„Roma, Neapole, Florența”, Stendhal

„Nordul judecă după simțurile anterioare, sudul după ce face acum plăcere simțurilor lui” (p. 41, „Roma, Neapole, Florența”, Stendhal, București, Editura Univers, 1970)

Printre celebrele „victime” ale Marelui Tur (Grand Tour) s-a numărat și Marie-Henri Beyle, Stendhal, după unul dintre zecile sale nom de plume. Marele Tur era un fel de apogeu, de desăvârșire a perioadei de formare și de educație a tinerilor aristocrați europeni. Încă înainte de secolul al XVIII-lea, plecarea într-o călătorie prin Europa, și mai ales în Italia, devenise o modă care s-a dovedit benefică pentru artă și literatură, deoarece mulți tineri înzestrați (Goethe, Byron…) și-au transpus impresiile de călătorie în opere memorabile. De mirajul călătoriei au fost ademeniți și tinerii români cu stare (Alecsandri, Negruzzi, Dinicu Golescu, Kogălniceanu…), care au ajuns să cunoască, și în acest fel, cultura și civilizația altor țări. 

Până în acel moment, Stendhal (1783 -1842) mai călătorise în Germania, Austria și Rusia, dar și în  Italia, ca sublocotenent în armata napoleoniană. Și-a început Marele Tur când avea 33 de ani, cu toate că, în primul paragraf al volumului „Roma, Neapole, Florența” ne spune că, la vremea respectivă, avea douăzeci și șase de ani („Berlin, 2 septembrie 1816. – Deschid scrisoarea care-mi acordă un concediu de patru luni. Exultare, bătăi de inimă. Cât de nebun pot fi încă la douăzeci și șase de ani!”). Călătoria lui Stendhal s-a desfășurat potrivit uzanțelor vremii. A stat câteva luni la Milano, a continuat prin Pavia, Piacenza și Reggio, apoi prin Bologna, Florența și Siena, a trecut prin Roma pentru a ajunge la Napoli, a vizitat Pompeii, Salerno și Reggio Calabria și s-a întors la Roma pentru cincizeci de zile. Milano a devenit orașul său de suflet și până la final s-a declarat a fi milanez. „Milanezul nu e rău și o dovedește net într-un singur fel: e fericit. Ce precede e clar. Ce urmează, doar probabil.” (p. 101). Florența s-a dovedit a fi copleșitoare: „Aici au trăit Dante, Michelangelo, Leonardo da Vinci! îmi spuneam; ai dinainte nobila așezare, regina evului mediu! Între zidurile acestea reîncepu civilizația. ” (p. 205).  Și tot aici, a trăit o stare de emoție profundă în fața operelor de artă de la Biserica Santa Croce, stare care astăzi îi poartă numele: sindromul Stendhal: „… eram într-un fel de extaz la gândul că mă găsesc în Florența și în vecinătatea marilor oameni cărora le văzusem mormintele. Absorbit în contemplarea frumuseții sublime, o vedeam îndeaproape, o atingeam ca să spun așa. Ajunsesem la acel punct al emoției în care se întâlnesc senzațiile celeste provocate de artă cu sentimentele pasionate. Ieșind de la Santa Croce aveam palpitații, ceea ce se numește nervi la Berlin; viața din mine se epuizase, pășeam cu teama de a nu cădea.” (p. 206)

A ilustrat, în stilul său realist, aspecte ale politicii și ale administrației locale, adânc corelate cu filosofia, poezia și particularitățile spiritului italian. Era încântat de tot ce vedea în jurul său. Peste tot pe unde a colindat, a vizitat teatrele și nu a ratat nicio reprezentație, a întâlnit artiștii epocii, a analizat costumele și decorurile și a dat dovadă de un simț critic foarte dezvoltat. Avea însă și o apetență neobișnuită pentru „aventurile galante” ale altora și era curios să afle detalii care în mod normal nu ar fi trebuit să-l privească. Dar tocmai datorită acestor indiscreții, el descrie cu obiectivitate o epocă… cu toate ale ei.

Deși a acordat o atenție deosebită manifestărilor artistice, a ținut să viziteze și locurile cu însemnătate istorică. „Tot ce-am văzut mai curios în călătoria mea e Pompei; te simți purtat în antichitate; și de ai cât de cât obiceiul să crezi doar în ce ai încercat, afli pe loc mai mult decât un savant.” (p. 262). Și apoi: „Am urcat ieri Vezuviul: cel mai obositor lucru de când mă știu. Urcarea conului de cenușă e diabolică. ” (p. 251)

A fost sedus de firea pasională a tinerilor italieni și a admirat naturalețea cu care își manifestau dezinteresul față de marile teme de meditație cu care își pierdeau timpul „sclivisiții francezi”.  A descris într-o manieră narativă foarte plăcută societatea italiană pe care a comparat-o neîncetat nu numai cu cea franceză, dar și cu cea germană sau engleză. Italia este însă cea câștigătoare! „Nici un englez dintr-o sută nu îndrăznește să fie el însuși, nici un italian din zece nu concepe că ar putea fi altfel decât e.” (p. 102)

Dacă, așa cum a spus, a respectat un singur om, pe Napoleon, care este amintit de zeci de ori în paginile cărții, cu siguranță Italia este țara pe care a admirat-o, care l-a mișcat profund și la care a revenit peste ani.

„Italia datorează totul evului mediu însă, formându-i caracterul, evul mediu a și otrăvit-o cu ura, așa că țara asta frumoasă e atât patria urii, cât și a iubirii.” (p. 64)

Publicitate

4 gânduri despre „„Roma, Neapole, Florența”, Stendhal”

  1. Calatoriile prin spatiu si timp, sunt un mod firesc de cunoastere al originii genealogice universale, iar majoritatea geniilor culturii traditionale, au fost atrasi si pasionati de aceasta cunoastere, dorind sa simta si experimenteze ei însisi istoria si experientele în care s-au nascut, crescut, evoluat si dezvoltat cultura si traditiile popoarelor preistorice si/sau istorice, împartasindu-ne în cuvinte scrise, impresiile, sentimentele, senzatiile si trairile resimtite prin prezenta fizica, sufleteasca/spirituala în locurile si timpurile stravechi, asa cum si tu împartasesti din propriile tale experiente de calatorie. Merci, pentru toate ofertele prezentate, minunate !

    „M-am apucat şi am cercetat toate lucrurile cu gând să înţeleg, să adâncesc şi să caut înţelepciunea şi rostul lucrurilor şi să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei.
    Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia a cărei inimă este o cursă şi un laţ şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.
    Iată ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul;
    iată ce-mi caută şi acum sufletul şi n-am găsit. Din o mie am găsit un om, dar o femeie n-am găsit în toate acestea.
    Numai iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.” (Eclesiastul 2)

    Binecuvântari supreme, perene, eterne, alaturi de toti cei dragi Sufletului tau frumos!

    Apreciat de 2 persoane

  2. O încântare ! Stendhal e primul care folosește cuvântul ,,turist”, adică cel care face un tur, și cred că nici nu se gândea că inventează mai mult decât un cuvânt:). Mi-a plăcut mult prezentarea ta și mi-a dat pofta de a reciti cartea. O seară minunată ! Diana

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: