Samuel Pepys – Jurnal

Mens cujusque is est quisque. (Cicero)

Samuel Pepys. Jurnal (1660-1669), în românește de Costache Popa și Ileana Vulpescu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965

Memorialistica – memorii, jurnale, cronici, autobiografii, corespondență, confesiuni, însemnări sau note personale – întreaga literatură de gen este o lectură fascinantă, cu toate că nu întotdeauna textele au fost scrise cu vreo intenție literară. Totuși, nu este exclus ca cei care au dorit să păstreze astfel o urmă a vieții lor, a frământărilor pe care le-au trăit sau o amintire a evenimentelor la care au fost martori să se fi gândit că înregistrările, indiferent de forma lor, ar putea fi citite de ochi străini, în viitor. Asta se poate presupune și despre Jurnalul lui Samuel Pepys, care, deși nu a fost scris pentru a fi publicat, din felul minuțios în care a fost redactat, legat și catalogat de către autor, putem deduce că acestuia i-a trecut prin gând sau poate chiar și-a dorit ca acest jurnal să fie citit după moartea lui. Mai mult decât atât, chiar dacă Pepys a stenografiat înscrisurile (după același sistem tahigrafic învățat la Cambridge și folosit frecvent de contemporanii săi, printre care și Isaac Newton), el a avut grijă ca, undeva în bibliotecă, să lase cheia de descifrare a sistemului de scriere. Caietele au fost decriptate și publicate într-o primă ediție, înainte de a fi fost găsit codul, astfel că există mai multe variante care redau textul fie decodat după cheia lăsată de Pepys, fie de dinainte, fie o îmbinare a celor două.

Volumul acesta, singura traducere în limba română din câte cunosc, are și plusuri și minusuri. Este o reeditare a ediției prescurtate și îngrijite de bibliotecarul de la Biblioteca Pepysiană din Cambridge, Sir Owen Frederick Morshead, și publicate de G. Bell and Sons, la Londra în 1932. Majoritatea pasajelor neincluse în acest text sunt relatări din viața intimă (mă gândesc că Pepys a codificat textul și din dorința ca tocmai aceste însemnări compromițătoare să nu cadă, prozaic, pe mâna soției sau, mai rău, a persoanelor influente despre care a scris în termeni nu tocmai măgulitori). Însă ceea ce lipsește din ediția în limba română sunt imaginile. În variantele britanice, editorii au inclus ilustrații relevante menite, pe de o parte, să recreeze imaginea epocii și, pe de altă parte, să agrementeze textul cu oarece umor.

La plusuri însă avem traducerea realizată de Costache Popa și Ileana Vulpescu și excepționala prefața semnată de nimeni alta decât Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Dar cine a fost Samuel Pepys? Personal, de numele lui m-am „lovit”  în două rânduri. Prima dată, în timp ce savuram un delicios Eton mess la una dintre mesele din fața pubului londonez cu nume straniu, „The Hung, Drawn & Quartered” (Spânzurat, decapitat și spintecat), am zărit pe unul dintre zidurile sale exterioare cea mai bizară inscripție „I went to see Major General Harrison hang, drawn and quartered. He was looking as cheerful as any man could in that condition. Samuel Pepys, 13th October 1660”. Carevasăzică de aici și-a luat numele restaurantul.

Mi-am notat undeva în minte să caut despre acest domn. Aproape uitasem de el când am fost la Cambridge și am dat peste Biblioteca Pepys (Pepysiană) de la Colegiul Magdalen. Biblioteca lui Samuel Pepys – documente, incunabule și cărți rare (vreo 3000)  – și obiecte de mobilier care-i aparținuseră acestuia alcătuiesc acum o frumoasă colecție publică. Printre cele mai importante documente păstrate acolo sunt cele șase volume manuscrise ale jurnalului pe care autorul l-a ținut timp de 10 ani – de la 27, la aproape 37 de ani -, între 1659 și 1669, documente din care este extras și textul inscripției pe care o zărisem.

Samuel Pepys (1633 – 1703) era fiul unui modest croitor londonez. Nu făcea parte din casta nobiliară, dar a urmat studii la Cambridge și a ajuns un înalt funcționar al Amiralității Britanice. Se bucura de  protecția lui Edward Mountagu, lordul Sandwich, pe care îl numește în jurnal My Lord. Și-a început Jurnalul în prima zi a anului 1659, cu câteva luni înainte de a fi numit în mult doritul post de secretar, care i-a adus nu numai un venit considerabil, ci și o poziție socială privilegiată. A renunțat să mai noteze în Jurnalul în ziua de 31 mai 1669 din cauza problemelor de vedere cu care se tot confruntase în ultimul timp. Șase luni mai târziu, în același an, soția lui va muri, la numai 29 de ani, răpusă de tifos.

Era un orator desăvârșit, frecventa biserica cu regularitate, nu rata nicio reprezentație a trupelor de teatru londoneze și era un fin cunoscător al muzicii. Cânta la flaut, clarinet, vioară…. Cel mai mult însă prețuia cărțile pe care le procura ori de câte ori avea ocazia. Considera educația una dintre obligațiile unui bărbat, de aceea s-a îngrijit ca fratele lui mai mic să studieze la Cambridge, la Christ’s College. El însuși absolvise Magdalen College.

În rest, se bucura întotdeauna de o masă copiosă și cu vin din belșug și era un mare admirator al femeilor … și chiar mai mult. Un om de lume, cum ar spune bunica mea.

Din primele rânduri ale Jurnalului aflăm că, la acel moment, Pepys locuia împreună cu soția și cu singura lor sevitoare pe Axe Yard, o stradă care se afla foarte aproape de actuala și celebra Downing Street. De altfel, din Jurnal aflăm că, la un moment dat, domnul George Downing – cel care va da și numele străzii – îi devenise un fel de șef, „e un om atât de zgârcit, că nici nu vreau să-l văd” (p. 69).

La început se descurca destul de greu și era nevoit să împrumute bani de la prieteni pentru cheltuielile de zi cu zi. Din propriile povestiri reiese că era genul mercantil și foarte chibzuit atunci când venea vorba de bani. Ținea evidența fiecărui împrumut, a câștigurilor și a cheltuielilor cu o rigoare care ar fi obosit pe oricine altcineva. De altfel, începuse să-i placă filosofia binefăcătorului său: „în general nu leafa îmbogățește pe om, ci prilejurile de a câștiga bani pe de lături, cât este în slujbă” (p. 77). Nu poate să nu mă uimească și uneori să mă amuze excesiva și permanenta lui grijă pecuniară: „cheltuielile cu mobilatul casei sunt atât de mari, încât mă tem că n-am să le pot acoperi dacă nu desfac una din pungile mele de o sută de lire” (p. 82). De altfel, când termină câte un caiet în care își scrie jurnalul și la finalul fiecărui an, face o scurtă analiză a stării sale financiare, care se reflectă, desigur, și în numărul din ce în ce mai mare de servitori. Pe tot parcursul lecturii am încercat zadarnic să-l disociez de Dinu Păturică al nostru.

Autoritar, energic și mereu în mișcare, a fost martorul perfect al epocii lui. A înregistrat fiecare eveniment, major sau casnic, cu aceeași rigurozitate. A descris actualitatea vremii succint și exact. A prezentat societatea și transformările prin care trecea „statul”, de la celebrul moment Rump Parliament – epurarea parlamentară din 1648, dizolvarea și, în final, repunerea lui în drepturi. Suntem în plină revoluție engleză, iar Pepys a înșiruit evenimentele recent traversate de Anglia republicană, condusă de controversatul Oliver Cromwell, unul dintre semnatarii sentinței de condamnare la moarte a regelui Carol I, devenit apoi Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. La doi ani după moartea lui Cromwell, regaliștii au recâștigat puterea, iar trupul i-a fost dezgropat, spânzurat și decapitat și apoi îngropat la piciorul spânzurătorii, alături de ceilalți vinovați de regicid. Ură grea! De altfel, am găsit în Jurnal și fragmentul care mi-a atras atenția pe zidul pabului din Londra: „am ieșit până la Charing Cross, ca să văd cum îl spânzură și-l spintecă în patru pe generalul-maior Harrison, căci acolo a avut loc execuția; dânsul părea cât se poate de vesel și bine dispus pentru un om în atare situație. S-a tăiat apoi funia, iar capul și inima au fost arătate mulțimii, la care au izbucnit strigăte puternice de bucurie.” Cu toate că era un act de răzbunare pentru uciderea lui Carol I, Pepys nu a împărtășit întrutotul entuziasmul mulțimii. Întors acasă și-a manifestat furia distrugând un coșuleț. Categoric, a fost afectat de ceea ce văzuse.

S-a îmbarcat și a plecat pe mare împreună cu protectorului lui, Edward Mountagu. La Haga l-a întâlnit pe regele Carol al II-lea aflat, la începutul anului 1660, în exil, iar toate acestea au condus, indirect, la obținerea postului de secretar al Consiliului Marinei. Această funcție i-a schimba cu totul modul de viață. De unde până atunci fusese nevoit să bată un cui în perete pentru a avea unde să-și așeze pelerina, acum s-a mutat într-o casă nouă cu perdele verzi de serj și tapet de piele aurită. În plus, noul statut îi permitea să fie destul de des în preajma regelui. Asta i-a dat prilejul să observe și să critice (în paginile jurnalului) comportamentul nesăbuit al noului suveran.

A făcut portretele celor mai cunoscute personalități ale vremii și ale membrilor familiei regale, a descris vestimentația, comportamentele în detalii cotidiene, moravurile și principiile epocii astfel încât avem un tablou complet al societății londoneze din secolul al XVII-lea. A fost prezent în miezul acțiunii, cautând permanent să afle ce se întâmplă, mergea zilnic la birou, frecventa restaurantele, teatrul și biserica, se implica în îndrăznețe aventuri amoroase, organiza acasă dineuri pentru a-și etala argintăria în fața prietenilor, aranja mariaje, mergea la cumpărături prin diverse prăvălii și librării, își vizita zilnic cunoștințele… Mă întreb însă cum a putut să fie atât de activ, îmbrăcat, după moda vremii, în haine greoaie, veste lungi cu gulere din dantele, pelerine sau mantale cu manșete largi, pantalonii bufanți, scurți până la genunchi și înzorzonați cu panglici și, peste toate, cu celebrele peruci cârlionțate.

Cu toate acestea, nu a ratat niciun eveniment: revenirea lui Carol al II-lea în Anglia, încoronarea din 23 aprilie 1661, ceremoniile regale, toată înșiruirea de execuții de pe Tower Hill și Tyburn, războaiele de cucerire și consecințele lor în plan uman, a surprins condiția femeii, a servitorilor, a soldaților și a răniților de război, vânzarea orașului Dunkerque, introducerea impozitului pe avere, dar și pagini impresionante despre ciuma care a lovit Londra începând din aprilie 1665 și despre incendiul, The Great Fire of London, din 1666.  Pepys descrie în detalii cutremurătoare drama prin care au trecut atunci locuitorii City-ului, dar, nu omite să ne spună și cum și-a îngropat el vinul și cașcavalul pentru a le salva din incendiu.

Mâncarea era o altă mare plăcere a lui, iar dacă citesc lista cu meniurile servite la numeroasele restaurante pe care le frecventa împreună cu soția sau cu prietenii, îmi explic frecvența gutei în rândul personajele despre care povestește: măruntaie de curcan gătite în grăsime, pate, plăcinte, pui împănat cu slănină, mâncare de măduvă de oase, buture de berbec, bere de Margate, bere mum (bere neagră din Germania), pulpă de vițel, mâncare de pasăre (trei pui și douăsprezece perechi de ciocârlii), limbă de vacă, heringi, crevete și brânză, mâncare din carne sărată de vacă și morcovi, scrumbii afumate la mic dejun, pulpă de berbec, botargo (icre de ton), jigou de berbec în cocă … carne și iar carne.

În ceea ce privește colecția sa de cărți, Jurnalul ne oferă multe detalii despre modul de constiture a ei, precum și mențiunile testamentare în legătură cu soarta bibliotecii. După câteva acte redactate, anulate, refăcute și apoi adnotate, celebra bibliotecă i-a revenit unui nepot, John Jackson, fiul Paulinei, sora mai mică a lui Samuel Pepys, cu instrucțiuni clare de păstrare intactă într-un spațiu special creat în cadrul unei universități. Dispozițiile sale testamentare sunt respectate întocmai și astăzi, după mai bine de 300 de ani.

„Am petrecut după pofta inimii, cum îmi place mie să petrec, aceasta fiind răsplata trudei noastre și ceea ce ne putem dori în astă lume”. (p. 534)

8 gânduri despre „Samuel Pepys – Jurnal”

  1. Foarte interesant, jurnalul prezentat ! Merci !
    În timp ce citeam aceasta frumoasa recenzie, cautam sa compar personajul din jurnal, cu un alt personaj cu si mai multe posibilitati si har, pe care le-a primit de la Dumnezeu în dar, iar la final, l-am asociat cu înteleptul rege al evreilor, Solomon, care a trait o viata de huzur si lux pâna la batrânete, si totusi la final lasând cititorul neavizat cu un gust descurajant si amar:
    „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, totul este deşertăciune!”
    https://biblia.resursecrestine.ro/eclesiastul/12
    Însa în urma cu doua milenii, un alt Om a lui Dumnezeu scrie:
    Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.
    https://biblia.resursecrestine.ro/1-corinteni/13
    O vara minunata, sublima, binecuvântata cu bucurii, împliniri, pace si Lumina !

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: