Lesson #3

Octavian Paler

“Ceea ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată.”

imaginary coffee… dar nici nu încetezi să cauți “netrăitele” tale. E vorba despre șansele pierdute, irosite în speranța că vor reveni, despre cuvintele nespuse, sentimentele ascunse în spatele orgoliului, emoțiile blocate. E lecția pe care o înveți abia la vârsta la care viața ta se află la adăpostul lui “a avea”, dar se regăsește în “a simți”, la vârsta la care te bucură ceea ce oferi mai mult decât ceea ce primești, iar oricum bucuriile tale de-acum nu mai vin din lucruri, ci din trăiri. Care este vârsta asta?  Nu e o vârstă în sensul anilor, ci e acel timp în care momentele netrăite își cer dreptul la viață. Sau poate ele n-au încetat nici o clipă să existe, și poate numai neputința ta le-a inhibat. Și vine vremea când îți dorești să le trăiești. Teama de ridicol e singura care mai opune rezistență, dar și aceea e înfrântă de libertatea pe care ți-o dă înțelepciunea nepăsării. Îți umpli brațele cu toate alinturile și răsfățul, cu toate cuvintele și mângăierile care ți-au lipsit și le dăruiești copilului care ai fost. Devii acel copil atunci când în viața ta se strecoară tandrețea, când simți că cel de lângă tine îți simte nevoia de alint și te rasfață fără a considera că e nepotrivit.

Răsfățul …. un cuvânt privit cu multă suspiciune și cel mai adesea cu dispreț. S-a gândit însă cineva cum îl consideră un om care n-a avut parte de el în copilărie? Cât i-a lipsit? Cum s-a lipit de toți cei pe care i-a suspectat de puțină tandrețe? Cât l-a căutat în gesturile celor care i-au atins obrazul? Cât s-a entuziasmat când l-a întrezărit în cuvinte sau cât de dezamăgit a fost când și-a dat seama că nu e decât un alt “fake”?

Răsfățul netrăit la timp…. nu-l mai trăiești niciodată. Cei care ți l-ar fi putut da, nu sunt cei la care îl cauți astăzi.

Și totuși…. de câteva zile mă răsfață teii. Și am de gând să trăiesc din plin acest răsfăț, fix la timpul lui.

#Lesson no.2

imaginary coffeeOnce you eliminate the impossible, whatever remains, no matter how improbable, must be the truth

  Sir Arthur Conan Doyle

Când ai eliminat imposibilul, tot ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.”

În traducere matematică, imposibilul este diferit de improbabil, cel care este, mai mult sau mai puțin, echivalent cu adevărul. Pare o ecuație cu trei necunoscute: ceea ce nu se poate întâmpla, ceea ce nu se poate proba și adevărul. Pentru căutătorii de adevăr aceasta este probabil ecuația vieții, iar pentru căutătorii de aventură este definiția răsturnată a provocării. Cei care caută adevărul probabil își petrec viața sortând lucrurile în posibile și imposibile, intră în labirinturi de supoziții cu mai multe capete, își irosesc timpul în detalii și, cel mai probabil, află într-un final ceea ce caută: adevărul!

Adevărul, ce cuvânt frumos! Adevărul, cel pe care îl cauți, nu este aproape niciodată unul frumos. Dacă îți ia timp să-l găsești, dacă e atât de bine ascuns, înseamnă că nu trebuie căutat. E pus în umbră de tot felul de adaosuri pentru că el, adevărul, este altfel decât îți imaginezi, decât ai dori sau decât ar trebui. Cred că e un soi de masochism să-și propui să descoperi un adevăr, pentru că te supui cu bună știință unui proces de uzură la capătul căruia îți vei confirma temerile, îți vei pângări încrederea și-ți vei privi dezamăgit victoria: adevărul gol-goluț.

Uneori adevărul apare când te aștepți mai puțin, ca și cum altcineva a rezolvat ecuația fără să i-o ceri. Ajunge să-ți ridici ochii pentru o secundă și să zărești un simplu detaliu, un lucru comun care numai pentru tine este “improbabilul”.  Și atunci știi. Ești mai fericit? Cred că puțini ar putea spune asta. Cei mai mulți erau fericiți cu adevărul lor. Uneori nu minciuna ne distruge, ci descoperirea ei, adică adevărul.

#Lesson no. 1

WhenHiperdramatism shakespearian

When sorrows come, they come not single spies, but in battalions.” W. Shakespeare, Hamlet

Când vin răstriştile, nu vin în chip de singuratice iscoade, ci-n legiuni.

Cum am spune azi: atunci când plouă… se revarsă. Când ți se întâmplă o tristețe, descoperi că n-ai dreptul să fi trist. Se revarsă asupra ta acuze știute și neștiute, din viața de azi și cea de apoi, ca și cum ți-au pândit acest moment de slabiciune pentru a te ataca. Shakespeare a pus aceste vorbe în gura lui Claudiu, un personaj pe cât de împăunat, pe atât de slab și josnic. Iar pe Shakespeare nu-l putem acuza de improvizație.