Florența: „Tanto nomini nullum par elogium”

Lăsăm în urmă Padova și Câmpia Padului și ne îndreptăm spre Toscana, mergând, în sens metaforic, pe urmele de acum 183 de ani ale lui Alecsandri. Fără să vreau, leg nuvela „Buchetiera din Florența” de călătoria mea și mărturisesc că am privit locurile descrise de Alecsandri, un tânăr de 19 ani la vremea aceea, imaginându-mi scenele romanțate din abundență de extazul tinereții lui.

Seceta a colorat iarba de pe marginea șoselei în nuanțe aurii, dar în zare se configurau colinele cultivate și Apenini înverziți. Pretutindeni se auzeau sunetele stridente ale cigalelor care-mi amintesc de Provance și de însorita Rivieră Franceză. Ne apropiem de ținutul  aromatului Chianti. Peste tot, podgorii! Florența ne întâmpină cu binecunoscuta forfotă urbană, de fapt o încâlceală de oameni, mașini, biciclete și motoscutere, toate înghesuite pe străduțele înguste. Înaintăm spre centru și, din lipsă de opțiuni, credităm din nou Waze-ul. Simt că ne învârtim în cerc, dar mă întreb ce mașinărie, om sau superom te-ar putea scoate fără greșeală din furnicarul acesta!

Piazza della Santissima Annunziata era în plin proces de amenajare pentru MusArt Festival 2022, așa că nici după ce am găsit hotelul nu a fost ușor să ajungem la el. Mi-am imaginat că seara vom asculta concertul de la ferestrele noastre de la etajul al doilea al hotelului Le Due Fontaine, cu un pahar de vin „frizante”, rece…

Piazza della Santissima Annunziata

Apropo de imaginație:  hotelul nostru este chiar alături de Palazzo Grifoni, Palazzo Budini-Gattai, cel în care o anumită fereastră de la etajul al doilea are mereu obloane deschise. Fereastra are și o legendă veche, de prin secolul al XVI-lea … o poveste: Marele Duce Ferdinand I a fost nevoit să plece la bătălie după numai câteva luni de la căsătoria cu Bianca Cappello. Aceasta l-a salutat de la fereastră pe bravul ei soț care s-a îndepărtat călare. L-a așteptat în zadar toată viața, privind prin acea ferestră pe care o ținea mereu deschisă. Am asociat fereastra cu statuia ecvestră a lui Ferdinando I de Medici care este așezată în piață, chiar cu fața spre clădire…  Călătoria mea florentină începe așadar cu o poveste! 

Înapoi, la realitate. Treaba cu „hotel cu parcare” stă cam așa în Florența: te duci la hotel, recepționera cheamă pe cineva de la „garaj”, tu îți iei bagajele, el îți ia mașina și stabilești ziua și ora la care urmează să ți-o aducă înapoi. Garajul nu pare să fie prea departe, dar nici lângă hotel, așa cum credeam. Dacă îți uiți ceva în mașină lucrurile se complică, cu toate acestea  metoda asta te scapă de mult stres și de griji având în vedere aglomerația, așa că ne concentrăm pe ceea ce pare a fi cel mai frumos loc de pe pământ: Florența Renașterii, Florența familiei de Medici, a lui Leonardo și a lui Donatello, a lui Brunelleschi, Machiavelli, Dante, Boccaccio… Toate aceste nume celebre străjuiesc, din nișe exterioare, Piazzale degli Uffizi, într-o extraordinară paradă a statuilor, menite să ne amintească mereu că au existat și astfel de pământeni! Ce suflu, ce vibrație, cât entuziasm a cuprins această parte a lumii, câtă energie au degajat acești oameni astfel încât au creat epoci atât de strălucite!

În Florența am stat numai o după-amiază, dar ce după-amiază! A fost atât de puțin timp… am știut de cum am pășit pe străzile impregnate de istorie și de artă că voi rămâne cu regretul acesta.

Piazza del Duomo se afla foarte aproape de hotel, așadar a fost primul nostru obiectiv. Chiar din capătul străzii se vedea o parte din clădirea Catedralei Santa Maria del Fiore.

În primul rând, acest „fiore” mi-a stârnit curiozitatea. Una dintre variante, cea mai plauzibilă, ar fi că termenul se referă la floarea de crin, simbolul orașului, sau chiar la orașul în sine. Crinul alb este asociat mântuirii creștine, curățeniei sufletești și trupești, regalității, mândriei, renașterii. De asemenea, crinul este asociat Fecioarei Maria și, în plus, apare foarte des pe blazoanele nobiliare, în reprezentări stilizate.

Văzusem Bazilica în fotografii, dar realitatea întrece orice ilustrată. E mai mult, mult mai mult decât aș fi bănuit. Ansamblul este copleșitor, iar cupola lui Filippo Brunelleschi, celebră prin tehnica de realizare, este perfect armonizată cu prețiozitatea pereților. De departe, mai întâi cupola s-a „înfățoșat ochilor mei” (vorba lui Alecsandri)!

Fațada clădirii este din trei tipuri de marmură – verde de Prado, albă de Carrara şi roz de Maremma – desăvârșit îmbinate pentru a crea forme geometrice neașteptate. Din punct de vedere estetic, fațadele sunt ornate cu mozaicuri, ansambluri statuare, reprezentări biblice inserate inclusiv în nișele de deasupra porților, stucaturi dantelate, ornamente aurite. Dincolo de cele trei uși de bronz, ești copleșit de imensitatea spațiului luminat prin ferestre cu vitralii care pun în valoare monumentele, frescele lui Vasari, pietrele funerare, ceasurile vechi.

Catedrala Santa Maria del Fiore
Il Campanile di Giotto

Goticul turn-clopotniță proiectat de Giotto, Il Campanile di Giotto, este situat pe una dintre lateralele catedralei, dar este o atracție în sine. Și el și Baptisteriul, Battistero di San Giovanni Battista, au fațadele placate cu marmură în aceleași nuanțe, geometrie și arcade în armonie cu ornamentele de pe bazilică.

Clădirea octogonală a Baptisteriului se presupune a fi cea mai veche construcție din oraș. Pentru vizitatorii de o zi sau pentru căutătorii căii către Paradis atracțiile principale sunt, fără îndoială, cele trei uși, copii ale celor proiectate de Andrea Pisano (cel care a terminat și construcția clopotniței după moartea lui Giotto) și Lorenzo Ghiberti.

smart

Depistez imediat estul, nu pentru că aș avea cine știe ce abilități de orientare, ci pentru că fiind cea mai căutată, în jurul Porții estice, orientată spre catedrală, este cea mai mare aglomerație. Așadar, Poarta de Est sau Ușile Paradisului cum a numit Michelangelo monumentala lucrare a lui Lorenzo Ghiberti, („Sunt atât de minunate că ar putea împodobi Porțile Paradisului”, cit.Vasari) își merită cu prisosință celebritatea.

Sculptor și aurar, Ghiberti a câștigat competiția pentru realizarea celei mai prețioase uși create vreodată și se poate spune că și-a dedicat viața acestui proiect (chiar dacă sună clișeic). A finalizat proiectul după 27 de ani de muncă intensă, iar după alți trei ani a murit. Chipul lui a rămas imortalizat într-un medalion, în aurul porților, iar gândurile și le-a publicat în prima Autobiografie semnată de un artist. Basoreliefurile din cele zece casete ale Porții Paradisului sunt practic niște bijuterii care redau scene și personaje din Vechiul Testament, într-o narare minuțios lucrată în bronz aurit. Printre cei care au fost botezați aici a fost și Dante Alighieri, cel care a combinat diverse dialecte vorbite în acea perioadă, contribuind astfel la formarea unei limbi italiene standard. Casa lui Dante se află destul de aproape și poate fi vizitată.

Piazza della Repubblica

Părăsim Piazza del Duomo și o luăm pe Via Roma. Mă întreb dacă există vreun oraș mare în Italia care să nu aibă o Via Roma sau un Corso cu cele mai exclusiviste magazine! Piazza della Repubblica se află la câțiva pași. Deși forma actuală a pieței este relativ de dată recentă, ea a fost construită pe locul vechiului Forum roman. Îmi atrag atenția Colonna dell’Abbondanza (Columna Abundenței) și Arcone (arcul de triumf) care se evidențiază printre clădirile care înconjoară piața.

Fiecare loc pe unde trecem pare a avea o istorie pe care mi-aș dori să o aflu. Ajungem în Piazza del Mercato Nuovo. Locul e plin de tarabe la care se vând în special obiecte de pielărie: genți, haine, curele… Undeva, printre ele descoperim Fontana del Porcellino, replica statuii din marmură de la Galeriile Uffizi.

Imediat este frumoasa Piazza della Signoria unde ne sare în ochi inconfundabilul Turn Arnolfo, temniță pentru Cosimo Medici și Girolamo Savonarola. O copie a lui David de Michelango se află chiar în fața intrării în Palazzo Vecchio, centrul domniei familei de Medici, apoi sediul mai mulor instituții politice și executive. Întreaga clădire este un amestec paradoxal de măreție și austeritate.

Partea de jos a palatului pare mai degrabă o fortăreață, ceea ce spune multe despre secolele trecute. În interior însă, austeritatea e un termen necunoscut.

Ne simțim mai florentini pierduți prin mulțimea de italieni gălăgioși, stânși în fața Fântânii lui Neptun. Printr-o ironie, care nu-mi dau seama dacă este voită, lângă statuia zeului păgân al mării este marcat locul în care a fost ars pe rug Girolamo Savonarola, fanaticul inchizitor care aruncase pe foc, tot în această piață, reprezentări ale artei păgâne, obiecte ale „păcatului” (produse de înfrumusețare, oglinzi, haine, cărți laice) și oameni.

Din păcate nu avem timp să vizităm Galeria Uffizi. Marele nostru regret! Admirăm însă exteriorul și ne promitem că vom reveni. E imposibil să vezi totul când ai timp atât de puțin. Indiferent de alegere, cu un regret tot rămâi.

Ne-am răcorit cu o înghețată și ne-am îndreptat spre Ponte Vecchio. Îl asociez oarecum cu vechiul Pod al Londrei datorită prăvăliilor care se află pe el. Măcelăriile însă au fost înlocuite de magazinele cu bijuterii… dar cine are timp pentru așa ceva acum?! Este cel mai vechi pod din Florența și singurul care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de cea de la 1345 când a fost construit.

Are însă și niște adăugiri care țin de orgoliu și mai puțin de artă. Nu putea lipsi din peisaj Mussolini, nu-i așa? În 1939 s-a gândit să-i ofere lui Hitler, care își anunțase vizita, prilejul de a admira valea râului Arno chiar de pe pod, așa că a construit trei ferestre panoramice deasupra podului, în coridorul Vasari.

Coridorul Vasari. Cumva, am urmat și eu acest coridor construit de aceeași familie de Medici. Coriorul Vasari face legătura între Palazzo Vecchio – trecând Galeriile Uffizi, urmând apoi malul râului Arno, urcând apoi peste Ponte Vecchio – și Palatul Pitti. Rolul lui era acela de a asigura parcurgea, fără incidente, a acestui traseu de către membrii strașnicei familii de Medici.

Pallazo Piti e impunător. Observ și aici diferența dintre partea de jos a clădirii, în ceea ce privește numărul ferestrelor, și celelalte etaje. Desigur, asta nu are nicio legătură cu motivul pentru care multe dintre clădirile florentine foarte vechi au mai puține geamuri decât ar trebui. Cei care doreau să nu plătească „taxa de fereastră” își construiau case cu câteva geamuri sau astupau cât mai multe. În caul Palatului Pitti există iarăși o explicație legată de securitatea celebrilor locatari. Palatul este astăzi un complex muzeal care include, pe lângă galeriile de excepție, luxuriantele Grădini Boboli.

Pallazo Piti

Dată fiind multitudinea de atracții, pe care le întâlnești la tot pasul, toate obiectivele par apropiate. Cu o hartă te poți descurca destul de bine să le localizezi. Mai greu este însă să le descoperi istoria, detaliile și misterele. Florența trebuie văzută cu un ghid alături, altfel riști să treci pe lângă lucruri fără să-ți dai seama. Așa mi s-a întâmplat cu Basilica di Santa Croce, acolo unde sunt înmormântați Michelangelo, Galileo și Machiavelli. Pe mormântul celebrului autor al ”Principelui”  este inscripționat: Tanto nomini nullum par elogium (Nici un elogiu nu este pe masura unui asemenea nume). Mi se pare potrivit și pentru Florența!

buchette del vino

La întoarcere, uitasem de „Buchetiera din Florența” a prietenului Alecsandri, când am dat peste „buchette del vino”, mici ferestre tăiate în zidurile caselor proprietarilor de podgorii, care locuiau pe lângă Piazza della Repubblica. Acestea erau poziționate lângă intrările principale. Cei care doreau un pahar de vin băteau la ușă și aruncau monedele prin bucheta. Primeau apoi un pahar de vin rece adus direct din beci, fără să interacționeze cu cineva. Mă mir că nu au reluat ideea în pandemie!

A fost o vizită scurtă, dar foarte concentrată. Nu am simțit căldura sau oboseala, dar da, mi-a sărit inima din piept de câteva ori, ca într-un timid sindrom Stendhal. A fost copleșitor peste măsură și așa cum spunea Alecsandri, Florența te face să „îți simți ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri”.

Publicitate

14 gânduri despre „Florența: „Tanto nomini nullum par elogium””

  1. Prin 2013 am trecut doar pe o margine a Florenței. Atât de mult mi-a plăcut încât am vrut să rămân acolo, dar nu m-a lăsat șoferul pentru că destinația mea era Lazio Bologna.
    No, data viitoare mă voi duce cu bicicleta. 😄
    Weekend superb îți doresc, Capuccino! 😇

    Apreciat de 1 persoană

    1. 🙂 Neapărat trebuie să fie o dată viitoare! Despre Bologna am auzit numai de foarte bine,. A știut șoferul tău! 🙂 O săptămână faină, faină! 🙂

      Apreciază

      1. Daaa, îmi lipsește Italia. Ultima dată a fost în 2015. Vara asta am vrut să merg, dar sora mea a zis că nu-mi recomandă pentru că biletele cu avionul sunt foarte scumpe, plus blocaje și întârzieri. Așa că poate la anul se va adeveri. 😇

        O săptămână superbă îți doresc și eu! 😇🙏

        Apreciat de 1 persoană

  2. Crinul e al Sfântului Anton, din câte știu eu… Dar, fiind simbolul purității, are logică să fie asociat și cu Fecioara Maria. Eu știam, pentru ea, trandafiri albi și nu știu ce flori albastre, pentru că albastrul este considerat culoarea Maicii Domnului.

    Apreciat de 2 persoane

  3. FIRENZE ( FLORENȚA) este capitala culturală a Toscanei ! 🙂
    Înainte de plan-PANDEMIA de Covid-19 am vizitat de vreo 4-5 ori FLORENȚA ! 🙂
    Reușite imagini, frumoasă postare ! 🙂
    La mai multe asemenea postări ! 🙂
    Alioșa .

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: