Pompeii

Când am intrat în hol, am avut un moment de ezitare. Părea că am greșit hotelul. Metrul pătrat în care ne înghesuiserăm cu toții în așteptarea recepționerului, nu semăna deloc cu ceea ce apărea în poza de pe internet. La fața locului, spațiul dintre ghișeul îngust, ușa hotelului și treptele care duceau la etaj era de mărimea preșului pe care ne ștergem pantofii la intrare. De undeva, din spatele ghișeului, s-a materializat o femeie care putea foarte bine să aibă și 60, și 80 de ani. Ne-a măsurat din priviri, probabil ne-a numărat în gând, având o figură iscoditoare. De fapt, nu-mi amintesc să o fi văzut nici măcar schițând ceva care să aducă a zâmbet. Privind spre locul de unde apăruse, am observat, lipit de un scaun balansoar, un bărbat slab, cu tenul măsliniu, cu privirea fixată pe geam, stând într-o poziție nefiresc de inertă. Și exact în această poziție l-am zărit de fiecare dată când am trecut prin hol.

Totuși, m-au amuzat figurile celorlați: care stupefiați, care cu ochii spre cer, care căutând o scăpare… Ce mai, fotografia (la scară mică) a omenirii în fața dezastrului! Doar ne aflam în Pompeii, nu?! Dincolo de asta, am avut senzația că mă aflam într-un film de Hitchcock.

Am urcat la etaj, unde erau camerele. Mio Dio! Totul părea ponosit și de prost gust. La o privire mai atentă, totuși camera era curată, aerisită, luminoasă, iar aerul condiționat răcorea plăcut. Punând în balanță varianta căutării unui alt hotel, ceea ce ne-ar fi putut lua cam o jumătate zi, cu alternativa de a ne petrece timpul așa cum am plănuit, departe de hotel, am decis să rămânem. Nu aveam nevoie decât de un duș rapid și apoi ne puteam urma programul. Greșit: dușul era montat în tavan, așa că la prima răsucire a robinetului te trezeai cu toată apa în cap. Dar baia, care se încadra perfect în spiritul hotelului, avea uscător de păr, iar acesta funcționa bine. De fapt, mult prea bine: pornea din senin. Mai ales noaptea! Cum spuneam, Hitchcock! Dar cine și-ar pierde vremea cu așa o „dramă” care, până la urmă, are hazul ei!

Pompeiul de astăzi este micuț, cu clădiri joase (având în vedere potențialul seismogen, este interzisă construcția clădirilor cu mai mult de trei etaje) ale căror balcoane din fier forjat mi-au atras atenția, câteva chiar foarte frumoase, un parc îngrijit, două gări (una era închisă) și o piață centrală tipică, având în prim-plan o catedrală impunătoare și un  turn-clopotniță foarte elegant.

Orășelul are un aer plăcut, provincial, invadat de turiștii interesați exclusiv de vechiul Pompeii. Dar localnicii nu par deranjați. Dimpotrivă, și-au deschis magazine cu obiecte artizanale, localuri și terase unde se servește mâncare italienească foarte gustoasă.

Gara Circumvesuviana

Dacă mergi pe lângă tarabele cu mărunțișuri de pe Via Roma, vei fi acostat imediat de comercianți. Tactica este să te întrebe de unde ești (de altfel, peste tot în Italia ești întrebat asta) apoi îți vor face un compliment și îți vor oferi un suvenir mic cu imaginea Fecioarei Maria. Nu vei pleca însă până nu-ți vor spune și cât de bine ți s-ar potrivi o brățară din rocă vulcanică de la Vezuviu. Cu un simplu no, grazie salvezi 15 euro. Dar dacă încă te mai arăți curios, pericolul nu a trecut! De alături pândesc vânzătorii de limoncello, meloncello și alte astfel de lichioruri, în culori care mai de care mai pastelate și ambalate în sticle de diferite mărimi, de forma inconfundabilă a unei anumite părți din anatomia masculină. Vânzătorii te asigură că nu este vorba despre vreo formă de obscenitate, ci are legătură cu simbolistica pompeiană a obiectului în discuție, și anume de protecție împotriva spiritelor rele, de bunăstare  și de forță. Și, mă rog, cine nu ar avea nevoie să scape de vreo câteva spirite rele?!

Ești invitat cu insistență să guști una dintre licori, în speranța că doar, doar… Nu este însă deloc supărător sau stresant. Poți să te distrezi făcându-le jocul! Din asta trăiesc, nu? Italienilor le place să vorbească și se bucură sincer dacă te oprești pe la ei și schimbi două vorbe, chiar dacă nu cumperi nimic. Dacă totuși iei ceva, se arată atât de încântați încât îți mai oferă și ei un nimic pe care îl vei privi cu drag după aceea.

Las în urmă toate acestea și mă îndrept spre Porta Marina Superiore, locul de acces la ruinele celebrului Pompeii. Tichetul de intrare poate fi cumpărat online. Eu l-am luat de la ghișeul din interiorulul sitului. Tot de acolo se pot lua și hărți, dar dacă tot ai fost isteț să vii până aici, fii isteț până la capăt: ia-ți un ghid! Ghizii locali sunt carismatici și foarte bine pregătiți, te conduc fără ezitare spre locurile de interes, scutindu-te de căutarea în cerc a obiectivelor, ceea ce nu e puțin lucru dacă afară sunt 40 de grade Celsius. Mai mult, ghidul te poartă în lumea de acum 2000 de ani prin explicații profesioniste, spunându-ți zeci de povești despre viața de zi cu zi, obiceiuri și gastronomie și atrăgându-ți atenția asupra unor detalii pe lângă care sigur ai trece fără să le observi. Îți va transforma turul într-o plăcută plimbare pe jos, și, dacă este vară, o pălăriuță de soare și o sticlă de apă vor face ca totul să fie perfect.

Cum intri în incintă, te cuprinde o tristețe fără margini. Drama trăită de vechii locuitori e atât de bine conservată încât ai impresia că tocmai s-a întâmplat, că abia a trecut urgia.

Ce am aflat? În secolul I AD, Pompeii era un oraș înfloritor, înconjurat de un zid cu trei porți în arcade. Avea temple, băi, fântâni arteziene, statui și monumente, case, magazine și o arenă pentru luptele gladiatorilor.

Pe solul fertil de pe colinele Vezuviului, romanii plantau livezi de măslini, smochini, migdali, rodii, citrice și cultivau grâne și legume. Principala lor sursă de venit se datora însă cultivării viței de vie și a comercializării vinului. Produceau un vin tare, alcoolizat, pe care îl diluau cu apă sau îl îndulceau cu miere atunci când îl consumau. Vinurile mai slabe erau oferite sclavilor pentru a căpăta energie și forță. Viile se întindeau spre vârful Vezuviului, dar și în oraș existau câteva mici podgorii.

Pe lângă vin, locuitorii produceau un condiment numit garum, un fel de sos din pește gras, fermentat în sare și în ierburi aromatice. Întocmai ca vinul, garumul era foarte apreciat în întregul Imperiu Roman, astfel că ambele erau transportate, în amfore, în aproape toată Europa de astăzi, în teritoriile asiatice ocupate și în nordul Africii. Pompeienii aveau mori pentru măcinarea porumbulului, prelucrau lâna și țeseau pânză, aveau fierării și ateliere de prelucrare a materialelor prețioase. Orașul era prosper!

Romanii iubeau mâncarea, vinul și … bârfa. De-a lungul străzilor pietruite, încă se mai observă rămășițele bine păstrate ale vechilor taverne, unde se adunau pentru o gustare și un pahar de vin, în jurul tejghelei zidite sub formă de L. S-au păstrat orificiile rotunde în care se păstra mâncarea caldă. Ciudat, dar se pare că de  aici vine expresia „tavola calda – masă caldă”.

De obicei, meniul consta în preparate din pește, tocane de carne, legume fierte și condimentate cu garum, smochine proaspete. În Pompeii existau cam 100, destul de multe astfel de locații în raport cu numărul populației. Istoricii și arheologii consideră că, înainte de dezastru, în oraș trăiau aproximativ douăzeci de mii de locuitori: elita tradițională, pretorieni, oameni liberi și sclavi. Imi imaginez cât de populare erau tavernele. Totuși nu toată lumea le frecventa. Romanii bogați mâncau acasă și organizau banchete în vilele lor sofisticate. Localurile apreciate de toată lumea erau, se pare, lupanarele, cunoscută fiind pofta de viață și de distracție a romanilor. Cert este că erau total dezinhibați, astfel că frescele erotice par să fi fost, alături de cele legate de ritualuri și de mitologie, o temă predilectă care apare pe pereții interiori sau exteriori ai caselor supraviețuitoare.

Lipsiți total de inhibiții, romanii au fost primii care au înființat și au folosit în comun toaletele publice plătite – de unde se pare că a rămas expresia Pecunia non olet – „banii nu au miros” – devenite loc de discuții și dezbateri și în Pompeii.

Populația săracă locuia în ceea ce numeau insule, locuințe modeste, suprapuse, în care se înghesuiau mai multe familii. Patricienii locuiau în schimb, în case somptuoase, cu intrarea direct din stradă. Câteva dintre acestea sunt într-o stare bună de conservare așa că ne putem forma o idee despre cum locuiau romanii din Pompeii.

Casa del Manandro

De o parte și de alta a intrării în vilele romane numite domus, se aflau spații comerciale sau de depozitare, astfel încât locuitorii casei erau feriți de orice fel de pericol venit dinspre stradă. De altfel, locuințele nu erau prevăzute cu ferestre. În centrul casei se afla atriumul, un spațiu parțial descoperit, pentru a lăsa să pătrundă lumina și căldura. De asemenea, lipsa acoperișului permitea strângerea apei de ploaie în impluvium, un bazin dreptunghiular de colectare a apei, aflat chiar în mijlocul camerei.

Pereții albi erau semn al sărăciei, astfel că zidurile atriumului erau bogat decorate cu fresce și mozaicuri elaborate.

La momentul erupției, romanii erau politeiști, astfel că în fiecare casă, pe unul dintre pereții atriumului, era amenajat un lararium, adică un altar unde se aduceau ofrande zeilor și spiritelor. .

În partea din spate a casei se afla peristilul format din grădină și încăperi utilitare. Tricliniumul se afla lângă atrium. Acesta era locul în care se țineau banchetele și unde romanii luau masa lungiți pe trei canapele așezate în formă de U. In partea din spate, opusă usii de la intare, se afla hortus –  grădina -, la care se ajungea trecând prin tablinium, un fel de birou în care proprietarul discuta cu partenerii. Grădinile interioare m-au cucerit. Peisagiștii au încercat să reconstituie decorurile vegetale care înconjurau pergole, statuete de marmură, fântâni arteziene și colonade pline de romantism.

Casa mai cuprindea un alcov si cateva dormitoare – cubiculum. Bucătăria era mai în spatele casei, foarte aproape de toaletă. Tot acolo erau și cămările. Cei mai înstăriți aveau și un Sanum per Acqua (precursoarele SPA-urilor de astăzi).

Desigur, romanii erau celebri pentru măiestria în construirea drumurilor. În Pompei, străzile erau trasate sub formă de grilaj și erau adânc săpate, mult sub trotuarele din dreptul caselor. Erau pavate cu dale de piatră vulcanică, de dimensiuni mari, ușor înclinate, astfel încât să permită apei și deșeurilor organice deversate să se scurgă.

Trotuarele erau mult mai înalte. Carevasăzică de la ei am moștenit pasiunea pentru borduri! 🙂

Pe stradă circulau doar trăsurile, iar multe dintre străzi aveau chiar sens unic. La orice pas m-am minunat de ingeniozitatea romanilor. Dar când am aflat că în secolul 1, poate chiar mai devreme, aveau deja treceri de pietoni…  Exact!

Trecere pentru pietoni antică

Ca să treacă de pe un trotuar pe altul, amplasaseră pe stradă dale masive de piatră printre care căruțașii își direcționau cu îndemânare carele trase de cai.

Fără îndoială, pompeienii de acum 2000 de ani se bucurau de mai mult confort decât mulți dintre sătenii zilelor noastre. Orașul avea un sistem complex de alimentare cu apă datorat apeductului care colecta apa izvoarelor aflate la zeci sau chiar sute de kilometri și a instalațiilor sanitare interioare destul de ingenioase pentru vremea respectivă. Livrarea apei era asigurată prin trei fluxuri separate: primul alimenta cele aproximativ 40 de fântâni publice, amplasate pe străzi; al doilea mergea către băile publice; iar ultimul aducea apa proaspătă în locuințele private. În caz de secetă, inginerii întrerupeau distribuția apei în ordinea priorității; mai întâi către case și apoi către băile publice. Fântânile erau orprite numai în cazul în care nu mai existau deloc rezerve de apă.

Detaliile din viața cotidiană încremenintă în timp sunt emoționante. În unele prăvălii încă se mai văd oalele care probabil fierbeau pe vatră, o pâine pusă la copt… Totul a pierit într-o clipă! Oamenii nu au luat în seamă semnele prevestitoare și nu au știut să interpreteze fenomenele naturale care anunțau dezastrul. Muntele era prietenul lor, iar sensul cuvântului vulcan nu avea semnificația de astăzi.

În anul 62 dHr, pământul s-a cutremurat, dar nimeni nu a înțeles atunci ce se petrece. Orașul a avut de suferit, iar unele clădiri nici nu apucaseră să fie reconstruite. În august 79 dHr, locuitorii au început să simtă tremurături ciudate sub picioare. Râurile secaseră instant, apele golfului se încălziseră nefiresc, peștii mureau în iazuri, iar păsările zburau speriate. Dinspre Vezuviu se auzeau niște sunete asemănătoare unor gemete.

Vezuviul

Pe creasta muntelui apăruse un nor de cenușă și abur. Cei mai mulți dintre locuitori s-au speriat și au decis să plece din oraș și să se întoarcă atunci când totul va reveni la normal. Încă ar fi avut timp să scape cu toții. Dar nu au recunoscut pericolul nici când pământul a început să se cutremure din ce în ce mai tare, iar bucăți din ziduri și din acoperișuri se desprindeau de pe case. Cei care au rămas își spuneau probabil că pericolul va trece, iar ei își vor continua viața în confortul și bogăția cu care erau obișnuiți.

Prima explozie a avut loc în jurul orei zece a zilei de 24 august 79. Norul care se formase deasupra vulcanului era acum de aproximativ 30 de kilometri, așa cum a descris Plinius cel Tânăr, aflat de cealaltă parte a Golfului Napoli. Pe la ora prânzului, vântul a purtat norul peste oraș, iar din cer au început să cadă pietre și cenușă. În primele opt ore ale erupției, oamenii încă ar mai fi avut vreme să fugă de acolo. Grohotișul căzut din cer, dărâmase acoperișurile, iar hoți au încercat chiar să fure de prin casele părăsite. Dar norul fiebinte de gaz a coborât de pe munte împreună cu noroiul clocotit care se prăvălea cu o viteză uimitoare peste oraș. Cuprinși de groază și sufocați de gazele sulfuroase, ultimii 2000 de ocupanți ai orașului și-au strâns lucrurile de valoare și au încercat să fugă spre mare. Aerul devenise fierbinte, irespirabil, iar cenușa a început să se aștearnă în straturi tot mai groase peste oraș. Oamenii au luptat pentru a se salva, dar au căzut sufocați, iar fețele și poziția corpurilor acoperite de cenușă redau întreaga agonie pe care au trăit-o în acele ultime momente. O parte dintre cei care se refugiaseră pe malul mării au fost salvați cu ajutorul bărcilor, dar mulți au pierit intoxicați. Se pare că tot așa a murit și Plinus cel Bătrân care venise cu o ambarcațiune să-i ajute pe refugiații disperați.

După nouăsprezece ore de la erupție, suflul piroclastic ucisese orice formă de viață și îngropase orașul sub șase metri de cenușă vulcanică. Vezuviul nu a aruncat lavă, dar a așternut peste Pompeii o pătură incandescentă de gaz toxic, rocă vulcanică și cenușă. Orașul a fost uitat. De la sfârșitul secolului al XVI-lea și până la mijlocul secolului al XIX-lea au avut loc jafuri pe locul unde se înălțase cândva. Ercolano (Herculaneum) este un oraș care a fost înghițit primul de erupția din anul 79. Și acolo, și la Pompeii se fac în continuare excavații pentru a aduce la lumină frânturi din viața de zi cu zi a romanilor.

Data erupției, 24 august 79, a fost stabilită pe baza unei scrisori controversate a lui Plinius cel Tânăr și în urma analizei chimice a unui rest de garum descoperit printre ruinele orașului. Se pare că acesta fusese preparat dintr-o  specie de pește care se recoltează numai vara.

Pe de altă parte, unii cercetători sunt de părere că erupția a avut loc mult mai târziu. Pe un perete exterior al unei case descoperite în Pompeii, cineva a facut o însemnare care pare să confirme această ipoteză. Aceasta cuprinde o mențiune despre o tranzacție care s-a petrecut pe data de 16C NOV, adică 16 zile până la calendele lui noiembrie, așadar notița ar fi putut fi făcută la mijlocul lunii octombrie.

Atunci sau puțin mai târziu, orașul și locuitorii săi au pierit într-o dramă teribilă, iar acest lucru nu poate fi schimbat. Ce mărunte și nesemnificative au devenit dintr-o dată sâcâielile vieții noastre!

Iar omul acela încremenit în scaunul de la hotel se uita, de fapt, pe TikToK. Nonstop!

Publicitate

22 de gânduri despre „Pompeii”

  1. Merci pentru superba calatorie în timp si pentru excelenta prezentare a istoriei milenare imperiale, atât de ocultata si controversata printre cercetatorii si istoricii contemporani, în scopuri doar de ei stiute.
    O toama minunata, îmbelsugata si binecuvântata, alaturi de toti cei apropiati de sufletul tau frumos si generos!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Te cred! Urmarind traseul parcurs, pas cu pas, comparam aceasta tragedie cu cea descrisa în Biblie, în care cetatile Sodomei & Gomorei, erau devastate de mânia lui Dumnezeu împotriva cetatenilor acestor regiuni pline de rautate, nedreptate si decadenta extrema în toate aspectele si la toate nivelele societatii acelor vremuri.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: