Lene, fachirism, morfină

„Cărțile sunt notele, iar vorbirea este muzica.” (p. 25)

În opinia mea, Rusia are un soi de obsesie a monumentalismului pe care și-l manifestă deopotrivă în artă – arhitectură, muzică, balet; în sport – patinaj artistic; în literatură… Cehov însă e altceva. Înlocuiește proverbiala grandoare rusească cu banalitatea, cea care absoarbe orice urmă de idealism sau de sens. Personajele sale se lase digerate, cu o seninătate absurdă, de situații și stări greu de explicat, în care se complac cu indiferență. Deși nu au nimic în comun cu impunătoarele caractere care populează literatura rusă, personajele lui Cehov sunt memorabile tocmai prin lipsa de reacție, prin abandonul fără șovăire. În povestirea Sala nr. 6, trad. S. Sanielevici, Ed. a II-a, București: Cartea Rusă, 1949 (în reeditările ulterioare titlul a fost tradus Salonul nr. 6), Cehov își supune personajul principal iadului pe care îl ignorase cu nepăsare.  E vorba despre Andrei Efimici, un medic lipsit de vocație, plafonat, plictisit și demotivat, incapabil să se impună în vreun fel.  Entuziasmul de la început dispăruse, iar acum abia dacă mai trecea pe la pacienții lui, închiși într-un pavilion special pentru persoane cu tulburări psihice. Cei cinci bărbați din salonul numărul 6 erau prost hrăniți, tratați necorespunzător și nu primeau decât vizita bărbierului și a paznicului, un grobian rutinat și violent. Mizeria și dezinteresul domneau în spital, sub îngăduitoarea privire a medicului. Acesta era mai degrabă pasionat de „conversațiile inteligente” cu dirigintele poștei, Mihai Averianici, decât de consultațiile de care ar fi trebuit să se preocupe. Știa ce se întâmplă: „toată rânduiala spitalului, ca și acum 20 de ani, e întemeiată pe hoție, flecăreală, intrigă, cumetrie, șarlatanie grosolană; și spitalul, ca și până acum, e un așezământ imoral și în cel mai înalt grad vătămător sănătății.” (p. 28). E conștint și de spectaculoasele progrese făcute de medicină în ultimii ani. Și atunci, nu pot să nu mă întreb, de ce nu încearcă să schimbe ceva. „Tată-meu mi-a dat învățătură bună, dar sub influența ideilor vremii m-a pus să mă fac doctor. Cred că dacă atunci nu l-aș fi ascultat, m-aș afla acum în chiar centrul mișcării intelectuale.” (p. 25) Cam așa s-ar explica letargia sa profesională. În plus, desconsideră toate cuceririle științei, atâta timp cât niciuna dintre ele nu poate aduce omului nemurirea. E de o indiferență supărătoare!

Altfel stau însă lucrurile cu tânărul lui ajutor, dr. Evghenie Fedorovici Hobotov. Deși venirea lui ar putea readuce speranța în ceea ce privește reorganizarea spitalului, a condițiilor și a tratamentului, planurile lui Cehov sunt cu totul altele. „Nu există pe lume niciun lucru bun, la originea căruia să nu găsești putregaiul.” (p. 19)

Și încă ceva, numele personajelor rusești mi-au dat mereu de furcă, dar trebuie să spun că spiritul rus este cel care are cea mai uzuală onomastică hipocoristică, cel puțin în literatură. Până și aici există o Dariușca.