Biblioteca din Paris

Semnat, cineva care știe

E puțin probabil să citești ceva despre perioada ocupației naziste din Paris, în care să nu se amintească despre scrisorile josnice prin care erau denunțate persoanele de origine evreiască. Biblioteca de Paris” de Janet Skeslien Charles, trad. Simona Săsărman, Litera, 2020 , cu tot romantismul din titlu și din imaginea de pe copertă, este despre război, denunțuri, lipsuri, curaj și despre a învăța din toate astea. Și, desigur, este despre bibliotecă. Franțuzoaica Odile se angajează la Biblioteca Americană din Paris chiar înainte ca orașul să fie străbătul de fiorul rece: „vine războiul”. Autoarea romanului a început prin a alterna capitolele în care ne vorbește despre Franța anilor ‘40, cu cele în care o regăsim pe Odile, patruzeci de ani mai târziu, într-un orășel din SUA.

Între cele două mari conflicte (Războiul Mondial și Războiul Rece, de care cred că autoarea e intrigată pentru că îl tot evocă, deși personajele nu par să aibă vreo legătură directă cu el), nu există, practic, nicio acțiune. Autoarea se folosește de întâlnirea dintre Odile (aflată acum la o vârstă venerabilă) și adolescenta Lily, pentru a reconstitui atmosfera sumbră a Parisului din vremea ocupației și, desigur, înduioșătoarea formă de rezistență prin lectură, întreprinsă atunci de bibliotecari. Pentru prima dată, ocupanții germani sunt prezentați în postura lor de oameni educați, departe de a fi lipsiți de umanitate și conștienți de ravagiile pe care le produc ei și războiul lor. Nu trupele naziste sunt însă subiectul cărții, ci, mai degrabă, parizienii, cei rămași să înfrunte, fiecare în felul lui, inimaginabilul. Și astfel prind viață portrete ale unor oameni care au intervenit în viețile celorlalți,  uneori cu sensibilitate și speranță, alteori deraindu-le dramatic traiectoria.

Cel mai înfiorător portret pe care-l creionează autoarea este cel al denunțătorului, întruchipat de una dintre cititoare. Semnate sau anonime, „scrisorile-ciori”, cele prin care se făceau atenționări, cu date exacte despre existența unor persoane de origine evreiască, nu erau altceva decât acțiunea cât se poate de conștientă, dar total lipsită de umanitate a celor care încercau în acest fel să-și regleze frustrările. Sigur că e o întreagă teorie legată de psihologia turnătorului, iar exemple găsim oriunde am privi în istorie. Denunțătorii, turnătorii, informatorii, persoanele de sprijin… sau cum se mai numesc ei astăzi, au un mare punct comun: simulează apartenența la comunitatea în care trăiesc și pretind că doresc doar binele ei,  în timp ce compun rapoarte defăimătoare, fără a avea neapărat o miză. Oameni mici, fără onoare! Și, mai rău, stigmatul nu piere odată cu ei. Totuși, nu pot să nu mă întreb: oare ce au simțit atunci când au aflat despre consecințele faptelor lor? Mi-e greu să cred că nu i-au mișcat imaginile din lagărele în care au sfârșit cei pe care i-au denunțat. Oare i-a bântuit acea imagine vreo clipă?  Sau… cine știe cât hău poate fi în sufletul unui astfel de om.

Pe de altă parte sunt bibliotecarii, cei descriși în carte. Între ei se remarcă Miss Reeder, directoarea bibliotecii, un personaj cât se poate de real.  Înțeleg că personajele nu numai că au existat, dar au și înfruntat cu un curaj aproape inconștient orice risc, pentru a duce oamenilor cărți. Autoarea a aflat despre ei când a primit o slujbă la Biblioteca Americană din Paris (cea de acum) și, ca un gest de admirație, a prezentat faptele în carte. Se vede că are și o pasiune pentru clasificarea zecimală Dewey, iar pe parcursul cărții încearcă să încadreze totul într-una dintre cele nouă grupe. În mod ironic, tocmai indicele CZU al cărții, aflat pe verso-ul paginii de titlu, este greșit (sau, să zic, incomplet).

Manierele și delicatețea lui Odile, femeia însingurată care și-a pierdut întreaga familie și care poartă un secret care o macină, sunt completate de candoarea fetiței din vecini, Lily. Și ea are o poveste, iar Odile devine meditatorul, modelul și mentorul ei. Pentru fiecare însă, cealaltă reprezintă salvarea.

Și iarăși mă gândesc că e în ordine dacă nu poți fi mereu drept, dar nu ai nicio scuză să nu fii bun.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s