Posted in Cărți, Recenzii

“Drood” de Dan Simmons

0_2075Un duplex biobibliografic romanțat și o ficțiune surprinzătoare. Autorul speculează coincidența dintre data la care Charles Dickens a suferit accidentul de tren și ziua morții sale, cinci ani mai târziu. Nu te ține cu „sufletul la gură”, dar are un soi de magnetism care creează  dependența necesară pentru a parcurge cele 955 de pagini. Cam așa aș descrie cartea lui Dan Simmons, “Drood”.

Nu mi-am imaginat că Charles Dickens, autorul celei mai frumoase Povești de Crăciun scrise vreodată, și Wilkie Collins, cel care a scris una dintre cărțile adolescenței mele, Femeia în alb, au fost prieteni și chiar rude (fratele lui Collins a fost căsătorit cu fiica lui Dickens). Nici contemporani nu aș fi ghicit că sunt, având în vedere stilul diferit și modul de abordare în raport cu lumea Angliei victoriene. Cu Dickens m-am întâlnit adesea pe parcursul vieții, dar Collins a dispărut, total nedrept, odată cu adolescența mea. Reîntâlnirea cu el a avut loc mulți ani mai târziu sub forma unei inscripții pe care am zărit-o în Marylebone, pe o casă terasată din Gloucester Place, una dintre locuințele sale din Londra (despre care, spre bucuria mea, scrie și în această carte). Apoi am aflat despre romanul lui Dan Simmons, numit după foiletonul Misterul lui Edwin Drood pe care Dickens nu a apucat să-l termine în timpul vieții. Totuși romanul a fost terminat, iar felul în care s-a întâmplat este cât se poate de ciudat. Un tânăr tipograf american, semianalfabet, a anunțat că Dickens îi vorbește de dincolo de mormânt și că îi dictează continuarea romanului. Scepticismul celor care au luat cunoștință de aceast fapt s-a transformat în șoc atunci când lucrarea a fost publicată. Tânărul, care nu fusese capabil toată viața lui, nici înainte, nici după această întâmplare, să scrie măcar un rând coerent, s-a dovedit a fi continuat romanul exact în maniera și cu vocabularul lui Dickens. Curiozitatea mea referitoare la acest Drood m-a făcut să-mi comand cartea lui Dan Simmons și să încep să o citesc… de mai multe ori. Să zicem că această a patra sau a cincea tentativă a fost cea norocoasă.

Continue reading ““Drood” de Dan Simmons”

Advertisements
Posted in Citate, Cărți, Recenzii

Lupta mea (Min kamp #1)

lupta-mea-cartea-intai-moartea-unui-tata_1_fullsize

“Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine.” (Lupta mea de Karl Ove Knausgard)

Mai întâi am văzut micuțul paragraf din partea de jos a paginii treizeci și șase, un text în care mi-am regăsit propriile gânduri : “Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate […]. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac… da, ce? Șterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături…”. Apoi a fost titlul, titlul acestui prim volum, “Moartea unui tată”. Oricât mă depărtez, tot aici mă întorc. Magnetic. Obsesiv. Și apoi, a fost chipul bărbatului de pe copertă. Fiecare dintre cele șase volume surprinde același chip, în stări diferite, ca într-o galerie pe care am văzut-o nu de mult într-un celebru muzeu al portretelor. Cu siguranță, cărțile ne aleg pe noi!

Începutul cărții îmi transmite un soi de constatare resemnată: “Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate”, apoi este descris procesului intim prin care trece corpul după ce inima se oprește. Deși poate părea așa, nu este o descriere macabră, ci doar un studiu lucid, cel mult ușor dezagreabil, dată fiind percepția noastră asupra morții. Dar autorul pare determinat să întoarcă subiectul pe toate părțile, se lansează în teorii și explicații demne de un seminar de specialitate. Exercițiul lui nu constă în a spune adevăruri, ci în modul în care o face.

Găsește interesant felul în care dăm sens existenței la diferite vârste. Dacă puștiul de opt ani descoperă la orice pas o nouă posibilitate, iar interesul lui se concentrează pe întâmplări de sine stătătoare, adultul privește în ansamblu și dă sens doar unor concepte generale precum familia, cariera.”Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ți-o provoacă, dar se restrânge și sensul ei. Pentru a înțelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanță de ea.[…] Sensul cere împlinire, împlinirea cere timp, timpul cere împotrivire. Cunoașterea e distanță, cunoașterea e stagnare și inamicul sensului.”(p. 15) Verific descrierea CIP de pe pagina a patra pentru a mă convinge că e într-adevăr beletristică: 821.111(73)-31=135.1 (!!). Surpriză: în traducere din limbajul biblioteconomic înseamnă roman din literatura americană tradus în limba română, iar Knausgard e norvegian după cum aflu din descrierea de la începutul cărții. Cea de-a doua parte a clasificării zecimale e totuși corectă. (Uf! Mă urăsc pentru asta!)

Autorul ne mărturisește că s-a născut în decembrie 1968, iar cartea este scrisă pe când avea vârsta de 39 de ani. Este căsătorit cu cea de-a doua soție, are trei copii și locuiește în Malmo, Suedia. (Malmo… parcă văd și acum plăcuța din gară, când am trecut cu trenul din Copenhaga spre Vaxjo, Suedia… amintiri, amintiri). Descopăr un soi de nemulțumire care vine tocmai din marea lui pasiune: scrisul. Viața îi pare că se desfășoară într-un haos casnic care-l consumă, astfel că încearcă să-și conceapă chiar și un epitaf care să ilustreze risipa anilor, însingurarea, imposibilitatea de a fi fericit. Povestitorul coboară în timp și își amintește secvențe din copilărie, de când au început să se formeze raporturile dintre el și lume, de pe vremea când “nevoia de moment triumfa mereu asupra aspirațiilor viitorului, indiferent cât de ademenitoare erau ele. (p. 23). Povestește despre adolescență, despre școală și despre relația cu părinții. Era un tânăr cât se poate de obișnuit: citea, asculta muzică, se întâlnea cu prietenii. Nu sunt pasaje pe care să le fi parcurs pe diagonală. Fac adesea asta atunci când relatările îmi par prea invazive, prea intime. Nu a fost cazul! Finalul primei părți îl găsește îndrăgostit: “Mă simțeam de parcă eram mai mare decât lumea, ca și cum strânsesem totul înăuntrul meu și nu se mai găsea acum nimic către care să aspir. Omenirea era mică, istoria era mică, globul pământesc era mic, da, până și universul, care se spunea că e infinit, era mic. Eu eram mai mare decât toate.” (pag. 164). Era îndrăgostit fără speranță și, pe deasupra, în mijlocul unei drame familiale, divorțul părinților lui.

Continue reading “Lupta mea (Min kamp #1)”

Posted in Cărți, Recenzii, Uncategorized

Așteptându-i pe barbari

IMG_4878“Am trăit pe vremea când existau anotimpuri, recolte, păsări migratoare. Am trăit neavând nimic între noi și stele. Am fi făcut orice compromis, dacă am fi știut ce compromis să facem.”

Oare câte feluri de așteptare există? E, desigur, acea așteptare optimistă, la capătul căreia ne împlinim un vis și, la fel de optimistă, este și așteptarea de tipul “și asta va trece”. Apoi mai este și așteptarea iluzorie, cea pe care o încărcăm cu atâta imaginație încât facem din viitor o perspectivă imposibilă, încercând să ne transformăm prezentul în ceva suportabil. Și da, mai există timpul acela petrecut în așteptarea pericolului, așteptarea unui rău ascuns undeva într-un viitor imprecis. “Așteptându-i pe barbari” este o carte despre așteptare și mai ales despre cruzimea din noi. Întregul roman este o metaforă și fiecare personaj reprezintă un sistem de valori.

Coetzee plasează acțiunea romanului într-un fort aflat în deșert, undeva la granița Imperiului. Magistratul, cel care era responsabil cu administrarea și paza fortului, trăia mulțumit cu monotonia locului. Credea în pace, în “pacea cu orice preț”. El își petrecea anii de până la pensie încercând să scoată la lumină vechi urme ale unei civilizații din deșert,  complăcându-se în mici excese sentimentale cu tinere lipsite de inhibiții. Lucrurile se schimbă atunci când în fort apare colonelul Joll, însoțit de o mică armată. În capitală se zvonea că triburile băștinașe atacă și jefuiesc comercianții prin deșert, iar colonelul fusese însărcinat să le anihileze. Faptele lui se dovedesc a fi însă lipsite de inteligență, iar metodele prin care încearcă să afle adevărul de la oamenii acuzați pe nedrept amintesc de cele ale torționarilor. În fapt, cei pe care Imperiul îi considera barbari, nu erau decât nomazi care migrau dinspre câmpie înspre munte în fiecare an. Așa trăiau. Magistratul e convins să acești nativi pe care Imperul  îi numește barbari nu fac niciun rău, așa că alege să se delimiteze de acțiunile armatei. Nu mai  suportă valul de atrocități pe care colonelul îl aplică celor aduși din deșert și își arată simpatia față de ei. După ce pleacă armata, magistratul încearcă să îndrepte ororile provocate, iar pentru o perioadă totul revine la normal. Totuși, pentru magistrat și pentru micuțul fort de graniță totul se va schimba. “Pericolul barbar” vine de unde nu se așteptau. Mendel, noul ofițer trimis, nu pare diferit de Joll, dar este mai tânăr, așa că magistratul începe să susțină cauza barbarilor în fața lui. Inutil pe moment, periculos… mai târziu.

Continue reading “Așteptându-i pe barbari”

Posted in Cărți, Recenzii

Blestemul manuscrisului

1073466Oricât au încercat criticii să explice balada Meșterului Manole ca simbol al jertfei pentru creație, pentru mine, Ana și “aripile zburătoare/de şindrili uşoare” m-au terifiat și n-am putut găsi în niciun chip justificări pentru cruzimea extremă descrisă în baladă. Ba chiar l-am suspectat pe “anonimul autor” de o mare doză de sadism. Nu mi-am imaginat niciodată o legendă ca fiind altceva decât un mit, de aceea mă atrag romanele în care scriitorul reușește să transforme o legendă într-o istorie credibilă.

Blestemul manuscrisului” este volumul al doilea din seria Stelian Munteanu, inițiată de Bogdan Hrib. Cuvântul manuscris din titlu m-a atras, dar recunosc că nu mă așteptam să găsesc o poveste atât de interesantă, încât să-mi schimbe felul de a privi anumite momente din istoria noastră. Recitesc cele câteva cuvinte care însoțesc autograful autorului de pe pagina de titlu: “o poveste cu alt… fel de istorie! “. Îmi plac poveștile, istoriile altfel și romanele polițiste.  După primele pagini mă declar cucerită și hotărăsc să le propun cartea prietenilor mei de la clubul de lectură. Entuziasmul cu care am prezentat-o a făcut ca ea să fie aleasă cartea lunii iulie a clubului nostru. Yeeess! (Unul dintre colegi, care l-a descoperit pe Hrib abia cu această ocazie, se declară deja fan al autorului!)

Dacă începutul cărții este exclusiv polițisto-detectivistic, el ajunge să cuprindă întreaga istorie a Țării Românești de la întemeiere și până în zilele noastre.

Personajul principal se prezintă după primele pagini: Stelian Dan Munteanu. Înșiră apoi întreaga listă de ocupații pe care nu le are, dar de care l-am putea suspecta (polițist, detectiv, spion…). Și este câte puțin dn toate. Aflu că se află în vacanță pentru două săptămâni împreună cu grecoaica Eleni, când primește un telefon de la un prieten francez, Jacques Sardi, aflat la Târgul de carte de la Frankfurt unde avusese loc o crimă. Într-o clipă dispar și “tânăra, frumoasă, liberă”, și perspectiva insulelor, iar Stelian schimbă decorul însoritei Elade cu cel al Germaniei.

Continue reading “Blestemul manuscrisului”

Posted in Cărți, Recenzii

Frumoasă a fost această viață. Totuși.

frumoasa-a-fost-aceasta-viata-totusi_1_fullsizeAvansez grație admirației.” Cât de frumoase sunt aceste trei cuvinte și cât de plăcută e alăturarea lor! Gândesc că cel care spune asta nu poate fi decât un om admirabil și intenționez să-l descopăr în paginile cărții pe care tocmai mi-am cumpărat-o.

Frumoasă a fost această viață. Totuși” de Jean D’Ormesson este o autobiografie scrisă sub forma unui dialog între un EU inchizitor, magistrat integru (o voce a conștiinței, o conștiință a educației) și un EU firesc, subiectiv. Încă de la început, notițele de pe copertă – “Lumea românească din anii ’30. Un deliciu!” – îmi oferă un indiciu despre conținut. Biografia autorului surprinde momente din istoria și viața culturală a secolului trecut, redate într-un mod agreabil, chiar amuzant pe alocuri, iar România este prezentată ca fiind a doua lui patrie. Cum spuneam, nu poate fi decât un om admirabil!

După câteva informații scurte, aproape teatrale, mă trezesc în plin proces de conștiință. Încep să bănuiesc și care este acuzația: scriitorul este suspectat de arivism. Aflu despre el că s-a născut pe 16 iunie 1925, la Paris și este descendentul unei familii aristocrate cosmopolite, a cărei influență s-a făcut remarcată încă din epoca lui Ludovic al XIV-lea, Fouquet, Mazarin.

Continue reading “Frumoasă a fost această viață. Totuși.”

Posted in Cărți, Recenzii

„Cărţile îi fac pe oameni nefericiţi”

 “Totul e să schimbi în așa fel lucrurile pe care le atingi, încât după ce ți-ai luat mâinile după ele, lucrurile să-ți semene ție.”

imaginary coffee

                                                                                        Imaginea de final o aveam deja în memorie când am început să citesc “Fahrenheit 451” de Ray Bradbury. Nu știu nici de când e, nici cum a ajuns acolo!

Guy Montag este pompier. După ce tehnologia a avansat și casele au devenit ignifuge, pompierilor li s-a încredințat misiunea de apărători ai cugetului, cel  “în care se cuibărește spaima oricărui om de a se simți inferior.” În viitorul imaginat de autor, pompierii sunt cei care incendiază cărțile imediat ce află că cineva deține vreuna. E foarte plastică imaginea pompierului aflat în plină activitate, așa cum ne-o descrie Bradbury: “iar mâinile îi erau precum ale unui dirijor fantastic, executând toate simfoniile focului pentru a reduce istoria la zdrențe și la tăciuni ”. Pompierii deveniseră cenzori, judecători și executori. De altfel, oamenii par lipsiți de sentimente, trăiesc într-o aparentă stare de fericire bazată pe ignoranță și se complac într-o societate excesiv controlată.

Pe acest fond, Montag o întâlnește pe Clarisse McClellan, o fată suavă, diferită de toți cei pe care-i cunoștea și care îl face să-și pună întrebări despre lumea în care trăiește. I-a spus lucruri din trecut aflate de la unchiul ei, iar l-a despărțire l-a întrebat dacă este fericit. Întrebarea fetei, care în curând avea să-și termine rolul în carte, a început să-l preocupe. Nu numai întrebarea, ci și fata care părea să devină a proiectare a gândurilor lui nerostite.  Și da… a constatat că nu era fericit. Deși era căsătorit cu Mildred de numai zece ani, niciunul dintre ei nu-și mai amintea când s-au întâlnit. Mildred era insensibilă, obsedată de programele de divertisment ieftin de la televizor. Alături de soție se simțea “pe o insulă de gheață, în mijlocul unei mări secate”.

La următoarea misiune, Montag a fost uimit de gestul unei femei care ascunsese o bibliotecă și care a ales să ardă împreună cu cărțile ei, atunci când au fost descoperite. Bărbatul apucase să citească un rând dintr-o carte, pe care apoi a ascuns-o sub haină și a luat-o cu el. El a  început să se întrebe ce putea fi în cărțile acelea. Părea că există acolo ceva ce nu-și putea închipui, dar suficient de puternic încât au făcut-o pe femeie să rămână să ardă alături de ele. A decis să nu mai meargă la serviciu, așa că a doua zi a fost vizitat de Căpitanul Beatty. Acesta i-a explicat ce a dus la schimbările din societate și ce a declanșat această prigoană a cărților: “ O carte e o pușcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobește cugetul omului! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult?” Cu alte cuvinte, superficialitatea și ignoranța îl fac pe om fericit.

Speriat că Beatty ar putea afla de cartea pe care o luase, Montag s-a hotărât să i-o ducă, nu înainte de a o învăța pe de rost. Dar și-a dat seama că nu poate memora decât foarte puțin. A mers la bătrânul Faber, fost profesor universitar (parcă o conștiință a trecutului), care îl ajută să se îndrepte spre imaginea pe care spuneam că o aveam în minte de la început. Din acel moment, viața lui Montag s-a transformat într-o luptă de supraviețuire, urmărit de apărătorii sistemului în plin război apocaliptic.

A reușit să ajungă la grupul de pe calea ferată format din foști profesori, preoți sau intelectuali care memoraseră fiecare câte o carte. Dezvoltaseră o metodă prin care omul își putea aminti orice a citit cândva. Acolo erau mii și mii de „vagabonzi pe dinafară, dar mobilați pe dinăuntru cu biblioteci întregi” care se refugiaseră în speranța că războiul va schimba ceva. Aceștia erau mult mai mulți, trăiau în orașe diverse, astfel încât să nu fie în pericol de a fi uciși cu toții în război și de a se pierde cărțile pe care le memoraseră. Sperau ca într-o zi să le poată rescrie.

Ce am reținut din această carte? În viață ne lipsesc trei lucruri: calitatea cunoștințelor noastre, răgazul necesar pentru a le digera și dreptul de a săvârși fapte întemeiate pe ceea ce învățăm. A, da… și poate nu toate mă bucură, dar cu siguranță nu cărțile mă fac nefericită.

Metafora de la sfârșit este fantastică: “Să construim o fabrică de oglinzi și n-o să fabricăm, timp de un an întreg, decât oglinzi în care o să ne privim îndelung.”

Posted in Cărți, Recenzii

Swedish literature

analfabeta care stia sa socoteasca

Prostia n-are nimic de-a face cu apartenența la o anumită rasă

“Analfabeta care știa să socotească”, Jonas Jonasson

Tema cărții e pretențioasă: visul american în variantă africană. După primele capitole am gândit că nu e genul meu de lectură și am fost tentată să o abandonez. Nu pentru că nu mi-a plăcut textul sau pentru că nu mă atrag nicicum complicațiile politice. Nu. Ci pentru că nu m-a convins. Cartea prezintă saga unei fete africane dintr-un ghetou, care ajunge într-un final ambasadoare. Cea mai mare parte a cărții este despre condiția persoanelor de culoare în timpul Apartheidului și despre contextul politic mondial de la mijlocul secolului trecut (despre Europa de Est – nici un cuvânt!).

Autorul înzestrează personajul principal, pe Nombeko Mayeki, fetița de 14 ani, cu toate cele necesare reușitei: istețime, putere de manipulare, capacitatea de a face conexiuni și analogii, dorința de a se informa, un ascuțit simț al observației. O autodidactă desăvârșită. Ceea ce nu m-a convins este tușa mult prea groasă în care a pus toate astea, la care a adăugat un imens tupeu pe care-l afișează fetița. Un tupeu tipic occidental! Fata e descrisă ca având un talent deosebit la matematică, iar autorul o transformă într-o adevărată wonder woman a cifrelor. În jurul ei toți par niște amatori, iar soluția e întotdeauna la ea. Cum am spus: wonder woman!

Întrebarea “Ce caut eu aici?” apare ca un leitmotiv demonstrând intuiția fetiței că locul ei nu e printre curățătorii de latrine din ghetoul din Johannesburg. La 14 ani devine șefa muncitorilor și se remarcă prin extraordinarul ei talent la socotit  (deprins odată cu  număratul latrinelor) și prin felul frumos de a vorbi (învățat de la un radio pe care-l asculta fără încetare).

Continue reading “Swedish literature”