“Jocul de-a v-ați ascunselea” de Em Madara

Cuvintele falsifică ceea ce vrem să transmitem…creează mai multe probleme decât rezolvă, pentru că se transformă, prea ușor, în arme.” (p. 204)

20191208_093127Târgurile de carte au acel je ne sais quoi, un amestec fantezist de inspirație și eleganță, de gusturi și nevoi de lectură, de oameni uniți prin dorința de a fi în preajma cărților, fie ei literați, creatori, cititori pasionați sau simpli curioși.

Uberul încetinește chiar înainte de a ajunge la destinație, iar taximetristul, încercând să se scuze că nu mai poate înainta din cauza ambuteiajului, mă blochează și pe mine cu presupunerea: “cred că e vreun eveniment la Romexpo”. Și eu care credeam că toată suflarea știe de Gaudeamus! Nimic nu-mi poate însă modera entuziasmul, așa că astăzi sunt decisă să nu mă las tulburată nici măcar de vântul și de ploaia-lapoviță care îmi răvășesc părul după o coregrafie nedecisă. Cui îi pasă? Îmi procur o hartă și îmi stabilesc traseul prin Pavilionul B. Fac un tur, asist la câteva prezentări, mă intersectez cu oameni pe care îi admir, îmi cumpăr cărți…

Lansarea cărții lui Em Madara (https://joculdeavatiascunselea.com/) a fost o surpriză. Mi-au plăcut pozitivismul și sensibilitatea autoarei (pe care le-am regăsit apoi în text), patosul teatral al actriței Claudia Croitoru, bucuria din vocea celorlalți invitați care ne-au împărtășit impresii de lectură. În plus, am cunoscut-o pe autoare și am primit un autograf care m-a înduioșat.

20191208_093417.jpg

“Jocul de-a v-ați ascunselea” începe în Ziua rostogolirii, dimineața. Orice suspiciune că textul ar putea fi unul copilăresc sau idilic se risipește odată cu primele rânduri în care umorul ia forma “alinturilor” urbane adresate “copitatelor din trafic”. Cam așa facem cunoștință cu Ada, idealista pasionată de lectură, corporatista-boemă care se află într-o situație de tip ori-ori: ori se folosește de o relație de prietenie în interes profesional, ori….

Inocența însă nu lipsește din carte, o regăsesc în spiritul curat al Adei, în visurile la care a renunțat, dar de care nu s-a desprins, în micuțul ei univers numit Vlad, un „Boț” de patru ani care îi provoacă imaginația și nevoia de spontan.

Tonul Adei devine amărui când ne povestește despre căsnicia ei care, după 7 ani, pare acoperită de “straturi de tăcere, cu cremă de răbufniri atunci când nu-l mai înțelegem deloc pe celălalt, învelit în marțipan de mulțumire că am putut măcar atât. Am gătit un tort cu multe etaje noi doi! Îl mănânc de suficient de mult timp să știu cum taie orice poftă de viață. Nu știu ce să-i spun lui Anton fără să alunec pe toboganul reproșurilor, așa că mai adaug încă un strat de tort. Încerc să-mi înghit tristețea, dar bucata asta nu vrea să se ducă” (p. 30)

Pleacă pentru câteva zile sperând că distanța fizică dintre ea și soțul său o va explica, anula sau adânci pe cea deja creată. În tren cunoaște un bătrânel cu ochii turcoaz, o apariție aproape magică, de la care află o poveste de pe vremea când moartea nu exista. Ratează stația, așa că-și schimbă destinația și pleacă pe urmele unei hărți desenate de bătrânel. Așa îl întâlnește pe Robert, proprietarul unei herghelii, pe care îl ajută să-și completeze părțile pierdute din viața sa.

Alternant, o cunoaștem pe eleva din ultimul an Jo-Jo, un spirit onest, nu numai pe terenul de sport (unde își exprimă simpatiile și antipatiile prin atacuri la fileu), ci și în relațiile de prietenie. Ne face martorii începutului ei de viață, atunci când trăiește prima dragoste, prima confruntare cu pericolul și cu moartea. Este atrasă de Șerban, un băiat care renunțase la facultate și lucra ca steward într-un hotel. În plus, băiatul adora “domnițele la ananghie”, așa că dă dovadă de curaj maxim atunci când Jo-Jo s-a aflat în pericol. Dincolo de aparenta superficialitate, Jo-Jo descoperă în el un băiat matur și responsabil care-și ascunde insecuritatea în spatele unui șmecheraș răsfățat (Matrioșka lui de suprafață). Experimentează alături de el toate stările primei iubiri și ale primei dezamăgiri, “când te rogi ca cineva să te măture de pe jos și să te lipească la loc.”(p. 203)

Viața însă își continuă jocul de v-ați ascunselea, iar Ada și Jo-Jo ne demostrează că nu facem decât să ne construim noi straturi, precum păpușile Matrioșka, replici superioare celor care am fost. Ne adaptăm jocului, dar undeva, adânc în noi, păstrăm, ca un refugiu bine ascuns, cea mai intimă parte a noastră, neatinsă de regulile și imperfecțiunile vieții, acolo unde ne putem izola și unde putem fi doar cu noi înșine, eliberați de adaosurile necesare “jocului”.20191208_093620

Și pentru că “oricum ai lua-o, oamenii preferă deznodământul improbabil! (p. 156), exact de asta avem parte. Ritmul crește și te captează total în cea de-a doua parte, când acțiunea se îndreaptă în direcții surprinzătoare.

Cartea nu este despre fapte, deși ele fac parte din joc, ci despre felul în care ne raportăm la ele. Este despre alegeri și despre destin, despre întâmplare și predestinare, despre cum să-ți păstrezi candoarea într-un timp prezent atins de superficialitate.

O lectură minunată, scrisă cu naturalețe și umor și care mi-a oferit multe motive de reflecție. Iar Matrioșka e deja în brăduțul meu de Crăciun, alături de toate celelalte speranțe pentru noul an. Oare ce altă variantă a mea îmi va aduce el?

Un rege Lear al stepei

Pe atunci încă nu știam câtă amărăciune extraordinară poate să ascundă o batjocură de nimic, chiar când ea vine dintr-o gură demnă de dispreț”. (p. 110)

Scrisă în 1870, cartea a fost tradusă în românește în jurul lui 1940, iar limbajul e fermecător. Aș putea să vorbesc mult despre ortografia și semnele de punctuație…  o bucurie să citești un text în stilul de dinainte de război. Nu am cunoștință de vreo altă reeditare, așa că mă încumet să citesc micuțul volum tipărit pe o foaie proastă și aproape străvezie, decolorată de trecerea timpului și cu coperta la fel de subțire. Sunt prima persoană care deschide acest exemplar vechi. Bonus: foile sunt netăiate! Parcurg cu greu textul imprimat inegal, cu pierderi de cerneală în corpul literelor… ce mai, o provocare! Și cum nu sunt un fan al provocărilor, tentația abandonului m-a urmărit cu insistență. Totuși… e Turgheniev, “Cuibul de nobili” al primelor mele lecturi serioase. Pe deasupra, rezonanțele shakespeariene ale titlului sunt  foarte ispititoare. 20191007_081618

O seară de iarnă rusească și șase prieteni fascinați de “eterna durabilitate” (p.3) a operelor lui Shakespeare. Cei șase bărbați povestesc cum, de-a lungul vieții, întâlniseră diverși oameni, replici ale unor personaje shakespeariene: Hamlet, Othello, Falstaff, Richard al treilea, Macbeth. Unul dintre bărbați spune, spre uimirea generală, că el a cunoscut un “rege Lear”.

De aici începe povestea lui Martin Petrovici Carloff, regele Lear al stepei, un om cu o statură uriașă, cu o putere herculeană și voce impunătoare. El însuși se lăuda a fi descendentul “vzedezului” (suedezului) Carlus venit în Rusia pe vremea unui domnitor fabulos.

Carloff era vecinul mamei povestitorului, moșiereasa Natalia Nicolaevna, pe care Turgheniev a înzestrat-o cu inteligență și cu un caracter nobil. În timpul unei răzmerițe a țăranilor, Carloff o salvase de furia răsculaților, iar aceasta prinsese mare încredere în el. Carloff avea și el o mică moșie, era însă văduv și își crescuse singur cele două fete: Anna și Eulampia. Deși părea adesea cuprins de tristețe, Carloff era extrem de autoritar acasă, astfel încât toată lumea i se supunea orbește, inclusiv fiicele și ginerele.

Drama lui Carloff s-a declanșat în urma unui vis, pe care el l-a interpretat ca fiind o premoniție și că i se apropie moartea. Speriat, a hotărât să-și împartă întreaga avere celor două fiice, cu condiția ca acestea să-l întrețină și să-l îngrijească până la sfârșitul zilelor. Degeaba a încercat moșiereasa să-l atenționeze asupra pericolului care-l paște odată ce nu va mai avea nimic și va rămâne la bunăvoința celor două fete și a ginerelui. El însă a ripostat spunând că lucrurile vor continua ca și până acum și că el nu va cere decât atât cât ar trebui să facă orice copil pentru tatăl lui: ” în urma acestei fapte frumoase, să-mi fie recunoscătoare și să îndeplinească cu credință ceea ce a hotărât tatăl lor, binefăcătorul lor.” (p.40).

In ziua stabilită pentru oficializarea actului, notarul a încercat și el să-i explice poziția în care se pune, iar “Suvenir”, fratele soției sale moarte, supărat că lui nu i-a revenit nimic, i-a repetat cu malițiozitate că va ajunge desculț în zăpadă. De altfel, scena semnării actului pare a fi desprinsă din Shakespeare. Toate personajele își trăiau emoțiile, fiecare în câte un colț, ascunzându-și gândurile trădate doar de grimasele necontrolate.

În lunile care au urmat, destinul lui Carloff s-a schimbat întocmai așa cum fusese prevenit. Soțul Annei preluase comanda moșiei, iar bătrânul Carloff era batjocorit, dar din mândrie nu recunoștea și repezea pe oricine îndrăznea să spună așa ceva. După un timp însă, pe un frig cumplit, Natalia Nicolaevna s-a trezit cu el la ușă, înghețat, murdar și zdrențuit, alungat de propriile fiice.

Femeia l-a găzduit în casa ei și i-a oferit tot ceea ce-i era necesar. Suvenir însă a început să-l necăjească amuzându-se cu mojicie pe seama bătrânului. Carloff a izbucnit în acel moment,  a fugit înapoi și a început să-și demoleze casa. A căzut odată cu un stâlp de susținere, nu înainte de a le reproșa fiicelor starea în care îl aduseseră. Povestirea nu se încheie aici, autorul ținând să ne spună și ce s-a întâmplat peste ani cu cele două fete, al căror destin a fost surprinzător.

Destine cu potențial shakespearian, dar incapabile să se ridice deasupra zoaielor cotidiene.

„Amintiri din război”

„… dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege și morală.”

20190930_204908

Încerc să nu las aversiunea mea față de orice fel de agresiune să îmi influențeze lecturile. Evit, pe nedrept și exclusiv din rațiuni de protecție personală, lecturile despre războaiele reale. Fără a fi adepta păcii cu orice preț, cred că educația, caracterul, decența și înțelepciunea sunt cele care pot face diferența în luarea deciziilor. Înțeleg raționamentele care conduc spre un conflict, dar mai presus de contexte, de scopuri mărețe, de conotațiile justițiare sau de explicațiile progresiste, pentru mine războiul reprezintă eșecul cuvântului în fața primitivei agresivități. Și indiferent cât de mult marchează civilizația, devine, prin energiile negative și mințile diabolice concentrate o expresie a urii, a orgoliului, a cruzimii şi a lipsei de umanitate. Un carnagiu înfiorător.

Mulți dintre cei care au trăit experiența războiului au rezerve în a povesti amănunte, rușinați parcă de grozăvia la care au fost nevoiți să participe. Alții însă, consideră că lecțiile războiului nu pot fi învățate atâta timp cât ele nu sunt cunoscute.  “Nicu Negrici: Amintiri de război, 1941/1944” este o de carte de însemnări din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pierdute și refăcute din memorie de autor, tatăl criticului literar Eugen Negrici. O carte despre lecțiile războiului!

Pe lângă textul rescris întocmai (cu o minimă intervenție din partea fiului), cartea conține câteva facsimile din jurnalul de front, poezii și fotografii din arhiva personală a familiei Negrici. Textul este structurat, conform notițelor, în două părți: prima se referă la anul 1941, iar cea de-a doua la evenimentele din 1944. Acestora li se adaugă și o anexă cu impresii semnate de Gheorghe Stancu, respectiv de Eugen Negrici.

Ofițerul Nicu Negrici își începe amintirile în iunie 1941, cu momentul în care mareșalul Antonescu transmite „acel nefast” (p.22)“: Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!”. Autorul se arată uimit de entuziasmul celor 5000 de soldați care își exprimă fără rezervă acordul pentru declarația de război. Sigur că această uriașă adeziune se datora convingerii că ei, toți, vor merge la război pentru a lupta pentru reîntregirea neamului. Spre uimirea tuturor, trei persoane din acea masă uriașă de bărbați s-au opus, iar autorul ține să le menționeze numele, ocupația și localitatea de proveniență, probabil un mic semn de respect pentru curajul și, mai ales, pentru simțul realității exprimat în așa circumstanțe. Câteva zile mai târziu, în noaptea de dinaintea plecării, 1000 de soldați au părăsit cazarma pentru a-și lua rămas bun de la cei dragi. Deși toți s-au întors, pedeapsa pentru această faptă era una umilitoare. Ei bine, Nicu Negrici ne predă acum lecția omeniei și a camaraderiei. Își asumă responsabilitatea poziției sale și găsește soluția conformă educației și a cugetului său curat, câștigând loialitatea necondiționată a soldaților. Mă întreb dacă mai există oameni cu un astfel de caracter.

Autorul ne descrie momentul plecării, din zilele de 26 și 27 iunie. Își amintește emoția despărțirii de soția sa, care urma să-i aducă pe lume, peste cinci luni, “lumina aspirațiunilor și nădejdilor mele, Pucu” (p. 28), iar acesta a fost motivul pentru care speranța că se va întoarce teafăr acasă nu l-a părăsit niciodată.

Autorul ne descrie drumul spre front. Trupa s-a oprit în Buzău, unde s-a intersectat cu trenul morții, cel în care erau transportați evreii spre lagărele de concentrare. Acest moment l-a impresionat profund, de aceea a dedicat momentului un capitol emoționant. Apoi, momentul sosirii în pădurea Tabăra, pe malul Prutului, și primele imagini cu războiul: “Vuiete satanice ale pădurii, trăsnete de proiectile amestecate cu trăsnetul cerului, fulgere orbitoare, țipete și vaiete, ploaie și iar ploaie….” (p. 33), primele semne de panică generală și de isterie colectivă, primele vieți pierdute. Trecerea văii Nîrnova e greu de descris. Și imposibil de uitat. E războiul în toată monstruozitatea lui.

Au urmat traseul de la Târgul Bujorul, prin masivul Hânceștilor și mai departe prin satul Taraclia, pe drumuri desfundate în care se cufundau atelajele, prin Trușeni, Săiți, Tighina spre Tiraspol. Și peste tot… moarte.

Întâmplări izolate ne vorbesc despre caracterul ofițerului Nicu Negrici care, cu un fler deosebit și cu o desăvârșită empatie, a reușit să construiască acel spirit de solidaritate în rândul camarazilor. Nici o clipă nu s-a lăsat prins de nevroza războiului și nu a lăsat rigiditatea cazonă să-i afecteze deciziile. Dimpotrivă, a analizat fiecare situație și a acționat cu înțelepciune, probabil în spiritul educației primite și a onoarei militare. Războiul este și despre oameni și autorul ne relatează zeci de povești simple și frumoase despre țărani, prieteni, artiști, tineri, tați… deveniți acum ostași cu visuri năruite și destine tragice . “Dar peste cine viața nu-și așterne praful, mucegaiul și uitarea!” (p. 73)

Din jurnalul de front aflăm că, pe 11 august, Batalionul trece “bătrânul hotar de est al României (Nistrul)”( p.85) și se îndreaptă spre Pavlovka. Văzând locuri care-i păreau familiare, autorul se arată uimit de tenacitatea și rezistența spiritului românesc prins în “vâltoarea frământărilor și transformărilor regimului bolșevic menit să imbecilizeze ființele omenești.“ (p.86). Câteva zile mai târziu, Regimentul 2 Dorobanți luptă la Vigoda, unde își pierd viața peste 500 de soldați și ofițeri. Pe 24 august, comandantul Haas este grav rănit și este înlocuit de lt.-colonel Almășanu. Cartea continuă cu explicații telegrafice reproduse din jurnalul de front, despre luptele purtate la Gniliacovo, acțiune în sprijinul luptei de cucerire a Odessei, și cu o listă a ofițerilor căzuți pe front. După crâncene bătălii, pe 16 octombrie ajung la porțile Odessei pe care o cuceresc până la înserare. Acest fapt e menționat în jurnalul de front ca fiind “cea mai strălucită faptă de armă, învingând în cea mai mare bătălie în care a fost angajată vreodată armata română.” (p. 100). Urmează apoi deplasarea prin localitățile Holodnaia Balka, Neburovskoe, Petrovsky, Vasilevska, Mannheim, Iaska, Crocmaz, Olănești, Cara-Hasan, Ivăneștii vechi, Fărăoani, Păuleni, Nicolăeni și apoi, spre zona de îmbarcare, prin Borodino, Cioara Murzei și Abaclia de unde unul câte unul batalioanele sunt transportate, începând cu 3 noiembrie, înapoi acasă.

Aceasta este vremea bilanțului: dincolo de entuziasmul victoriei, 2122 de ofițeri, subofițeri și ostași  sunt morți, răniți sau dispăruți.

În partea a doua, autorul își începe amintirile în zorii zilei de 2 octombrie 1944, când Regimentul 2 Dorobanți era în dispozitivul de luptă în bătălia de la Oarba de Mureș, încercând cucerirea dealului Sângeorgiu. Autorul creionează câteva chipuri de camarazi în care regăsește întregul spirit românesc. Luptă alături de ei și se identifică cu trăirile lor. Suferă pentru fiecare pierdere, își amintește fiecare ultimă îmbrățișare, revedere sau discuție. De nenumărate ori se află în bătaia gloanțelor, chiar dacă prin minune rămâne neatins în timp ce doi camarazi mor chiar lângă el. Ne spune că și acum se află, în cimitirul bisericii din Iernut, un mormânt cu două cruci, pe care se pot descifra numele celor doi: Stamate Popescu și Ilie Desrobitu. Secvențele de război prezentate sunt sfâșietoare.

Peste ani, în 1978, autorul a mers să vadă monumentul ridicat la Oarba, chiar pe locul postului de comandă. Amintirile, ca niște flashuri, îl copleșesc și încă îl chinuie. Rememorează momentul în care a fost rănit pe dealul Negrii, când singurul lui gând se îndrepta spre scufița albastră a băiețelului lui.

Memoriile se încheie cu entuziasmul general din „Ultima noapte de război, prima zi de pace”. Fiul, Eugen Negrici a atașat la finalul cărții câteva poezii și un fragment de scrisoare adresată de Nicu Negrici soției sale. A inclus un fragment din lucrarea “Amintiri din război – Amintiri din viață” în care Gheorghe Stancu explică care au fost “recompensele” acordate celor care au luptat împotriva rușilor și menționează o întâmplare în care sunt protagoniști Nicu Negrici și Radu Gyr.

Finalul îi aparține fiului, Eugen Negrici, și este impresionant peste măsură, un gest de recunoaștere, de mândrie și de dragoste:  ”De fapt, omul acesta nu făcuse nimic, dar chiar nimic, fără să ia în calcul binele meu.”

„Lasă-te în voia fanteziei”

„Lasă-ți imaginația să-ți depășească înțelegerea

20190812_103507

“Magnifică și fascinantă” – așa este descrisă, în două cuvinte, cartea lui Walter Isaacson apărută în 2018 la editura Publica. Este vorba despre o lucrare biografică amplă în care autorul ne arată “cum geniul lui Leonardo s-a bazat pe deprinderi pe care le putem îmbunătății în noi înșine, precum curiozitatea pătimașă, observația atentă și o imaginație atât de jucăușă încât cocheta cu fantezia” (clapa anterioară). Remarc profesionalismul desăvârșit în realizarea lucrării atât în ceea ce privește informațiile conținute și modul de prezentare al acestora, cât și din punct de vedere al conceptului. 33 de capitole și o coda (în care este descrisă limba unei ciocănitori), o listă a personajelor din carte, un timeline ilustrat al celor mai importante momente din viața lui Leonardo, o listă a codexurilor cu scurte explicații – în total 610 pagini cu text și imagini despre unul dintre cei mai fascinanți pământeni (dacă pământean o fi fost!).

Nu-mi propun să fac o recenzie a cărții, ci un sumar al vieții lui Leonardo da Vinci (fiind o fire descriptivă, termenul “sumar” s-ar putea să aibă o altă semnificație pentru mine). Am citit-o cu mult interes și mi-am luat notițe, dar pentru că aproape nu-mi mai recunosc scrisul, prefer să le păstrez și aici.

Autorul face o prezentare cronologică a evenimentelor din viața artistului, structurează informațiile pentru a prezenta diverse ipostaze și aspecte ale vieții și activității lui Leonardo. Primul capitol se referă la copilăria marelui artist italian.  “1452: Mi s-a născut un nepot, fiul lui Ser Piero, fiul meu, la 15 aprilie, într-o sâmbătă, la ora a treia din noapte (aproximativ ora 10 seara). Poartă numele de Leonardo.” (pag. 9), este notița scrisă cu meticulozitatea notarului și cu bucuria bunicului, o însemnare sumară care marchează venirea pe lume a celui care, cu o nesfârșită curiozitate și creativitate a depășit conveniențe și a schimbat mentalități: Leonardo da Vinci.

Autorul începe prin a ne aminti că Leonardo era copilul nelegitim al lui Ser Piero și că acesta și-a împărțit copilăria între cele două familii: cea a mamei sale, Caterina Lippi (care s-a căsătorit la scurt timp și a mai avut încă cinci copii) și cea a tatălui său, Ser Piero. Până la împlinirea vârstei de 24 de ani, Leonardo a fost singurul copil al lui Ser Piero care, după trei căsătorii, a avut încă unsprezece copii. Relația dintre Leonardo și tatăl natural a fost una destul de apropiată, în ciuda faptului că nu a fost niciodată recunoscut legal de acesta. Isaacson justifică de ce acest fapt nu a constituit un dezavantaj pentru Leonardo. Chiar artistul recunoștea că fiind copil ilegitim nu a fost nevoit să accepte gândirea tradiționalistă a „școlilor latinești”  și nici să-și urmeze tatăl în profesia de notar, așa cum se obișnuia. A urmat ceea ce Leonardo numea „școala abacului”, o școală elementară care se axa pe dezvoltarea deprinderilor matematice. Oricum, Leonardo a fost în general un autodidact, un adevărat “discipol al experienței și al experimentului” (pag. 36). A abordat un sistem de studiu propriu de înțelegere a naturii, bazat pe anticipație, pe curiozitate și pe un extraordinar simț al observației.

Înțeleg că tatăl său a intuit de foarte devreme talentul viitorului artist, așa că l-a dus pe micuțul Leonardo ca ucenic în atelierul artistului Andrea del Verrocchio. Aici a învățat frumusețea geometriei, a studiat armonia proporțiilor și a înțeles importanța matematicii în artă. Se speculează, nu fără temei, că Leonardo, un tânăr cu “o  înfățișare strălucit de frumoasă care însenina orice suflet, oricât de mohorât ar fi fost acesta” (pag. 54), a fost modelul după care Verrochino l-a sculptat pe David. Cu siguranță, Leonardo era o prezență care nu putea trece neobservată, conform descrierilor prezentate în lucrarea lui Isaacson. S-a remarcat în societate și pentru trăsăturile fizice armonioase, pentru corpul atletic și pentru eleganța desăvârșită. Purta haine colorate în nuanțe trandafirii și purpurii, din materiale prețioase cu ornamente strălucitoare. Fiind un mare iubitor de animale, refuza să poarte haine din piele sau din blană naturală și era vegetarian. Era un împătimit al modei și al eleganței, un pasionat care, de-a lungul timpului, atât la Florența, cât mai ales după ce s-a mutat la Milano, a petrecut mult timp inventând costume și decoruri de teatru.

Aflu care este și cel mai timpuriu desen al lui Leonardo, care se pare că datează din vara lui 1473, pe când artistul avea 21 de ani. În timp ce își nota impresii despre viața liniștită din satul Vinci, cu ocazia unei scurte vizite în satul natal,  pe spatele pagini a schițat o panoramă în creion cu dealurile stâncoase și valea înverzită a râului Arno. Lângă desen Leonardo a adăugat : “ziua Madonei Zăpezilor, 5 august 1473”.

Pe parcursul colaborării p cu Verrocchio, Leonardo a primit câteva comenzi speciale printre care “Sfântul Ieronim” și “Adorația magilor”, lucrări pe care nu le-a terminat niciodată, cel mai probabil motivul fiind perfecționismul care îl caracteriza: vedea greșeli acolo unde ceilalți considerau adevărate minuni.

În 1482, anul în care împlinea 30 de ani, Leonardo da Vinci s-a mutat la Milano, unde a rămas 17 ani.  M-am amuzat când am citit scrisoarea prezentată ducelui Sforza, un adevărat CV în care Leonardo, conștient de calitățile lui,  se prezintă într-un mod oricum numai modest nu. Până la urma s-a mulțumit cu sarcina de a construi decoruri spectaculoase, costume, mașini ingenioase menite să încânte spectatorii. A schițat instrumente noi, deopotrivă inovative și fanteziste, iar cel mai complex dintre acestea a fost viola organistă, o încrucișare între vioară și orgă. Mai târziu, Leonardo a descoperit modalități de a controla vibrațiile, înălțimea și tonurile produse de clopote și de tobe, iar preocupările sale au stat la baza cercetărilor ulterioare din domeniul percuției și al explorării analogiei dintre undele sonore și valuri.

Se considera un om fără carte, dar a prețuit instrucția și s-a concentrat pe propria educație. A învățat singur latina și a studiat toate tratatele utile în munca sa. Toate însă le-a completat cu experimente proprii. Autorul ne descrie cum a început să-și alcătuiască colecția de cărți, care creștea de la un an la altul dată fiind apariția tiparului și dezvoltarea unor centre industriale tipografice. Exploata, de asemenea, toate cunoștințele celor pe care îi întâlnea, întrebându-i constant despre tehnicile pe care le foloseau în activitățile lor. Cerceta faptele și, pe baza lor, determina tiparele și forțele naturale care făceau ca lucrurile să funcționeze. Era un om înaintea vremurilor sale care prefera să testeze și nu să repete necondiționat înțelepciunea textelor clasice. O frază care se repetă aproape obsedant în caietele sale este “asta trebuie dovedită prin experiment”. Pe lângă talentul de a discerne tipare, Leonardo și-a rafinat două trăsături care au venit în sprijinul preocupărilor sale științifice: curiozitatea infinită și observația pătrunzătoare.

Leonardo a observat că matematica este limbajul prin care natura obișnuia să-și scrie legile.  A învățat matematica de la Luca Pacioli, căruia i-a întors favoarea desenând un set de ilustrați matematice pentru cartea pe care o scria Pacioli, De divina proportione.

Obișnuia să facă schițe și de a-și nota lucruri diverse alături de studii complexe pe foi sau carnețele. Fiind stângaci, Leonardo scria invers fiecare literă și înșira rândurile de la dreapta la stânga, astfel că notițele sale nu pot fi citite decât cu ajutorul unei oglinzi. Deși acest fapt a stârnit numeroase ipoteze și controverse, explicația dată de Isaacson este foarte simplă: a scris în felul acesta pentru a nu întinde cu palma semnele trasate cu cerneală și pentru a nu păta foia cu cerneală. Practica nu era una complet neobișnuită în epoca, apăruse chiar o carte de caligrafie în care era descrisă cea mai bună metodă de a face lettera mancina sau scrierea în oglindă.

Dacă la început își făcea însemnările pe foi volante, mai târziu notițele au fost prinse în mici volume de mărimea unei cărți de buzunar pe care și le lega de brâu și pe care le lua cu el pretutindeni. Pentru că hârtia de calitate era scumpă, Leonardo a încercat să folosească fiecare colțișor al ei, înghesuind notițele și amestecând însemnări din diferite domenii.  Farmecul caietelor lui Leonardo constă tocmai în amalgamul de „gânduri trecătoare, idei neterminate, schițe neșlefuite și ciorne de tratate. Și că redă salturile imaginației lui Leonardo, în care genialitatea a fost adesea eliberată de rigurozitate sau de disciplină” (pag. 130). Aflu că totalitatea carnetelor păstrate până astăzi cuprind peste 7200 de pagini și că sunt considerate “cel mai uluitor testament despre puterea de observație și imaginația umană care a fost vreodată așternut pe hârtie” (pag. 128). Tot autorul ne descrie și procesul prin care s-au format celebrele codexuri, 25 la număr în acest moment.

Autorul ne introduce și în intimitatea lui Leonardo, păstrând tonul biografului neutru care redă aspectele personale fără a-și manifesta nicio clipă propriile opinii. Oricum nu a abordat o atitudine critică nicăieri pe parcursul lucrării, iar atunci când nu a găsit o explicație documentată pentru vreo situație mai mult sau mai puțin controversată a prezentat diverse teorii lansate de-a lungul timpului. Faptul că Leonardo nu a fost niciodată căsătorit este un lucru binecunoscut, dar m-a surprins că nu există nici măcar o mărturie despre vreo eventuală idilă cu o femeie. … și totuși a pictat cel mai enigmatic zâmbet al unei femei.  În schimb, Leonardo a trăit permanent în preajma artiștilor mai tineri față de care își manifesta adesea simpatia. Astfel, pe 2 iulie 1490, Leonardo l-a primit la el pe Gian Giacomo Caprotti, un băiat de 10 ani, rebel și indisciplinat pe care artistul în striga Salai (drăcușorul) și pe care l-a caracterizat ca fiind “hoț, mincinos, îndărătnic, lacom”. L-a numit “discipolul meu” și i-a fost asistent, secretar particular și companion. În lucrările din acea perioadă ghicim adesea chipul lui Salai în lucrările lui Leonardo, precum în desenul tulburător cu două figuri care simbolizează “Plăcerea și Durerea”, explicată în amănunt de autor.

Mai apoi, în 1507, Leonardo a devenit tutore legal al tânărului Francesco Melzi, fiul unui nobil din Milano.  Melzi l-a însoțit în Franța, i-a rămas alături până la moarte și i-a fost un tovarăș loial și atent căruia marele artist i-a încredințat o mare parte dintre caietele aduse cu el din Italia, lucrările finale și cercetările din ultimii săi ani.

Apreciez această lucrare și pentru faptul că autorul a menționat cronologic fiecare lucrare a lui Leonardo și a explicat-o detaliu cu detaliu. E incredibil cât de interesant este traseul creațiilor lui Leonardo, și cât de curioasă și de perseverentă era această minte!

Autorul ne prezintă multe controverse cu privire la Leonardo și la misterele care înconjoară o mare parte din opera sa, incerta paternitate a unor lucrări (La bella principesa), precum și metodele sale avangardiste de redare. Portretul Ceciliei Gallerani cunoscut acum sub numele de Doamna cu hermina a fost atât de inovator, de viu și de încărcat emoțional, încât a contribuit la transformarea artei portretului, iar în tabloul cunoscut sub numele de La belle ferronniere, Leonardo a experimentat metoda sa tulburătoare de a crea o privire insistentă care pare să urmărească privitorul prin toată încăperea.

Aflăm povestea Omului vitruvian (1490-) inspirat de lucrarea lui Marcus Vitruvius Pollio, De architectura, publicată în secolul 1 BC, cunoscută azi sub numele de „Cele zece cărți de arhitectură” și suntem invitați să ne întrebăm dacă nu cumva Leonardo s-a schițat pe el însuși în acest celebru desen care întruchipează “un ideal al umanismului” (pag. 181) și care reprezintă o demonstrație a conceptului care combină matematica și arta și anume raportul de aur sau proporția divină.

Autorul ne descrie Monumentul calului, capodopera niciodată terminată a cărei machetă a fost folosită de către arcașii francezi drept țintă.  Aflăm, de asemenea, de la cine a primit Leonardo comanda de a realiza lucrarea Fecioara dintre stâncii (1485), care este povestea acestei lucrări și câte versiuni sunt de fapt. Descoperim umorul lui Leonardo acolo unde ne-am aștepta cel mai puțin: în procesul de crearea a celei mai fascinante picturi narative din istorie, Cina cea de taină, când, în urma șicanelor unui reprezentant al bisericii, Leonardo l-a amenințat că-i va reda lui Iuda chipul acestuia.

Leonardo a fost, printre altele și un maestru în ceea ce privește nefinalizarea proiectelor sale, iar sintagma perfecțiune neterminată îi este tipică. Totuși, lucrările sale, indiferent de stadiul lor de realizare, sunt complexe și încărcate de expresivitate.

După ce a părăsit Milano, a locuit șase ani la Florența, unde a început două dintre cele mai importante picturi ale sale, Mona Lisa și Fecioara și pruncul și Sfânta Ana,  o versiune a Ledei și lebăda (una dintre puținele picturi terminate) pierdută astăzi, precum și mai multe versiuni ale picturii Madona cu fusul.

Ca majoritatea artiștilor epocii, Leonardo nu și-a semnat operele, și, în plus, însemnările despre acestea sunt aproape inexistente, ceea ce sporește misterul în ceea ce privește autenticitatea unor lucrări.

Pe lista lucrărilor marelui artist a fost inclusă, în 2011, pictura cunoscută sub numele de Salvador Mundi (Salvatorul lumii).  Deși expertizele au demonstrat paternitatea lucrării, criticii de artă nu au reușit să explice de ce Leonardo nu și-a folosit cunoștințele despre optică în reprezentarea imaginilor din spatele sferei inversate și răsturnate, așa cum ar fi fost normal.

A fost fascinat de zbor și a demonstrat metodic, ca nimeni altul până la el, modul în care păsările stau în aer. A emis teorii despre curgerea apei și despre presiunea aerului pe care abia Newton, peste 200 de ani avea să le rafineze.  “Observă lumina. Închide ochii și privește-o din nou. Cea pe care o vezi nu a fost acolo la început și cea care a fost acolo nu mai există”, scria într-unul dintre caiete.

Observând plutirea păsărilor și analizând principiile fizice, Leonardo a decis, spre sfârșitul anilor 1480,  să construiască un mecanism cu aripi care să le permită oamenilor să zboare. A desenat mai multe variante de aparate asemănătoare unei păsări, pe care le-a numit ucello (pasăre), dar în ciuda ingeniozității lui, Leonardo nu a reușit să creeze o mașină zburătoare, cum de altfel nu a reușit nimeni în 500 de ani de după el.

Adept al ideii că pictura corpului uman trebuie să se bazeze strict de anatomie, Leonardo a studiat temeinic acest domeniu. Inițial s-a concentrat asupra craniilor, pe care le-a desenat cu o deosebită acuitate. A fost primul în istorie care a descris structura completă a danturii umane, realizând inclusiv o reprezentare aproape perfectă a rădăcinilor. S-a ocupat apoi de studiul proporțiilor corpului uman, măsurând fiecare parte a corpului și înregistrând ceea ce se petrece atunci când fiecare dintre aceste părți se mișcă. A adunat sute de date și și-a fixat cel mai măreț obiectiv la care putea ajunge mintea omenească: să cunoască măsura universală a omului (universale misura del huomo). Leonardo a schițat 240 de desene și a scris un text de cel puțin 13000 de cuvinte pentru ceea ce ar fi fost, dacă era publicat, cel mai mare triumf științific din istorie al său, ilustrând și descriind fiecare os, fiecare mușchi și organ important din corpul uman. Din cauză că nu și-a publicat descoperirile, toate acestea au avut un impact mult prea mic asupra istoriei științei. Dar asta nu i-a diminuant geniul.

Găsesc în lucrarea lui Isaacson una dintre cele mai mari contribuții ale lui Leonardo la arta războiului: o hartă a Imolei, “o lucrare care combină frumusețea și stilul inovativ artistic cu utilitatea militară” (pag. 368). Leonardo inventase o armă esențială a războiului:  hărțile precise, detaliate și ușor de citit. Dealtfel, a studiat și posibilitatea de a efectua lucrări hidrotehnice pentru devierea cursului râului Arno. Deși demersul de deviere a râului a eșuat, proiectul a reaprins interesul lui Leonardo de a crea un canal navigabil între Florența și Marea Mediterană. Din păcate conducătorii florentini nu au finanțat realizarea acestor planuri. Totuși, multe dintre lucrurile pe care și le-a imaginat pentru viitor au ajuns să se împlinească, chiar dacă uneori a durat câteva secole.

Printre proiectele pierdute ale lui Leonardo se află și imensa pictura murală, Bătălia de la Anghinari, din sala de consiliu a Florenței din Palazzo della Signoria (astăzi Palazzo Vechio). Desenele pregătitoare care s-au păstrat înfățișează diverse momente ale bătăliei, iar din notițele artistului aflăm detalii despre viziunea asupra momentului descris. Din păcate, pe 6 iunie 1505, când Leonardo se apropia de finalizarea lucrării, o furtună a provocat scurgeri masive pe pereți, iar pictura deja realizată a fost compromisă.  Însă un anumit moment descris de autor cu această ocazie mi-a atras atenția.  În acea vară, Leonardo a simțit în încăperea în care realiza pictura “prezența unui bărbat mai tânăr care privea peste umărul său, atât la propriu, cât și la figurat… în încăpere se afla steaua în ascensiune a lumii artistice din Florența, Michelangelo Buonarroti” (pag. 393). Din păcate, relația dintre cei doi artiști a fost marcată de rivalitate și de ură.

Cum arăta, de fapt, Leonardo este greu de spus, dar autorul prezintă absolut toate portretele atribuite sau bănuite a-i aparține lui Leonardo. În afara celor din tinerețe, o schiță desenată chiar de el, îl prezintă pe Leonardo la 60 de ani. Desenul înfățișează un bătrân cu un toiag, așezat pe o piatră, cu mâna stângă ridicată la cap ca și cum ar sta pe gânduri. Este greu de spus dacă el îmbătrânise prematur sau doar așa își închipuia că arată.  Între 1512 și 1518, Melzi a schițat în cretă roșie un portret al lui Leonardo care-l prezintă cu totul diferit. Deși trăsăturile par să fie destul de apropiate, Melzi a redat un Leonardo mai tânăr, plin de viață și abia ridat, cu chipul și privirea pătrunzătoare.  Destul de apropiat de imaginea lui Leonardo este și portretul lui Platon realizat de Rafael în tabloul Școala din Atena. După moartea artistului, chipul acestuia apare într-o serie de portrete (Portretul de la Uffizi, Portretul Lucan, Vasari) în care Leonardo poartă o tocă, unul dintre obiectele vestimentare cu care a fost asociat mult timp.  Însă cel mai glorios și mai faimos dintre toate portretele este un obsedant desen în cretă roșie, făcut de Leonardo însuși, cu hașurile sale cu mâna stângă, cunoscut drept Portretul de la Torino, după locul în care se află. Și acest portret a stârnit numeroase controverse, unii considerând că trăsăturile mult prea îmbătrânite l-ar putea reprezenta mai degrabă pe tatăl artistului sau chiar pe unchiul său, care au trăit aproape 80 de ani.

Pe când peregrina  între Milano și Roma, Leonardo a mai realizat trei lucrări: două picturi senzuale ale Sfântului Ioan Botezătorul și o pictură, acum pierdută, a unui înger al Bunei Vestiri. El le-a cărat cu el peste tot și le-a îmbunătățit din când în când, până la sfârșitul vieții.

O altă lucrare începută prin 1503,  purtată  cu el timp de 16 ani la Florența, La Milano, la Roma și în Franța și asupra căreia a intervenit adăugându-i tușe și straturi luminoase până în ultimele clipe de viață este celebra Mona Lisa. Ceea ce a început ca transpunerea pe un panou de lemn de plop a chipului  tinerei soții a lui Francesco del Gioconda, un  negustor de mătăsuri, s-a transformat în cea mai remarcabilă încercare de a reda complexitatea emoțiilor umane, devenită memorabilă prin misterele unui zâmbet subînțeles. Niciodată într-o pictură, mișcarea și emoția nu au fost atât de întrepătrunse.  Mona Lisa a devenit cea mai cunoscută pictură din lume și pentru că privitorii pot să simtă o legătură emoțională cu ea, iar ea pare vie, cel mai viu dintre toate portretele pictate vreodată.

Pe parcursul șederii la Bologna, Leonardo l-a întâlnit pe noul rege al Franței, Francisc I, care abia împlinise 21 de ani și care era fascinat de artistul italian. La scurt timp, Leonardo a acceptat invitația  regelui și odată cu venirea verii când peste Alpi încă nu căzuse prima zăpadă, a părăsit Roma pentru totdeauna, îndreptându-se spre țara unde-și va trăi ultimii ani din viață, Franța.

Regele Franței admira nu atât talentul creativ al artistului, cât intelectul său. Îl asculta ore în șir și nu se despărțea aproape niciodată de el. Francisc i-a dat o sarcină pe care cu siguranță artistul florentin a considerat-o ideală: proiectarea unui oraș nou și a unui palat regal în satul Romorantin situat la vreo 80 de kilometri de Amboise. A lucrat cu pasiune la acest proiect timp de doi ani, până în  anul în care a murit. După aceea, regele a renunțat la proiect și și-a construit noul castel la Chambord, pe Valea Loarei.

Autorul ne descrie cu multă precizie și ultimele clipe din viața lui Leonardo. Suferise un accident vascular cerebral în urma căruia îi fusese afectată partea dreaptă a corpului, iar în ultimele sale zile a desenat potopul și a creionat cu febrilitate ape dezlănțuite și furtuni. Pe ultima pagină scrisă, Leonardo a desenat patru triunghiuri încercând să descopere formula pentru a păstra neschimbată aria unui triunghi dreptunghic în timp ce modifica lungimea celor două catete ale sale (!!!). Și-a întrerupt scrisul cu un et cetera, urmat de o propoziție, consemnată cu același scris în oglindă, care explică de ce lasă creionul jos “Perche la minestra si fredda– Pentru că se răcește supa. Este ultimul scris de mâna lui Leonardo.  S-a stins din viață pe 2 mai 1519, la 67 de ani. Corpul a fost depus într-o biserică de lângă Chateau d’Amboise. Biserica a fost demolată, iar osemintele găsite au fost îngropate în capela Castelului Amboise.

Autorul argumentează încă o dată genialitatea lui Leonardo în capitolul 33.  A fost cu siguranță un geniu, o minte desăvârșită, care s-a diferențiat de toți ceilalți  datorită studiului, a  creativității și a imaginației nesfârșite, aproape neomenească. Prin observație și fantezie a văzut dincolo de vremea sa. S-a preocupat de atât de multe domenii și a căutat legătura între toate, ceea ce a i-a dat o înțelegere profundă a tiparelor care ne alcătuiesc existența. S-a lăsat purtat de curiozitate și a sacrificat rezultatele din dorința de perfecțiune, a făcut din știință o artă, iar arta a adus-o la desăvârșire. Spre finalul cărții, autorul ne invită să învățăm de la Leonardo, cel care și-a trăit viața după propriul principiu: Fii deschis la mister, „nu totul are nevoie de linii precise”( pag. 551).

Binefacerile infidelității

Bănuiala mișcă sensurile

E un fel de joc. Și ca în orice joc, există reguli, strategii și participanți. Fiind un joc als ob (“ce-ar fi dacă”), regulile sunt simple și se bazează pe schimbări de perspectivă și, desigur, pe explorare. Strategiile presupun multă investiție personală și abilități mentale neîndoielnice: “memorie, atenție, gândire inferențială sau ipotetică, inventivitate”

Profilul participantului… aici e mai complicat. Cert e că unui astfel de jucător nu trebuie să-i lipsească dorința de noutate, de interesant, de bizar, dezinvoltura intelectuală, curiozitatea, îndrăzneala, imaginația, indiferența față de conveniențe. El trebuie să fie dispus să guste și să reconsidere slăbiciunile celuilalt. Cu toate acestea, jucătorul  trebuie să-și activeze permanent procesele critice și să-și evalueze fiecare mișcare sub aspectul beneficiului și al oportunității.

20190706_005122Răsplata este calitatea neașteptatului, și în final, o înțelegere superioară. “E esențial pentru noi să ne punem nădejdea în aparențe, să fim în postura de a aștepta, de peste tot, miraculoase semnificații ascunse, să fim încredințați că lumea e plină de Cenușărese.”

Nebănuitele căi ale infidelității … de data aceasta nu ne poartă decât în centrul unei affair literar.

Atitudinea infidelă devine o calitate în cazul unui cititor care dă noi sensuri textului citit, îl îmbogățește prin propriile imixtiuni devenind astfel coautor așa cum dezbate profesorul Eugen Negrici în studiul “Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității”, Cartea Românească, 2014.

Iago, cel pe care ne-am obișnuit să-l urâm

baiatulMânia este alegerea cea mai ușoară

 “Băiatul cel nou” de Tracy Chevalier face parte din colecția Hogarth Shakespeare, un proiect prin care scriitori din 28 de țări s-au angajat în rescrierea operelor shakespeariene pentru secolul XXI.

Băiatul cel nou este, după cum se menționează chiar în subtitlu, Othello de William Shakespeare reimaginat. Othello este una dintre piesele mele preferate, iar Iago… Iago face piesa! Este personajul negativ perfect. Othello nu ar fi putut exista fără Iago! Iago determină acțiunile și comportamentele celorlalți, este ucigașul cu mâinile nepătate de sânge, este definiția vicleniei, a manipulării psihologice și a lipsei de empatie. Nu spun că empatia este o calitate, dar lipsa ei e, cu siguranță, un mare defect.

Este un roman cu un sfârșit previzibil, dar are stropul lui de autenticitate. Acțiunea din Băiatul cel nou se petrece într-o școală din SUA anilor ‘70. Totul începe cu venirea în școală a unui nou coleg, un băiat de culoare, într-o școală populată numai de copii albi. Osei, noul venit, împrumută de la celebrul lui înaintaș calitățile fizice pe care, în acest caz, și le etalează pe terenul de sport. De el este atrasă Dee, una dintre cele mai frumoase fete din școală. Prezența lui Osei este remarcată imediat de intrigantul Ian, varianta contemporană (și minoră) a lui Iago. Autoarea a ales să păstreze inițialele personajelor originale, dar și toate celelalte caracteristici: Osei sau O.(Othello) are pielea închisă, Dee (Desdemona) este o mică frumusețe blondă de unsprezece ani, Casper (Casio) este frumos și prietenos, Ian (Iago) are capacitatea de a-i intimida și de a-i manipula pe cei din jur.

Acțiunea se petrece într-o singură zi. Scenele aproape neînsemnate de la începutul cărții, micuțe frânturi din curtea unei școli înainte de începerea cursurilor, ne ajută să înțelegem trăsăturile fiecărui personaj și să-l plasăm în context. Iago este descris prin acțiunile proprii: agresează și șantajează elevii mai mici, intimidează o fată, afișează superioritate și aroganță în toate situațiile. În schimb, ca elev nu se remarcă prin nimic.  Dee este preferata profesorului care, incapabil să-și depășească convingerile rasiste, își manifestă ostilitatea față de Osei.

După primul moment în care Osei și Dee se cunosc, băiatul întrevede, dincolo de frumusețea fetei, “ ceva ce majoritatea puștilor fie nu au, fie ascund adânc: un suflet”(pag. 43). Când a fost nevoit să-și scoată penarul (penarul penibil al surorii lui), fata i-a propus să facă schimb pentru a nu fi luat apoi peste picior de colegi. Intuim deja că micuțul penar roz cu căpșuni va fi “batista Desdemonei”.

Precum în piesa elisabetană, intrigantul Ian se folosește de slăbiciunile celor din jur pentru a-și proteja autoritatea amenințată de noul coleg. Osei afișează un calm aparent dincolo de care își ascunde insecuritatea legată de statutul lui de “nou-venit” și mai ales de accentele rasiste care se făceau simțite. Odată intrat în plasa de suspiciuni țesută de Ian, Osei dezvoltă (desigur) sindromul Othello, o gelozie incontrolabilă și irațională care îl transformă într-o persoană condusă de furie.

Dee nu înțelege zbuciumul noului ei prieten și este bulversată de schimbările lui de comportament. Cu toate acestea, ea încearcă să-l protejeze. Inevitabil, gelozia stârnește în el porniri agresive care se răsfrâng asupra lui Dee și a lui însuși și care duc la un final incert,  ușor de imaginat.

Deși personajele sunt niște copii de unsprezece ani, iar autoarea păstrează tonul ușor infantil pe tot parcursul,  romanul nu este numai despre copilărie. Este despre furie, gelozie, rasism, manipulare. Este despre  prietenie, despre teamă și despre iubire.

La un moment dat, în viața fiecăruia se ivește câte un Iago care ne aruncă în bezna incertitudinilor. Provocăm explozii de ură, acumulăm frustrări… dispărem pur și simplu? Fiecare e pe cont propriu!

La porțile Africii; Inima neagră a lumii

20190302_113836Îmi imaginez șederea mea în Kenia ca pe o clipă care trece cu parfumul ei de cimbru peste covorul verde cafeniu al junglei… “ (pag.11).

Categoric,  voi păși cu toate simțurile  dincolo de “porțile Africii”, în Kenya și Maroc,  în Tanzania, Zanzibar și Mozambic, sorbind din cocktailul de experiențe și metafore, nuanțe și descrieri contemplative strecurate cu inteligență și umor în cele două volume publicate la Editura Antim Ivireanul, în prima lună a acestui an: „La porțile Africii” și „Inima neagră a lumii”.

Imaginația mea aseamănă Africa – prin asocierile tribale, desigur – cu statornicia, lentoarea, simplitatea până la primitivism. Cu orice altceva decât stresul, găselniță a civilizației, care ne macină quarter by quarter.

Inspirat de câteva lecturi și filme despre continentul negru, autorul își urmează visurile și ne invită și pe noi să facem același lucru. Îmi propun și eu să bifez pe bucket list-ul meu câte ceva legat de Africa și să sper că mă voi regăsi în acel “câteodată, visul devine realitate” cu care își încheie îndemnul.

La porțile Africii

Primul popas: Mombasa, Kenya. Abundența fructelor exotice și culorile vii din îmbrăcămintea femeilor contrastează puternic cu privirile goale și lipsite de expresie de pe fețele pârjolite ancestral de soarele Africii. Atmosfera este încărcată de un haos care însă dă originalitate locului: insecte, aer înăbușit, păsări asurzitoare, vocea imamului de la cinci dimineața, grupuri de pietoni cu pielea neagră care “se mișcă după coregrafia junglei” printre șoferii cu care împart aceeași lipsă de entuziasm, politețea colonială și arșița mistuitoare.

Fort Jesus îmi reamintește de fortul lui Coetzee din “Așteptându-i pe barbari”, iar din scurta descriere regăsesc amprenta cruzimii omului alb. Apoi, autorul ne invită la o călătorie în timp “cu un mileniu în urmă, în istoria neagră a Africii”, într-un trib Massai. Ne ghidează în această lume încremenită oferind răspunsuri la toate întrebările pe care le-ar putea avea cititorii, iar maniera în care o face este absolut atractivă. Ce semnificații au ritualurile și ceremoniile, care sunt spaimele și semnele în care cred, cu ce-și tratează suferințele, cum își apără teritoriile și care este ierarhia în cadrul tribului…  Simt în fiecare frază uimirea, compasiunea, înțelegerea și respectul pentru o cultură care supraviețuiește ermetic, la limita imaginabilului. Și apoi sunt micile impasuri interculturale din care autorul iese grație carismei, prezenței de spirit și a umorului. Sunt redate câteva situații cu adevărat savuroase, care, povestite, îți aduc un zâmbet pe buze, dar cu siguranță că la momentul întâmplării, pe autor l-au trecut valuri de transpirație. Și nu de la dogoarea soarelui! Nu ți se întâmplă în fiecare zi să fii reținut la masă… ca fel principal.

Aventura kenyană continuă cu o plimbare prin junglă, acolo unde “totul se derulează după sloganul ucide ca să trăiești sau trăiește pentru a fi ucis.”(pag.44) și se încheie cu o reflecție amară despre soarta acestei țări: “Cum rămâne cu Kenya?” Kenya, atât de iubită odinioară de cuplul regal britanic… Kenya, unde prințesa Elisabeta a aflat că a devenit regină, în 1952… Kenya, țara al cărui fiu este și Obama…

După un set de fotografii care ilustrează imaginile descrise, urmează “Drumul spre Casablanca”. Odată cu numele acestui oraș, mintea mea recompune scena We’ll Always Have Paris din film și melodia lui Sam, As Time Goes By.

Tonul autorului se schimbă lăsând să se întrevadă ușoare urme de dezamăgire: “Nu o dată mi se întâmplă ca faima locurilor vizitate sa fie mult deasupra realității.”(pag. 69). Trăiește senzația că orașului îi lipsește ceva! Dar sunt sigură că orice muritor care a văzut filmul Casablanca are un anume fel de așteptări, greu de satisfăcut.

Inevitabil, privește Marocul comparativ.  Acesta nu are personalitatea Kenyei și nici decadența occidentală, dar aglutinează într-o manieră specifică tradiția islamică cu ispitele lumii moderne. În Casablanca, atmosfera este în general mai veselă și degajă prosperitate, iar conservatorismul vestimentar al bărbaților și cochetăria feminină animă străzile care au un aer de belle-epoque. “Toți suportă cu stoicism rigorile draconice ale islamului atunci când vine vorba de alimente, băuturi sau libertăți individuale. Însă, ca o minune venită în urma atâtor mătănii și renunțări, inima lui Alah se topește inexplicabil când vine vorba de numărul de neveste per bărbat – maximum trei, cu perspective de mărire a numărului dacă ai bani.” (pag.72) – umorul dă savoare fiecărei pagini… Umorul și scurtele incursiuni în istoria locurilor. Nu lipsesc nici referiri la gastronomia și obiceiurile culinare marocane, o listă must-see, recomandări de călătorie și cele mai bune locuri pentru divertisment și shopping.

Descoperă ingredientul lipsă – dragostea – acolo unde sentimentul a luat forma sacrificiului de sine: la Rick’s Café, celebrul local din filmul Casablanca. Și iarăși simt o schimbare de ton: accente calde de sensibilitate și de emoție se strecoară în povestire. Trebuie să fie copleșitor sentimentul că pentru o clipă faci parte dintr-o poveste tulburătoare… din ACEA poveste. “Da, sunt aici și simt mângâierea unei povești de dragoste ce răvășește planeta” (pag. 88). Și impresiile inițiale se transformă în recunoștință, în mulțumirea că a reușit să ajungă în această viață la “Casablanca sufletelor noastre”. Registrul se schimbă brusc, iar aventura marocană se încheie cu o vizită în Marrakes, un univers berber aromat și strident.

Încă cu gândul rămas la Rick’s Café, pășesc dincolo de porțile Africii și pătrund în Inima neagră a lumii, cea de-a doua carte primită de la autor.

Tanzania, țara minelor de diamant și a speranței de viață scăzute undeva la cincizeci de ani i se relevă mai întâi sub forma unei întâmplări mai degrabă ostile, detensionată de reacția și, din nou, de carisma autorului. Declară că nu este un colecționar de curiozități, dar, cum le întâlnește la tot pasul, alege să le împărtășească cu cititorii. Astfel am ocazia să descopăr cât de complexă e, în simplitatea ei, această parte a lumii.Mai întâi, au venit misionarii… noi aveam pământul, ei aveau biblia. Ne-au pus biblia în mână. Apoi, ne-au spus să închidem ochii și să ne rugăm. Când am deschis ochii, noi am rămas cu Biblia, iar ei au rămas cu pământul.” (pag. 37) – redă autorul una dintre istorisirile unui localnic.

Aflu povești de viață impresionante, atât de străine unui european, mă delectez cu istorii vechi, tribale sau cu practici cotidiene și mă pierd prin piețele pline de fructe și plante despre care acum aud prima dată. Aflu și aici despre vestimentație și despre mesajul transmis de ea, “gust” diverse feluri de mâncare obținute din combinații de alimente surprinzătoare, deserturi irezistibile și berea din banane, Mbege, provenită de la poalele Masivului Kilimanjaro.

Autorul se îndreaptă apoi, în ritmul unui dans tribal intens, spre Zanzibar (Orașul Negru), pe urmele doctorului Livingstone, marele explorator englez. Pe vaporul care îl duce spre Zanzibar – insula magiei, a piraților și a sultanilor – autorul își reamintește istorisirile lui Mark Twain despre odiseea exploratorilor acestei insule și articolele care umpleau paginile revistelor cu relatările lui Livingstone despre cum își beau șefii de trib nectarul din țeasta dușmanilor…

Amintirile vechi, niciodată uitate, despre negoțului de sclavi au lăsat și aici răni adânci: Mzungu! (Omul alb) este semnalul de alarmă pe care îl vezi licărind în ochii celor pe care îi întâlnești pentru prima dată pe continentul negru.” (pag.47).  Inevitabil, empatizez cu cei pe care îi întâlnește, iar greutățile lor mă întristează profund. Dar atunci când face referire la negoțul cu sclavi, groaza pe care trebuie să o fi simțit părinții despărțiți de copii, tinerii bătuți pentru a li se testa rezistența, femeile expuse spre evaluare… toate astea îmi provoacă o sfâșietoare repulsie față de ceea ce a putut face “omul alb” unor nații atât de inofensive. De unde atâta cruzime? Și de ce? Mă cuprinde și pe mine aceeași rușine pe care o simt probabil germanii când vine vorba despre ororile nazismului. În Stone Town (Orașul de piatră) autorul prezintă Memorialul sclavilor și Palatul lui Tippu-Tip, primul terorist și negustor de sclavi din Zanzibar. Sentimentul inițial al autorului, acela că Zanzibar ar putea fi un loc din O mie și una de  nopți, se risipește puțin câte puțin.

Dar Zanzibarul încă nu-și dezvăluise toate secretele: o abundență de fructe, ierburi aromatice, arbori seculari, plante, parfumuri, mirodenii dau cu adevărat impresia că te afli în lumea Șeherezadei. Și apoi sunt deliciile culinare tradiționale pe care autorul le prezintă sub forma unor rețete mistice.  Acestora li se adaugă și proximitatea locului în care a trăit cel care avea să devină fabulosul Freddie Mercury a cărui locuință este, din păcate, insuficient exploatată turistic.

Iar la final, după ce autorul se plimbă prin Pădurea de Mirodenii și toate simțurile își ating cotele de alertă, pleacă în Mozambic, “țara bushimanilor mărunți și ageri, pentru care rădăcinile aromate și pline de apă, semințele, legumele și fauna dau sens vieții ”.(pag. 111)

Mozambicanii sunt mult mai prietenoși și dispuși să discute cu “omul alb”. Din conversațiile redate, înțeleg semnificația unor practici tribale, mă conectez oarecum la modul lor de gândire și reușesc să le înțeleg dilema creată odată cu pătrunderea tot mai evidentă a civilizației. O parte din istoria și geografia țări poate fi descoperită printr-o simplă plimbare pe străzile din Maputo, capitala Mozambicului, iar despre credințele, legendele și superstițiile triburilor care populează regiunea povestesc cu încântare comercianții de suveniuri.

Atunci când apare huzurul, dispare imaginația” – aceasta pare să fie filosofia gastronomiei mozambicane pe care autorul o descoperă într-un irezistibil tur al restaurantelor. Totul se raportează la tradiție și la influențele tribale. Deși modernismul se face simt, intervenția statului este aproape inexistentă în interiorul triburilor unde cutumele dictează. Cartea se încheie cu o fascinantă povestire despre viața de familie dintr-un trib.

Remarc felul în care autorul ne implică în călătorie. Cititorul este un prieten care-l însoțește și căruia i se adresează direct. Notele de călătorie merg în detaliu, ca și cum ai da zoom pe o imagine, iar scurtele eseuri reflexive ating niveluri emoționante de profunzime. Ne invită să privim Africa, atât de complexă și de contrastantă, ca pe o consecință a mentalităților și a implicațiilor istorice, geografice, contextuale. Dincolo de monocromia cu care asociem inconștient Africa, descoperim infinite nuanțe, arome, senzații. Și totul e pus într-o cheie relaxantă, în care umorul ne însoțește ca o condiție a călătoriei.

 “Este încântător să vezi cât de diversă, sălbatică, dar și conformistă este Africa!” Este, într-adevăr!

Conversații cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch

Fii lumină în întuneric și schimbă-l

2328932-3

A sosit clipa să am o discuție cu Dumnezeu, o discuție la finalul căreia îmi propun, precum autorul, să găsesc divinul din mine și să încerc să-l văd în toți ceilalți. O întâlnire pe care am amânat-o zece ani. Fix. De aceea mă întreb cine aș fi astăzi dacă n-ar fi existat acest ocoliș.

În comparație cu mine, autorul a recunoscut momentul și nu l-a lăsat să treacă. A început această conversație, pentru că da, este o discuție pe care Neale Donald Walsch pretinde că a purtat-o cu Dumnezeu pe parcursul a trei ani (fiecare volum începe în duminicile de Paște din 1992, 1993, 1994). Cu fiecare cuvânt citit îmi dau seama că nici nu-mi pasă dacă este un dialog real cu Dumnezeu sau este doar imaginația bogată a scriitorului. Fac abstracție și de apartenența culturală evidentă pe tot parcursul trilogiei, de citările din Shakespeare sau din Star Wars și de trimiterile comerciale de la final și sunt dispusă să citesc lucrarea exact așa cum ne invită autorul.

Bărbatul se simțea profund rușinat de propria viață, marcată de repetate greșeli, de nelegiuiri, de comportări rușinoase, de alegeri și hotărâri pe care sunt sigur că alții le consideră vătămătoare și de neiertat” (pag. 14). I-a scris atunci lui Dumnezeu o scrisoare furioasă, plină de întrebări și de condamnări. Înainte de a termina scrisoarea, mâna i-a rămas pe hârtie, ținută parcă de o forță invizibilă, și a început să se miște și să scrie cu febrilitate nu numai întrebările, dar și răspunsurile, ca la o dictare. Încerc să-mi imaginez momentul și-l asociez cu acel impuls pe care îl numim inspirație, în care rotițe pe care nu le bănuim încep să funcționeze cu atâta intensitate încât avem impresia că altcineva a pus stăpânire pe mintea și pe energia noastră.

Primul volum ne dă ocazia să aflăm răspunsuri, așa cum susține autorul că le-a recepționat, la toate marile noastre întrebări: de ce lasă Dumnezeu să se întâmple dezastre naturale, să se nască prunci cu deficiențe, de ce permite suferința, dacă există sau nu  Diavolul și Iadul, cum să ne urmăm sufletul, care este rolul dragostei și al vieții, ce putem face cu puterea gândului și cum să ne manipulăm mintea.

Walsch nu consideră dialogul lui cu Dumnezeu ca fiind unul personal, ci e convins că e un mod prin care Dumnezeu a ales să-și transmită mesajul către toți cei care doresc să-l afle. Cu toate acestea nu este un text religios. Dumnezeu nu este un personaj rigid, purtătorul vreunui set de condiționări, gata să pretindă mereu penitențe. E un Dumnezeu părintesc, prietenos, înțelegător, neobosit în a ne iubi. Legea lui este legea cauzei și a efectului. Dumnezeu este mai mult decât îți imaginezi. Dumnezeu este energia pe care tu o numești imaginație. Dumnezeu este ultima creație. Dumnezeu este primul gând. Și Dumnezeu este ultima experiență. Și Dumnezeu este totul între ele.

Aflu că Dumnezeu ni se adresează prin sentimente, gânduri, experiențe și cuvinte. În această ordine. Cuvintele sunt cel mai puțin eficiente deoarece nu sunt nimic altceva decât sunete rostite care înlocuiesc sentimente, gânduri, experiențe.” Descrie relația pe care Dumnezeu o are cu omul ca fiind asemănătoare cu cea pe care o are părintele cu copilul lui. “Să nu-ți pese foarte tare de ceea ce se întâmplă, dar să-ți pese foarte tare de rezultate – este cea care descrie cel mai bine dihotomia lui Dumnezeu. (pag. 29). Trebuie doar să nu ne proiectăm o imagine a lui Dumnezeu bazată pe experiența umană: el nu pedepsește și nici nu recompensează. Ne consideră pe fiecare părți din el, iar fiecare diviziune e o replică a lui în miniatură. Omul este egalul lui Dumnezeu. Așadar, dacă El este Creatorul, atunci și omul este creator. Asemănarea nu este însă una fizică, așa cum s-a interpretat textul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci se referă la esență: nu suntem făcuți din aceeași materie, suntem aceeași materie. Creatori fiind, noi generăm și binele și răul, și sănătatea și boala, și armonia și dezastrele, iar Dumnezeu observă ce producem, dar nu intervine peste voința noastră. Dumnezeu ar dori ca fiecare  persoană să se pună pe ea însăși  pe primul loc. Un fel de anarhie spirituală – marea promisiune a lui Dumnezeu.

Ne dezvăluie că lumea e condusă doar de două emoții, dragostea și frica, iar fiecare acțiune și gând se bazează pe una dintre acestea. Totul se simplifică! Fiecare acțiune este văzută ca experimentarea a ceea ce știm deja, pentru că menirea oamenilor nu este aceea de a se lăsa prinși în propria lor dramă sau de a descoperi viața, ci de a o crea: Caută, deci, nu să descoperi cine ești, caută să-ți dai seama cine vrei tu să fi.” (pag.36). Nu poți crea fără să experimentezi, iar un lucru nu poate exista fără opusul lui. Aceasta este condiția evoluției sufletului. O explicație interesantă pentru dualitatea bine-rău care ne guvernează.

Ca mulți alții, constat că am experimentat deja Iadul, cel care, așa cum este prezentat în carte, reprezintă trăirea consecințelor unei alegeri sau a unei decizii, este vina, frica, regretul. Cu siguranță am trăit… trăiesc ceea ce înseamnă a fi mai puțin decât pot fi”. Există însă și un proces al vindecării, acela prin care accepți totul și apoi alegi schimbarea.

Acordă un spațiu generos discuțiilor despre relații: “Scopul unei relații nu este de a avea o altă persoană care să te desăvârșească, ci de a avea pe cineva cu care să împărtășești desăvârșirea ta” (pag. 150). Nu sunt trecute cu vederea nici celelalte tipuri de relații pe care le avem cu sentimentele, cu Universul, cu bolile, cu banii… iar concluzia este că dacă vrem să schimbăm ceva în ceea ce ne privește, atunci trebuie să începem prin a ne schimba modul de a gândi, pentru că Universul nu este altceva decât un copiator care produce nenumărate copii ale gândurilor noastre. Cum să facem asta? Ei bine, și la această întrebare găsim aici răspunsul.

Ne vorbește mult despre suflet, despre cât de complexă, multidimensională și multisenzorială este această cea mai prețioasă parte a noastră. Pune atâta dragoste în acest cuvânt, încât te face să lași cartea pentru o clipă și să-ți privești propriul suflet.

Cel de-al doilea volum aprofundează relația omului cu Dumnezeu și iluzia separării de El. Ne vorbește despre timp ca despre o construcție strict mentală, despre relativitatea lui, despre sentimentul de deja-vu și despre călătoria în timp. Dialogul se apropie de filosofie atunci când abordează probleme precum conștiența de grup, cea care a generat experiența Hitler și conștiența divină, cea care a creat experiența Christică – părțile opuse ale aceluiași spectru. Apoi discuțiile se îndreaptă către explicarea Universului a cărui existență se desfășoară între “o inspirație și o expirație a lui Dumnezeu”.

Dumnezeu descrie femeia așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva: după ce i-ai rănit pe alții suficient pentru ca să încetezi să te mai comporți într-un anumit fel, adică să înlocuiești agresivitatea cu rațiunea, disprețul cu compasiunea, cel-care-câștigă-întotdeauna cu nimeni-nu-pierde atunci, poți să devii femeie.” ( pag. 94). Insistă asupra egalității dintre bărbați și femei și spune că el consideră că toți, femei și bărbați, suntem preoți. Și desigur, dacă este despre femeie, este și despre Legea Atracției. Ne justifică  alegerile de neînțeles ca fiind greșeli în favoarea dragostei și ne îndeamnă ca, în momentele de impas, să ne întrebăm: “Ce ar face dragostea acum?”

Sunt pasaje interesante care conțin observații despre educație și despre ceea ce ar trebui să ofere aceasta: înțelepciunea. Nu sunt ocolite nici subiectele legate de problemele globale ale omenirii, de politică și de economie. Ne ghidează spre introspecție și spre a ne găsi propriul echilibru între Lumea Exterioară și Pacea Interioară, folosindu-ne de capacitatea noastră de relaționare, de uitare și de conștiență. Ne invită la analiza motivelor pentru care suntem dispuși să ajutăm, la limita de unde se termină compasiunea și de unde începe dorința de a-i face pe ceilalți dependenți de noi.

La finalul volumului, discuțiile se îndreaptă spre religie, o abordare pe care o vom găsi cel puțin surprinzătoare, dacă ne imaginăm că vine din partea lui Dumnezeu. Autorul încheie cu o mărturisire despre felul în care i s-a schimbat viața de când a început acest dialog.

În cel de-al treilea volum revenim la o conversație mai aplicată. Se deschide cu o discuție despre vinovăție: Sentimentul de vinovăție te face ostaticul lui cine nu ești” (pag. 17) și repetă că vinovăția și frica sunt singurii dușmani ai omului. Numește cele cinci emoții naturale – durerea, mânia, dorința de a fi ca celălalt, frica și dragostea – și descrie procesul de reprimare prin care acestea se transformă în emoții nenaturale: depresie cronică, furie, invidie, panică și posesivitate.

Autorul începe noi conversații despre Diavol și despre cum a fost acesta inventat. Ne vorbește despre mântuire și despre ce se întâmplă cu noi după ce ne încheiem existența; dacă există vreo parte din noi care continuă să trăiască și ce face sufletul odată eliberat de spațiu și de parametrul timpului. Fiecare cuvânt e o demonstrație de bunătate și iertare: Vă iert greșelile. Pe toate. Vă iert pasiunile prost investite. Pe toate. Vă iert noțiunile eronate, înțelegerile rătăcite, acțiunile care fac rău, deciziile egoiste. Pe toate. E posibil ca alții să nu vă ierte, dar Eu vă iert. E posibil ca alții să nu vă absolve de vină, dar Eu vă absolv. E posibil ca alții să nu vă lase să uitați, să nu vă permită să mergeți mai departe, să deveniți ceva nou, dar Eu o fac. Deoarece Eu știu că voi nu sunteți ceea ce ați fost, ci sunteți și veți fi întotdeauna ceea ce sunteți acum.(p. 102) Cum așa? Fără penitențe ori confesiuni umilitoare? Cred că oricine citește asta simte un sentiment incredibil de eliberare.

Neale Walsch notează răspunsuri la întrebările sale despre percepția extrasenzorială și intuiție, despre păcat și experiența Purgatoriului, despre moarte și reîncarnare, despre aură și despre unde sunt localizate mintea și sufletul în corpul nostru. Afirmațiile despre societățile evoluate și viața extraterestră ar putea părea ușor exagerate, dar nu mai mult decât celelalte idei expuse în carte. E interesant și ce se spune aici despre modul în care a apărut viața pe planeta noastră, despre Păcatul Originar și despre misiunea lui Iisus pe pământ. Ne vorbește despre ce se întâmplă cu sufletul în timpul somnului și de ce nu ne amintim decât frânturi din vise. Revine și subliniază importanța sufletului: “sufletul se revoltă întotdeauna împotriva îngrădirilor” – de aceea avem războaie, revolte sociale, despărțiri.

Ne vorbește despre căsătorie și despre angajamentele pe termen lung. Ne spune și cât de nerealiste sunt jurămintele, atâta timp cât noi nu știm niciodată ce urmează. Pe deasupra ținerea unei promisiuni, atunci când datele inițiale s-au schimbat, înseamnă să te trădezi pe tine însuți, adică “cea mai înaltă formă de trădare”. Cum spuneam, Dumnezeul lui Walsch ne absolvă de toate.

Unele dintre cele mai frumoase pasaje de la finalul trilogiei îi sunt dedicate imaginației… cea care creează întreaga realitate a fiecăruia.

Dacă aș alege un paragraf ca o concluzie a cărții, acesta ar fi unul dintre mesaje: “Forma vieții tale, oamenii, locurile și evenimentele din ea, toate au fost create în mod perfect de către creatorul perfect al perfecțiunii însăși: tu. Și Eu…în tine, ca tine și prin tine. (vol. 3, pag. 34)

O carte care te face să te simți bine de la prima până la ultima pagină. Îți dă peste cap felul de a gândi, fără să te dezechilibreze și fără să-ți răstoarne valorile. Te scoate din gândirea parohială și îți transmite optimism. E o terapie pentru cei descurajați, o confirmare pentru spiritele evoluate și un pansament pentru cei cu conștiința încărcată.

 

„Drood” de Dan Simmons

0_2075Un duplex biobibliografic romanțat și o ficțiune surprinzătoare. Autorul speculează coincidența dintre data la care Charles Dickens a suferit accidentul de tren și ziua morții sale, cinci ani mai târziu. Nu te ține cu „sufletul la gură”, dar are un soi de magnetism care creează  dependența necesară pentru a parcurge cele 955 de pagini. Cam așa aș descrie cartea lui Dan Simmons, “Drood”.

Nu mi-am imaginat că Charles Dickens, autorul celei mai frumoase Povești de Crăciun scrise vreodată, și Wilkie Collins, cel care a scris una dintre cărțile adolescenței mele, Femeia în alb, au fost prieteni și chiar rude (fratele lui Collins a fost căsătorit cu fiica lui Dickens). Nici contemporani nu aș fi ghicit că sunt, având în vedere stilul diferit și modul de abordare în raport cu lumea Angliei victoriene. Cu Dickens m-am întâlnit adesea pe parcursul vieții, dar Collins a dispărut, total nedrept, odată cu adolescența mea. Reîntâlnirea cu el a avut loc mulți ani mai târziu sub forma unei inscripții pe care am zărit-o în Marylebone, pe o casă terasată din Gloucester Place, una dintre locuințele sale din Londra (despre care, spre bucuria mea, scrie și în această carte). Apoi am aflat despre romanul lui Dan Simmons, numit după foiletonul Misterul lui Edwin Drood pe care Dickens nu a apucat să-l termine în timpul vieții. Totuși romanul a fost terminat, iar felul în care s-a întâmplat este cât se poate de ciudat. Un tânăr tipograf american, semianalfabet, a anunțat că Dickens îi vorbește de dincolo de mormânt și că îi dictează continuarea romanului. Scepticismul celor care au luat cunoștință de aceast fapt s-a transformat în șoc atunci când lucrarea a fost publicată. Tânărul, care nu fusese capabil toată viața lui, nici înainte, nici după această întâmplare, să scrie măcar un rând coerent, s-a dovedit a fi continuat romanul exact în maniera și cu vocabularul lui Dickens. Curiozitatea mea referitoare la acest Drood m-a făcut să-mi comand cartea lui Dan Simmons și să încep să o citesc… de mai multe ori. Să zicem că această a patra sau a cincea tentativă a fost cea norocoasă.

Continuă lectura „„Drood” de Dan Simmons”

Lupta mea (Min kamp #1)

lupta-mea-cartea-intai-moartea-unui-tata_1_fullsize

“Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine.” (Lupta mea de Karl Ove Knausgard)

Mai întâi am văzut micuțul paragraf din partea de jos a paginii treizeci și șase, un text în care mi-am regăsit propriile gânduri : “Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate […]. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac… da, ce? Șterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături…”. Apoi a fost titlul, titlul acestui prim volum, “Moartea unui tată”. Oricât mă depărtez, tot aici mă întorc. Magnetic. Obsesiv. Și apoi, a fost chipul bărbatului de pe copertă. Fiecare dintre cele șase volume surprinde același chip, în stări diferite, ca într-o galerie pe care am văzut-o nu de mult într-un celebru muzeu al portretelor. Cu siguranță, cărțile ne aleg pe noi!

Începutul cărții îmi transmite un soi de constatare resemnată: “Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate”, apoi este descris procesului intim prin care trece corpul după ce inima se oprește. Deși poate părea așa, nu este o descriere macabră, ci doar un studiu lucid, cel mult ușor dezagreabil, dată fiind percepția noastră asupra morții. Dar autorul pare determinat să întoarcă subiectul pe toate părțile, se lansează în teorii și explicații demne de un seminar de specialitate. Exercițiul lui nu constă în a spune adevăruri, ci în modul în care o face.

Găsește interesant felul în care dăm sens existenței la diferite vârste. Dacă puștiul de opt ani descoperă la orice pas o nouă posibilitate, iar interesul lui se concentrează pe întâmplări de sine stătătoare, adultul privește în ansamblu și dă sens doar unor concepte generale precum familia, cariera.”Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ți-o provoacă, dar se restrânge și sensul ei. Pentru a înțelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanță de ea.[…] Sensul cere împlinire, împlinirea cere timp, timpul cere împotrivire. Cunoașterea e distanță, cunoașterea e stagnare și inamicul sensului.”(p. 15) Verific descrierea CIP de pe pagina a patra pentru a mă convinge că e într-adevăr beletristică: 821.111(73)-31=135.1 (!!). Surpriză: în traducere din limbajul biblioteconomic înseamnă roman din literatura americană tradus în limba română, iar Knausgard e norvegian după cum aflu din descrierea de la începutul cărții. Cea de-a doua parte a clasificării zecimale e totuși corectă. (Uf! Mă urăsc pentru asta!)

Autorul ne mărturisește că s-a născut în decembrie 1968, iar cartea este scrisă pe când avea vârsta de 39 de ani. Este căsătorit cu cea de-a doua soție, are trei copii și locuiește în Malmo, Suedia. (Malmo… parcă văd și acum plăcuța din gară, când am trecut cu trenul din Copenhaga spre Vaxjo, Suedia… amintiri, amintiri). Descopăr un soi de nemulțumire care vine tocmai din marea lui pasiune: scrisul. Viața îi pare că se desfășoară într-un haos casnic care-l consumă, astfel că încearcă să-și conceapă chiar și un epitaf care să ilustreze risipa anilor, însingurarea, imposibilitatea de a fi fericit. Povestitorul coboară în timp și își amintește secvențe din copilărie, de când au început să se formeze raporturile dintre el și lume, de pe vremea când “nevoia de moment triumfa mereu asupra aspirațiilor viitorului, indiferent cât de ademenitoare erau ele. (p. 23). Povestește despre adolescență, despre școală și despre relația cu părinții. Era un tânăr cât se poate de obișnuit: citea, asculta muzică, se întâlnea cu prietenii. Nu sunt pasaje pe care să le fi parcurs pe diagonală. Fac adesea asta atunci când relatările îmi par prea invazive, prea intime. Nu a fost cazul! Finalul primei părți îl găsește îndrăgostit: “Mă simțeam de parcă eram mai mare decât lumea, ca și cum strânsesem totul înăuntrul meu și nu se mai găsea acum nimic către care să aspir. Omenirea era mică, istoria era mică, globul pământesc era mic, da, până și universul, care se spunea că e infinit, era mic. Eu eram mai mare decât toate.” (pag. 164). Era îndrăgostit fără speranță și, pe deasupra, în mijlocul unei drame familiale, divorțul părinților lui.

Continuă lectura „Lupta mea (Min kamp #1)”