„Pompei” de Robert Harris

„Natura se năpustea spre el – imposibil de cunoscut, atotcuceritoare, indiferentă – și în flăcările ei, Pliniu citea deșertăciunea tuturor ambițiilor omenești.” (p. 350)

„Pompei” de Robert Harris, trad. Bogdan Marin, București, Editura ALLFA, 2010.

Problema cu romanele istorice este că te pot deruta. Scriitorii reușesc adesea, prin mijloace literare, să-și impună propria viziune asupra faptelor istorice și să le modifice cititorilor modul de receptare a evenimentelor. Separarea lucrurilor se complică și mai mult atunci când textele se bazează pe o documentare serioasă, iar intriga preia o serie de adevăruri istorice, creând senzația unei reprezentări veridice a realității. În comparație cu o lucrare de specialitate, unde autorul păstrează o atitudine personală neutră sau cel puțin rezervată, prezentând faptele în strict acord cu sursele la care apelează, romancierul este pe deplin îndreptățit să se folosească de compozițiile specifice literaturii, să se arate pătimaș sau părtinitor, să ignore sau să augmenteze faptele în avantajul demersului său literar. Romancierul se prevalează de libertatea lui de exprimare recompunând contexte controversate greu de demonstrat, sau umplând goluri cu ipoteze greu de demontat. Cu toate astea, un roman istoric, oricât de bine și de credibil este scris, nu poate înlocui o lucrare de specialitate și trebuie tratat ca atare. Ficțiunea nu se substituie adevărului istoric, iar cititorul nu trebuie să piardă nici o clipă din vedere că romanul este doar o proiecție a imaginației scriitorului. El țintește strict atenția cititorului și nu va fi niciodată pus în situația de a-și justifica resursele, improvizațiile sau ficțiunea în sine.

Este adevărat însă că, pe de altă parte, în afară de rolul lor implicit, romanele istorice pot face un serviciu și altor domenii, în sensul că retrezesc curiozitatea asupra unor aspecte nelămurite pe deplin, pot contribui la promovarea unor obiective (romanele lui Dan Brown sunt recunoscute pentru isteria turistică pe care au declanșat-o) sau pot readuce în atenție modele de comportament aproape uitate (noblețea, cavalerismul…) care să influențeze în mod pozitiv o anume categorie de cititori. Și apoi, cei care nu cunoșteau nimic despre subiect înainte de a citi varianta romanțată au acum ocazia să afle câte ceva și, cine știe, să devină interesați, iar cei care sunt în cunoștință de cauză și nu suferă de vreun deficit de autoreglare pot privi cu relaxare abaterile.

„Pompei” de Robert Harris este desigur un astfel roman istoric, în care adevărul și imaginația se află într-o dispută destul de onestă. Autorul s-a îngrijit să strângă cât mai multe informații despre viața de zi cu zi din Imperiul Roman pe marginea cărora a improvizat o interesantă poveste, având pe fundal atmosfera din Pompeii, la momentul erupției Vezuviului. Romanul reconstituie ultimele zile ale orașului, conturat după urmele efervescenței sale încremenite brusc. Lista tratatelor istorice, de vulcanologie, de civilizație, arhitectură și inginerie romană, precum și atlasele și revistele consultate și redate la final reflectă interesul scriitorului pentru subiect. Autorul pare preocupat de reproducerea cu fidelitate a cronologiei momentului, de aceea apelează deopotrivă la aceste surse documentare și la efectele emoționale.  Reușește să ne transporte în mijlocul evenimentelor. Devenim martori discreți, conștiințe din viitor, care asistă fără putința de a interveni în vreun fel.

Cartea e structurată în patru capitole a căror denumire ne plasează cu exactitate în timp, pe parcursul celor patru zile în care se desfășoară evenimentele: Marte – 22 august – Cu două zile înainte de erupție; Mercur – 23 august – Ziua dinaintea erupției; Jupiter – 24 august – Ziua erupției; Venus – 25 august – Ziua finală a erupției. Fiecare capitol cuprinde mai multe subcapitole, în care acțiunea este plasată după reperele orare romane, cu echivalentele lor actuale: Conticinium (ora 04: 21); Hora undecima (ora 17:42); Hora duodecima (ora 18:48)…

Nu este simplu să creezi suspans atunci când finalul este cunoscut, dar Harris a reușit să facă acest lucru mutând centrul de interes când asupra personajelor, când asupra evenimentului în sine. Suntem progresiv introduși în atmosferă. În plină perioadă imperială, o mare parte din politicienii romani își pierduseră semnificativ din putere și se ocupau cu probleme administrative, dar asta nu însemna că renunțaseră la stilul de viață lipsit de griji. În jurul Golfului Napoli, unde aceștia își petreceau vacanța din vara anului 79, nu mai plouase de luni bune. Nimeni însă nu părea preocupat de asta, deoarece resursele de apă ale zonei proveneau de departe, din izvoarele reci ale Apeninilor, iar apeductul Aqua Augusta, vechi de o sută de ani, purta apa proaspătă prin canale subterane și prin arcade etajate, peste văi și râpe, traversa câmpia Campaniei, împinsă prin sifoane uriașe, ocolea Vezuviul și se oprea în orașul Misenum, aflat pe coastă. Apeductul parcurgea o distanță de o sută de kilometri, cu o înclinare de doar cinci centimetri la fiecare o sută de metri și alimenta nouă orașe aflate pe coasta Golfului Napoli. De buna lui funcționare se îngrijea aquarius, inginerul hidrotehnist. În mod cu totul bizar, Exomnius, inginerul care supraveghea Piscina Mirabilis din orașul Misenum, locul în care se termina apeductul și unde se afla rezerva strategică de apă, a dispărut fără urmă și a fost înlocuit cu tânărul inginer Marcus Attilius Primus. Acesta se dovedește a fi un profesionist integru și pasionat. El este cel care a simțit primul mirosul nefiresc de sulf – „respirația Hadesului”- și care a făcut legătura dintre acesta și moartea peștilor din iazul lui Ampliantus, un sclav îmbogățit pe căi neortodoxe. Ampliantus este tot ceea ce Attilius nu ar putea fi. El întruchipează lăcomia și parvenirea, corupția și cruzimea, trufia și lipsa de moralitate. Deși clasică, această antiteză adaugă tensiune acțiunii care precede erupția vulcanului și mult suspans în timp ce dezastrul este în desfășurare.

Orașul Pompeii este prezentat prin prisma personajelor și a impresiei pe care și-o exprimă acestea. Lasă astfel să se înțeleagă că era un oraș condus de superstiții, populat de o clasă coruptă și cu o moralitate îndoielnică. „Poate că Mama Natură ne pedepsește pentru lăcomia și egoismul nostru” (p. 183). Autorul intervine însă cu mici incursiuni curente, firești, prin care ne echilibrează percepția. În fond, de ce ar fi fost locuitorii orașului Pompeii mai dedați păcatului decât  restul romanilor? De ce ar fi fost acest oraș mai corupt decât celelalte? Percepția este dată desigur de ruinele care fac trimitere la practici mai puțin morale, dar depinde la ce fel de moralitate ne raportăm. E simplu să judecăm prin prisma convingerilor și a educației noastre, a valorilor și a credințelor de acum, dar asta nu înseamnă că e și corect! Personal, cred că decadența orașului este mult exagerată. 

O coincidență stranie face ca, exact pe 23 august, cu o zi înaintea dramaticului eveniment, în Pompeii a avut loc festivalul Vulcanalia prin care romanii îl celebrau pe Vulcan, zeul focului. Și tocmai în acea zi, undeva pe versanții Muntelui Vezuviu, Aqua Augusta pare să se fi blocat. Tânărul nostru inginer ajunge astfel la Pompeii, pentru a descoperi ce anume gâtuise spectaculosul apeduct. Amiralul flotei era Gaius Plinius, Pliniu cel Bătrân, autorul fabuloasei lucrări „Istoria Naturală”, pe care avem ocazia să-l întâlnim în ultimele lui zile de viață, hipnotizat de incredibila desfășurare a naturii. Și cum romanii era convinși că vinul este sursa adevărului – In vino veritas – Pliniu a presupus că ceva cumplit urma să se întâmple atunci când vinul din pahar a început să tremure. Și acesta a fost doar unul dintre primele semne care anunțau dezastrul. Attilius începe să înțeleagă că defecțiunea apeductului este și ea consecința freamătului nefiresc care cuprinsese Vezuviul.  Și tocmai acum, apare Corelia. Natura însă își urmează cursul, impasibilă la idila care se tocmai se năștea. Și apoi: uluire, teamă, panică, fuga… Excelent descris momentul!

„Pompei” de Robert Harris, trad. Bogdan Marin, București, Editura ALLFA, 2010.  Volumul reproduce varianta în limba engleză, publicată în anul 2003, cu titlul „Pompeii”. Am încercat să înțeleg unde a dispărut al doilea i din varianta în limba română. Așa că am făcut turul dicționarelor și o cercetare la fața locului.  😉

Ei bine, în Italia se scrie Pompei cu un singur i, în schimb pe hărțile și pliantele tipărite în limba engleză, aflate în incinta site-ului arheologic, scrie clar Pompeii. Din cărțile de referință pe care le-am consultat reiese că în limba română contemporană se folosește exclusiv varianta Pompeii: Dicționar enciclopedic, vol. V, București, Editura Enciclopedică, 2009; Mic dicționar enciclopedic, București, Editura Enciclopedică, 2005; Enciclopedia universală Britannica, Vol 12, București, Editura Litera, 2010; Enciclopedia Antichității, de Horia C. Matei, ed. a IV-a, București, Editura Meronia, 2003. Enciclopedia civilizației romane, București, Editura științifică și enciclopedică, 1982.

În lucrările de referință românești antebelice, denumirea orașului apare și cu un singur i sau sub forma Pompeji.

„Pe măsură ce observa mai mult natura, devenea tot mai puțin dispus să considere vreo afirmație privitoare la ea ca fiind imposibilă.” (p. 279)

Publicitate

9 gânduri despre „„Pompei” de Robert Harris”

  1. Sounds pretty interesting, the project of imagining specific personalities and townsfolk. I remember a fairly long day, 5-6 hours, strolling around the site, immersed in little surprising details, and often spinning visions and tales while staring at something there.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Acum, citind articolul tău, parcă mi-e ciudă că nu am vizitat Napoli. Am avut o ofertă, dar pentru că auzisem doar lucruri rele despre partea aceea din sudul Italiei, am renunțat.

    Îți mulțumesc pentru timpul acordat, dar și pentru documentarea acestui articol!
    Duminică plăcută îți doresc! 😇

    Apreciat de 1 persoană

  3. O prezentare succinta si geniala. Merci!
    „Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia, dar, dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumina în el.”
    Dupa aproape 6000 de ani de la „Geneza” omenirea a fost si este (mai mult decât oricând în istorie) înselata si manipulata prin oratorie politica, scrieri filozofice, legende si povesti, traditii si obiceiuri, religii si ocultisme „stiintifico-fantastice”, raspândite azi prin mass media cu viteza fulgerului, prin care „zeii” acestor sisteme moderne, carteziene, tin masele în obscurantismul necunoasterii Adevarului Absolut, atemporal, eliberator, oferit de Dumnezeu tuturor natiunilor pamântului prin Cuvântul Sau.
    O duminica sublima si o saptamâna plina de bucurie, pace si Lumina, draga Cristina!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: