Adagio italian: Napoli

Napoli este pentru cei care cred că le-au văzut pe toate pe lumea asta! Despre oraș nu auzisem numai de bine, așa că m-am apropiat cu oarecare îndoială.

La o privire superficială, Napoli poate părea o amestecătură de prea mult cu de toate, un furnicar pestriț, un graffiti strident și grăbit pe o arhitectură veche. E genul de oraș care ori îți place, ori nu. Nu prea e cale de mijloc. Cred că depinde doar de privitor și de capacitatea lui de a fi deschis spre diversitate, precum napolitanii la vorbă. Până și în grupul nostru părerile despre oraș au fost diferite. Foarte diferite! În ceea ce mă privește, am descoperit un loc extraordinar de pitoresc, fascinant în detalii, pentru că doar niște detalii am apucat să văd în timpul rămas după vizita la Pompeii. Mi-a lăsat însă impresia unui colț al Italiei desprins din filmele vechi, pe care le-aș revedea oricând.

Nu se poate spune că norocul nu ne-a însoțit în această călătorie, iar el s-a manifestat în nenumărate forme. Una dintre ele s-a numit Luisa, o italiancă drăguță din Pompeii pe care am cunoscut-o în tren și care s-a oferit să ne orienteze puțin prin Napoli. Am urmat-o până în centrul vechi al orașului, de unde ne-a indicat direcția și obiectivele principale. Tot ea ne-a dat un ultim sfat: să fim atenți la „buzunare”. Nu am vrut să mă mai încarc cu teama legată de hoții de pe motoscutere care trec în viteză pe lângă tine și-ți smulg geanta sau bijuteriile, deoarece din această cauză, acum ceva timp, aproape am pierdut farmecul Marsiliei. Așa că mi-am luat seninătatea neștiutorului și telefonul, pregătită să imortalizez momentul.  Dar până aici mi-a fost norocul: nu mai exista strop de spațiu pe telefonul meu. Acesta mi s-a părut un motiv cât se poate de întemeiat să ne oprim pentru un cappuccino, unii pentru a privi spectacolul străzii, alții să-și facă puțin spațiu pe telefon.

Ne-am plimbat prin partea veche a orașului. Străzile sunt înguste și lungi, străjuite de clădiri vechi la parterul cărora se află înghesuite una lângă alta tarabe, spații comerciale, localuri și restaurante, iar deasupra se înalță mai multe etaje cu locuințe. Lumea însă părea să fie toată în stradă: localnici mai mult sau mai puțin grăbiți, turiști aflați în grade diferite de uimire, copii care se jucau pe margine, comercianți care-și strigau marfa… un vacarm aproape balcanic, dar fermecător și irezistibil. M-am surprins bucurându-mă de el, eu care iubesc liniștea.

Și apropo de liniște, m-a impresionat numărul mare de biserici, catedrale, mănăstiri – refugiul și mângâierea de-a lungul timpului în această parte de lume. Am admirat, în trecere, arhitectura veche, simetriile armonioase, adăugirile specifice epocilor traversate. Orașul are origini grecești, iar mărturii vechi de 5000 de ani s-au păstrat cel mai bine în subteran, Napoli Sotterranea, acolo unde s-au descoperit vechi monumente funerare grecești, peste care romanii au construit apeductul care alimenta orașul cu apă. Tunelurile abandonate sute de ani, au devenit zone de refugiu în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Cei care sunt curioși sau nu suferă de claustrofobie pot vizita catacombele. Dar chiar dacă sunt amenajate, este nevoie de curaj și de puțină nebunie pentru a te aventura prin spațiile care, pe alocuri, se îngustează atât de mult încât abia te poți strecura tu și sursa de lumina de care ai neapărată nevoie.

Ne declarăm doritori de puțin răsfăț, așa că ne așezăm la o masă pentru a gusta celebra pizza napoletana și un pahar rece de „lacrima Christi”. Cert este că dintre toate cele pe care le-am gustat în Italia, piazza de aici mi-a părut cea mai gustoasă. Își merită renumele cu prisosință.

Mai mult, bucătarii sunt foarte amabili și dornici de a împărtăși secretul culinar. Am aflat astfel cum se face cea mai bună passata di pomodoro și mi-am pus noile cunoștințe în aplicare imediat ce am ajuns acasă. Așa… ca să nu uit!

Portul și partea modernă a orașului sunt o frumoasă prelungire a zonei turistice. Oamenii sunt exuberanți, mereu încântați să te cunoască și nu au rezerve în a intra în contact cu străinii. De altfel, e o plăcere să-i asculți vorbind în dialectul lor napolitan. Sună ciudat, dar plăcut! Cântecele napolitane sunt emoționale și au o muzicalitate aparte. Maria Nazionale este dintr-o localitate micuță de lângă Napoli, Torre Annunziata: 

<<…ba chiar și limbajul aduce bine cu cel românesc. Aici auzi chiar expresiile: „mama-ta, sora-ta ”, care nu-s uzitate de ceilalți italieni>> („Peregrinul transilvan (1835 – 1844)”, I. Codru Drăgușanu, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, [1942], pag. 149).

Napoli are o anume stranietate. Simți că zarva străzii este doar un scenariu, un canovaccio schematic tipic commediei dell’arte, o mască sub care se ascunde neașteptata frumusețe a locului. Și apropo de comedia dell’arte, pe panourile și tarabele comerciale găsești zeci de reprezentări ale vestitului personaj Pulcinella, prototipul pungașului viclean, nelipsit din reprezentațiile stradale medievale, al rebelului simpatic – așa cum îmi pare mie orașul.

„Cetatea Neapole, antica Parthenope, ca o regină pe tron, încoronată cu castelul Sant-Elmo, muindu-și poalele în Mare la Castelul „dell’Uovo”, cuprinde grațios fondul mijlociu, și Capul-de-Munte, ca un baldachin, decorat cu pini pitorești, în formă de umbrele colosale întinse, se ridică dinapoi. Mai departe spre Apus, muntele Soma sau Vesuviul, ca din pipă gigantică pururea fumegă, noaptea însă arătând para focului ce scoate din rărunchii pământului, niciodată ostenindu-se. În fine, cetățile desgropate după șaptesprezece secoli, Erculanul și Pompeia, împrejurate de vii și plantații de bumbac, sunt încadrate de Capul Sorentin, de unde până la noi ajungea mireasma florilor de portocali ce-l adumbresc.

În adevăr, Neapole merită a se chema grădina Italiei, și mi-ar fi părut rău să nu fi venit a vedea acest rai pământesc.” („Peregrinul transilvan (1835 – 1844)”, I. Codru Drăgușanu, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, [1942], pag. 146).

Publicitate

19 gânduri despre „Adagio italian: Napoli”

  1. I deeply enjoyed my all too brief time in Naples. The outdoor freshly made pizza and salata meal at a waterside cafe is something I can still taste. The basil leaves and arugula, so fresh and singular! All around us were exuberant swimmers moving between the various colorful moored boats and rocky embankments. And in the distance, the mysterious island of Cpri with its volcano. Across the bay, impossibly lovely old seafront buildings filled with balconies. Everywhere, teenagers feeling love in the atmosphere and exploring what to do about it. What a great experience! Thanks for your observations.

    Apreciat de 2 persoane

  2. Un dar special: acela de… povestitor!
    Care găsește imaginile cele mai potrivite pentru a-l captiva pe cititor. Și pentru a-l face să creadă că se află pe același drum al explorării altor lumi.
    Asta presupune talent, pe care-l ai cu prisosință! Felicitări!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: