”singura mare copilărie”

Satul trăiește în mine” (L.Blaga)

În ultimul timp am citit câteva discursuri interbelice, interesată de limbaj, de elocvența vorbitorului, de intensitatea expuneri, de temele abordate și, mai ales, de consistența în timp a ideilor exprimate. Fără a avea neapărat o legătură între ele, discursurile rostite de personalități precum Iorga, Titulescu, George Enescu, Ioan Lupaș, Goga, Constantin Rădulescu-Motru… sunt  extraordinar de însuflețite. Da, însuflețit este cuvântul potrivit.

În broșura de numai 28 de pagini, „Elogiul satului românesc, discurs rostit la 5 iunie 1937, în ședință solemnă, de L. Blaga, cu răspunsul d-lui I. Petrovici”, din colecția Academiei Române, Discursuri de recepție, numărul LXXI, tipărit de Monitorul Oficial și Imprimeriile statului.Imprimeria națională, București, 1937 – se află unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată.


Acest discurs a fost subiectul unui examen semestrial și m-am bucurat să-l recitesc acum, după atâția ani. Mi-amintesc că cerința profesorului examinator a fost oarecum neașteptată: a insistat să alcătuim propriul nostru elogiu  al satului, să prezentăm o viziune absolut personală, dar cu trimiteri și argumente pro și, eventual, contra la discursul lui Blaga. Textul m-a cucerit de la prima lectură și nu mi-a pus probleme. Ceea ce m-a încurcat puțin a fost expunerea propriei versiuni asupra satului. Asta pentru că nu am avut prea multe legături cu el. În copilărie am petrecut foarte puțin timp la bunici, dintr-un motiv …copilăresc. La 3 ani mi se spusese că tata a decedat. Însă nimeni nu s-a gândit să-mi explice sensul acestui cuvânt. Așa că în căpșorul meu au început să se nască, pe parcursul anilor, diferite idei. Ce putea să însemne că un om a decedat?  M-am gândit că nu poate fii decât o variantă a plecării, pentru că, pe atunci, moartea era de neconceput. Până târziu, am fost foarte sigură că tata se va întoarce numai după ce îi voi dovedi că îl merit. Oricum, îmi făcusem un plan: atunci când tata se va întoarce trebuia să fiu acolo unde mă lăsase, adică acasă. Mă gândeam că dacă nu mă găsea și nu înțelegea cât l-am așteptat, ar fi fost îngrozitor de dezamăgit. De aceea, refuzam constant să fiu lăsată la bunici pe perioada vacanței (cu plânsete, promisiuni și rugăminți fierbinți). Nu voiam în ruptul capului să ratez momentul întoarcerii lui, un moment pe care mi l-am imaginat de sute de ori! Era micul meu secret care mă făcea să am o atitudine sfidătoare față de copiii răutăcioși de la bloc și de colegii de clasă care-mi repetau disprețuitor că eu nu am tată. Abia așteptam momentul întoarcerii lui, când le voi putea demonstra tuturor că am avut dreptate, că a fost ”doar” decedat.

Aveam o vârstă ridicol de mare când am început să accept acel adevăr pe care cred totuși că-l știusem tot timpul. Dar era târziu pentru a mai recupera  ”singura mare copilărie” (p.4). Îmi amintesc totuși, cu multă nostalgie, cele câteva vizite la bunici. Așadar, în expunerea pentru examen m-am axat pe senzațiile pe care mi le aminteam: mirosul ierbii cosite și luminițele licuricilor, gustul aguridei, liniștea care se așeza seara și iubirea cu care eram strânsă în brațe de către bunici. Satul a pătruns astfel, discret, în sufletul meu, dacă nu cumva era acolo dintotdeauna… iar eseul lui Blaga este într-adevăr cuceritor. Îmi pot imagina emoția celor care l-au ascultat pentru prima dată, în ședința solemnă a Academiei Române, prezidată de Regele Carol I. Conform tradiției, primirea unui nou membru în Academia Română se face numai după ce se eliberează un loc. În acel moment însă, se dorea lărgirea numărului de membri, așa că Blaga nu a mai adus, așa cum se cuvenea, ”elogiul unui nemuritor dispărut trupește” (p.3), adică un omagiu predecesorului său. Totuși, viitorul academician vorbește în  discursul său  ”despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc” (p. 3).

În astfel de discursuri, prețiozitatea autorului este justificată de solemnitatea momentului și de calitatea audienței, dar textul lui Blaga se remarcă prin extraordinara naturalețe cu care descrie lucruri simple, cunoscute, dar rareori rostite. Textul te atinge cu o subtilitate pe care numai un român o poate înțelege cu adevărat. E tulburător!


Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin, ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc”. (p. 11)

7 gânduri despre „”singura mare copilărie””

  1. M-am nascut la sat, iar primii 9 ani ai copilariei mi-au intrat definitiv în memorie si în fiecare celula din corp, iar visul meu etern, nemuritor, de atunci si pâna azi, este întoarcerea la locul natal, care mi-a format fiinta, caracterul si gusturile de originalitatea, simplitatea, naturaletea, franchetea si nobletea omului pamântului, cerului, codrului, livezilor, pârâului, câmpului si lanurilor de grâu si porumb în bataia vântului din vara pâna în toamna târziu, un autentic Paradis de nedescris. Acest dor de întoarcere a timpului, devine din ce în ce mai apasator, chiar daca uneori m-am plâns parintilor ca n-am avut copilarie, azi realizez ca 9 ani au fost o feerie vesnicie. Merci pentru superbele partasii, din tot ce afli si ce stii !
    Zile senine, relaxante, binecuvântate si luminate de lumini originale, naturale si adevarate, drag Suflet frumos !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s