Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim

„să accepți arta vremii tale ca și cum ea ar fi o ființă vie”. (p. 56)

Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim, trad. Ciprian Știulea, București, Pandora Publishing, 2016, 167 p.

Coperta volumului este dominată de fotografia Margueritei „Peggy” Guggenheim (1898-1979), pozând într-o atitudine dezinvoltă, independentă și sofisticată. Avea doar 26 de ani și destinul îi pregătise o  viață fabuloasă legată într-un mod special de nașterea suprarealismului.  

Numele Guggenheim a devenit simbolul muzeelor spectaculoase care adăpostesc colecții excepționale de artă modernă, iar Peggy Guggenheim a avut un rol absolut excepțional cândva, nu demult, când lumea artei a fost răvășită de entuziasmul ei pasionat și pasional.

Peggy a fost fiica lui Benjamin Guggenheim  și a Florettei Seligman. Ambele perechi de bunici aveau origini evreiești modeste, dar la momentul nașterii ei acestea deveniseră unele dintre cele mai respectabile și înstărite familii din SUA. Peggy s-a născut în anul 1898, la New York, unde și-a petrecut copilăria într-un răsfăț absolut. Din păcate, tatăl ei a sfârșit în apele reci ale Atlanticului, la bordul Titanicului, în timp ce se întorcea din Europa. Fata avea 14 ani.

Nici cu sora ei mai mare cu trei ani, Benita, și nici cu sora mai mică, Hazel, nu a păstrat relații foarte apropiate. Nici prieteni nu prea a avut, deoarece, până la 15 ani, a studiat acasă cu profesori particulari. După moartea tatălui, mama ei a descoperit că se aflau într-o situație financiară problematică. Desigur, „problematic” e un termen relativ, iar pentru un Guggenheim acesta se traducea prin necesitatea de a renunța la câțiva servitori. Familia ei avea o reputație ireproșabilă și îmi imaginez că o astfel de clasă este caracterizată de un amestec educat de maniere, seriozitate și decență…  ca o invizibilă moștenire genetică. Peggy îmi spulberă rapid acest mit, în doar câteva pagini. Familia ei, așa cum o descrie, pare mai degrabă o combinație de excentricități hilare și de comportamente deviante. Unchi, mătuși, verișori… majoritatea manifestau infantilism și bizarerii de toate felurile. Pe lângă acestea, extravaganțele lui Peggy,  de atunci și de mai târziu, par răsfățuri amuzante. A lucrat într-o librărie de unde mătușile ei cumpărau cărți „cu metrul” pentru a-și completa rafturile. Tot acolo a intrat într-un prim contact cu lumea boemă a scriitorilor și a artiștilor. În anul 1919, la vârsta de 21 de ani, a devenit oficial moștenitoarea tatălui ei și și-a câștigat mult dorita independență materială. S-a logodit de mai multe ori, a pariat la jocuri de noroc, și-a operat nasul, a fost asistentă într-un cabinet de stomatologie, a plecat în Europa… S-a căsătorit cu Laurence Vail, cu care a avut doi copii: Sindbad și Pegeen. Au divorțat după șapte ani, dar interesul ei pentru artă abia începuse.

Marcel Duchamp a învățat-o „diferența dintre suprarealism, cubism și arta abstractă” (p. 52). Tot el a prezentat-o artiștilor, a introdus-o în lumea artei moderne de care nu s-a mai despărțit niciodată. A devenit  o extraordinară patroană a artei non-figurative a secolului XX. În introducerea „Confesiunilor”, Alfred H. Barr Jr. insistă să definească „acest uzat și oarecum pompos cuvânt: patroană”. Ne asigură însă că este un termen foarte precis atribuit lui Peggy Guggenheim, „căci un patron nu este un simplu colecționar care adună opere de artă pentru plăcerea lui sau un filantrop care ajută artiștii sau înființează un muzeu public, ci o persoană care simte o responsabilitate deosebită atât față de artă, cât și față de artist, luați împreună, și are mijloacele și voința de a acționa în conformitate cu acest sentiment” (p. 19). Din propriile confesiuni, lipsite în totalitate de exagerări sau de aroganța la care ne-am fi așteptat, aflăm că, într-adevăr, Peggy nu a fost numai o colecționară de artă, ea a fost un curator pasionat, un mecena care a susținut substanțial arta, care a protejat, a ajutat și chiar a salvat viața unor artiști.

A deschis trei galerii de artă: la Londra – „Guggenheim Jeune”, la New York -„Art of this century” și în Franța. În anii ’50 a cumpărat Palazzo Venier Dei Leoni din Venetia pe care l-a transformat atât în resedința ei privată, cât și în spațiu expozițional. Și-a trăit tumultul artistic alături de nume extraordinare ale artei moderne precum: Max Ernst, Laurence Vail, Constantin Brâncuși, Breton, Duchamp, Alexander Calder, Mondrian, Chirico. Giacometti… Portretele pe care le face fiecăruia dintre aceștia sunt absolut inedite. Ne introduce în fabuloasa atmosferă a Parisului „generației pierdute”, a Londrei din prima jumătate a secolului trecut și a efervescentului New-York de dinaintea și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ne povestește mici întâmplări, picanterii sau istorioare banale cu protagoniști celebri din boema lume a artiștilor vremii, cu manierele și capriciile lor despre care nu aflăm nicicum din albumele de artă.

Ea însăși se autocaracterizează într-un mod foarte original: „o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiță; și un lup singuratic”. Viața ei nu a fost cu siguranță una obișnuită. A trăit așa cum a simțit, condusă de pasiuni deopotrivă artistice și sentimentale. A încălcat reguli, a șocat adesea, a scandalizat chiar o lume încremenită în păstrarea aparențelor, a iubit și a cheltuit fără măsură. Cu siguranță a fost o femeie remarcabilă, care și-a trăit intens clipa, înconjurată, așa cum și-a dorit, de „curtea” ei suprarealistă.

Publicitate