă cu propriile ei angoase, vasul e atacat de pirați, se trezește cu un pistol în mână…

Este evident că personajul împrumută părți din biografia autorului, iar autorul își transferă amintirile personajului. Diana devine un partener de discuții, un fel de alter ego feminin, iar mărturisirile celor doi alternează, se completează. Autorul a simțit nevoia uni “celălalt” pentru împărtășirea vechilor trăiri. Deși după primele capitole îți dai seama că fiecare cuprinde reconstituirea unei amintiri, totuși când te apropii de final ești surprins.

Îi admir pe cei care pot reda cu atâta acuratețe detalii din trecut. Multe dintre ele fac parte și din trecutul meu și mi-a făcut mare plăcere să mi le amintesc. Autorul nu judecă  pe nimeni, manifestă simpatie și înțelegere, fără a face insinuări sau reproșuri. Nici pe el nu se acuză pentru alegerile făcute, dar nu e mulțumit cu viața lui. Decide să se oprească? Alege un restart?

“Câteodată mă prăbușesc în mine, printr-o implozie minunat conturată… și pare că rămân pe dinafară la fel, doar pentru că am o coajă subțire care separă ruinele dinăuntru de mediul înconjurător”

 

Posted in Cărți, Recenzii

„Moartea la Deptford” de Anthony Burgess

“Omul poate fi confundat cu creația lui. Creează un nemernic și, automat, devii un nemernic.”

Ciudată lectură de vacanță! De fapt alesesem să iau cu mine în concediu o altă carte, una pe care înIMG_2509cerc de mult timp să o citesc, dar din cauză că are peste 1000 de pagini nu mi-a încăput în bagaj. Nici “Moartea la Deptford” n-a avut loc, dar fiind ceva mai subțirică am ținut-o în mână și am început să o citesc chiar pe aeroport. Prima impresie… mai bine nu o spun. Abia când am ajuns pe plajă, cartea a devenit mai interesantă.

Anthony Burgess, mare fan al Angliei elisabetane, situează acțiunea la finalul secolului al XVI-lea, pe vremea lui Shakespeare, ceea ce mi-a creat suspiciunea că tocmai marele Will ar fi naratorul. La final, într-o notă de subsol, era însă menționat numele povestitorului: Jack Wilson, un actor contemporan cu Shakespeare.

Este un roman despre Christopher Marlowe, despre viața și faptele care au dus la asasinarea sa din ziua de 30 mai 1593. Romanul este bine documentat, regăsim în paginile sale date istorice reale, obiceiuri și fapte adunate din diferite surse și redate cu acuratețe, chiar dacă Burgess nuanțează și personalizează anumite informații. Autorul pune însă un accent poate prea tare pe moravuri dintre cele mai scandaloase: promiscuitate, homosexualitate, mizerie, ignoranță, cruzime.

Regăsim în roman lumea actorilor elisabetani, a scriitorilor care compuneau numai piese care se puteau juca imediat pe scenă și care se raportau la Seneca, recunoscând însă că oamenii voiau să vadă grozăvii, nu să le audă. “Le place calvarul altora, fiindcă prin el se manifestă puterea lor. Este singurul lucru pe care și-l doresc. Nu cunoașterea, nu virtutea, ci puterea.” (Nu prea s-a schimbat nimic în ultimii 400 de ani!)

Kit (Christopher Marlowe) este recrutat în serviciile secrete și este trimis în Reims, unde, pretinzând că vrea să studieze teologia și să-și clarifice îndoielile religioase, trebuia să descopere un eventual complot împotriva reginei Elisabeta. Kit nu era deloc o fire religioasă, iar ca rugăciune improvizează o discuție cu Iisus în care încearcă să-și explice disproporția dintre greșelile pământești și pedeapsa “cu îndurare” a lui Dumnezeu. Mi-a plăcut această parte și argumentul lui Marlowe: “Omul nu este diavolul”. Participă la cursuri și este atras de stilul de predare al părintelui Pryor, care se desfășoară mai mult sub forma unor dezbateri. “Trebuie să ne iubim vrăjmașii, dar n-avem voie să le iubim păcatul”. Kit se implică în anumite grupuri și strange informații, dar manifestând o simpatie declarată față de geniul lui Marlowe, autorul îl scoate din scenă și nu-l implică cu adevărat în complotul care a dus la moartea reginei Maria a Scoției. Totuși, ajuns în Anglia, Kit este nevoit să participle la scena execuției complotiștilor și simte un dezgust puternic, așa că se hotărăște să plece din Londra.

Viața lui Marlowe începe să se complice, se alătură unor grupuri care manifestă convingeri religioase diferite și stârnește controverse. Ajunge să fie judecat de un tribunal și intuiește că urmează să fie acuzat de erezie și trădare. Apelează la niște prieteni care promit să-l ajute, dar el devenise deja un pericol pentru cei din jurul său, așa că din trădător devine trădat. Este ucis la Deptford unde mersese să facă rost de bani pentru a se urca pe un vapor.

“Moartea la Deptford” nu este o biografie romanțată, așa cum mi-aș fi dorit, nu e nici o relatare istorică, ci mai degrabă un roman în spirit istoric sau și mai exact, o istorie trecută prin filtrul literaturii. Aș recomanda-o doar celor care iubesc foarte mult perioada elisabetană sau sunt curioși să afle o versiune a morții lui Marlowe.  Din acest motiv mi-a plăcut și mie cartea, și numai din acest motiv.

Posted in Cărți, Recenzii

“Copiii razboiului” de Varujan Vosganian

“Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede și care are memorie. În ea nu te privești, ci te confrunți, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite.”

Fără discuție, cel mai plăcut mod de a afla despre o carte este acela în care ai șansa ca ea să-ți fie prezentată chiar de autor. Asta numai dacă hazardul face ca tu să împărtășești cu scriitoruVarujan Vosganian Copiii razboiuluil nu numai aceleași gusturi literare, dar și prozaicul timp. Cea din urmă fiind bifată, iar prima rămasă spre verificare, am mers la lansarea cărții “Copiii războiului” de Varujan Vosganian atrasă fiind și de talentul oratoric al autorului, și de ilustrația de pe supracoperta cărții: două personaje zămislite parcă din întuneric,  “Sfântul Matei și îngerul”, celebra lucrare a lui Caravaggio, inventatorul clarobscurului. Am aflat repede – din povestirile mult prea lăbărțate ale invitaților (!) – de ce a fost aleasă această imagine pentru copertă: personajul principal purta același nume. Acesta este probabil unul dintre motive – nici primul, nici cel mai subtil – aș spune.

Războiul îmi provoacă o profundă rezervă pentru orice ține de el – texte, imagini, tactică, arme… Pentru mine imaginea războiului este reprezentată de urmele lăsate de sfărâmăturile de proiectile care i-au brazdat gâtul bunicului meu și l-au făcut să-și piardă câteva degete. De aceea și față de titlul cărți simt o oarecare reținere, iar asocierea dintre război și copii îmi sporești senzația dramei pe care o conține. Prezentările făcute de invitați aruncă o lumină asupra subiectului și constat că războiul e adus în discuție doar pentru a explica anumite contexte. Tot de la ei aflu că este vorba despre un băiat, rodul iubirii dintre o româncă și un soldat neamț aflat în trecere, un copil care simte lipsa tatălui ca pe un abandon. Ajunge să-și urască tatăl necunoscut și tot ce-l reprezintă pe acesta: vestul.

Totul începe cu primirea unei scrisori, ultima dintr-o serie de șase plicuri sosite la fiecare zece ani. Părea un text adresat altcuiva, ca și cum expeditorul greșise adresantul, dar nu întrutotul. Cel care trimisese aceste scrisori era tatăl lui, soldatul neamț, iar această scrisoare îi era adresată băiatului lui, altul decât Matei. Așadar undeva, în România, Matei, acum un bărbat trecut de prima tinerețe, află că are un frate. Aici începe căutarea….

Ei bine, de ce am cumpărat cartea? La un moment dat unul dintre invitați spune că personajul îi scrie niște scrisori – niciodată trimise – tatălui necunoscut. Mi-am zis… uite încă unul ca mine, unul care are dialoguri imaginare cu tatăl lui. Oare el cum i se adresează? Cum și-a imaginat autorul, care presupun că s-a bucurat de un tată, gândurile pe care cineva care nu are această experiență (personajul Matei Visarion) i le adresează unui om străin și totuși genetic familiar, tatăl său. Din acest punct de vedere simt o complicitate între mine și personaj. Cei care au prezentat cartea spun că e vorba despre ură. Un om își strigă ura. Dar oare ură e?   Varujan Vosganian spune că e despre uitare, răzbunare și iertare. Uitarea, spune autorul, este cea care ne protejează, dar care nu împiedică repetarea greșelii; răzbunarea – cea mai periculoasă dintre cele trei – nu numai că nu vindecă, ea adâncește rănile; iertarea – presupune înțelegerea, lipsa uitării și judecata rece a oricărei greșeli, ceea ce nu o anulează, dar ne face să nu o mai repetăm.

Ajung acasă și citesc. Îmi place ce descopăr, îmi place cartea. Evenimentele imaginate de autor își urmează cursul, iar scrisorile le completează cu gânduri nerostite, traume nevindecate, frustrări și răbufniri, reproșuri și amintiri dureroase, justificări ironice. Ceea ce îmi place este sensibilitatea strecurată în cele mai neînsemnate gesturi și cuvinte. N-aș spune că e scrisă de un politician.

Câteva fragmente din scrisorile adresate tatălui imaginar – preferatele mele:

Asta ar putea să pară o chemare, ceea ce acum, cel puțin, ar fi ciudat. La vârsta mea e nepotrivit să simți nevoia să te adresezi părintelui tău ca și cum i-ai cere sprijin. Mai ales că, pentru mine, te-ai oprit la o vârstă la care aș putea să-ți fiu bunic.

„Nu suntem pe poziții egale. Între noi stă o punte care se înclină nedrept în favoarea ta. Un bărbat poate să nu aibă copii și, dacă îi are, poate să facă abstracție de ei. Un copil are însă în mod obligatoriu un tată. Faptul că este necunoscut nu-l face mai puțin prezent, dimpotrivă. Cu un tată pe care-l cunoști te poți certa, te poate dezamăgi, poți să-i trântești ușa în nas, dacă ai poftă, poți să-l umilești cu disprețul tău. Un tată necunoscut este de neînfrânt. El e fără greșeală, singura lui greșeală ești tu…. Nu te poate răni, căci e tăcut. Chiar și atunci când îl auzi vorbind e o iluzie, căci prin el nu vorbesc decât propriile tale gânduri.”

„… Tu ai ținut neapărat să ne aduci aminte că exiști, fără să te gândești ce-o să însemne asta. Să nu-mi spui că ți-a fost dor de noi…. Nu există justificare mai des invocată și mai înșelătoare pentru egoism decât iubirea.”

„… Te-am omorât cu începuturile mele de ură și-mi închipui că, dacă mai învii, te omor iar. … A fost o vreme când te-am căutat. Neștiind cum s-o fac altfel, te-am căutat printre cărți.”

„De-aia nu știi ce înseamnă să suferi pentru ceea ce ești fără voia ta. Se spune că pruncii sunt cei care își aleg părinții. Eu depun mărturie că nu e așa. N-aș fi îngăduit ca mamei mele să i se întâmple una ca asta. Și n-aș fi ales să mă nasc în felul și în timpul în care m-am născut, luând asupra mea păcatele războiului. N-a existat niciun armistițiu care să împace cele două jumătăți ale trupului meu.”

„Se spune că, unde e multă iubire, este și ură. Se poate, dar reciproca nu e neapărat adevărată. Iubirea se naște din potrivire. În schimb, nepotrivirile stârnesc ură.”

„Tinerețea are toată viața înainte pentru a repara o parte din greșeli, de aceea nu este o vârstă a remușcărilor.”

„Eu și cu tine, lumea tăiată în două jumătăți, ca de o lamă de sticlă. Locul tăieturii ar fi trebuit să sângereze. Când rănile păreau că se vindecă, pe locul acela nu prindeau coajă, ci se așeza o frontieră. Era așadar o lecuire înșelătoare, cum se întâmplă cu toate rănile care se închid fără să știi de ce.”

„Corespondența noastră nu are doi protagoniști, ci unul singur. Eu îți vorbesc despre mine, iar tu îmi vorbești tot despre mine. Eu nu știu cine ești și atunci n-am de ce să mă rușinez. E ca și cum aș vorbi în fața unui zid sau a unei ferestre deschise. Niciun ecou, niciun răspuns.

Posted in Cărți, Recenzii

“O iubeam” de Anna Gavalda

f43a1f_bd9fa2347baf4b51b1fe7963b34d4243~mv2Am primit cartea imediat după scurtul meu concediu. Când primești o carte nu poți să nu te întrebi: De ce acea carte? De ce tocmai acea carte? Vrea să îmi transmită ceva sau doar a citit-o, i-a plăcut și vrea să o am și eu.  Tocmai îi spusesem că nu mă dau în vânt după romanele scrise de femei și a avut o emoție în plus când mi-am aruncat ochii pe copertă: “O cumpărasem înainte să-mi spui, dar aș vrea să o citești. Acolo… e ceva”.

 Citesc dedicația pe care a scris-o cu creionul pe prima pagină. Întotdeauna pune acolo un mic text, un citat  sau data când oferă cartea. Și scrie numai cu creionul. E un fel de a oferi libertate. Citesc apoi scurta descriere de pe coperta din spate și aflu că este vorba despre o femeie tânără, recent părăsită de soț. Tot de acolo aflu că cel care îi e alături în aceste momente și încearcă să o ajute să depășească șocul e socrul ei. Asta mă surpinde și încep să citesc cartea.

Sunt puține descrieri, iar cele câteva scurte pasaje descriptive par mai degrabă lămuriri. Aflăm contextul povestirii din dialogurile personajelor, nici acestea nu prea multe.  Ar putea fi chiar transformată într-o piesă de teatru cu două personaje, dacă ne gândim la ideea cărții. Sigur, mai sunt și cele două fetițe care încă nu înțeleg drama mamei lor și alte câteva personaje nu atât prezente în acțiune, cât amintite pe parcusul povestirii.

Continue reading ““O iubeam” de Anna Gavalda”