Seducătorul domn Nae

Solar și tenebros, luminos și întunecat de umbra demonică a lucidității tăioase, flegmatic și stihial” (p. 181)

Omul acesta are ceva…  ceva înfiorător!

… atitudine tulburătoare, privire inteligentă și pătrunzătoare, un magnetism mefistofelic, un mister în întreaga lui apariție. Cu siguranță este (era) fermecător și șarmant, iar dacă în lucrarea de față este prezentat ca fiind un seducător, atunci așa trebuie să fi fost.  Nu-mi rămâne decât să-mi desprind ochii de la imaginea de pe copertă și mă concentrez asupra textului.

Așadar, Tatiana Niculescu, Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu”, București, Humanitas, 2020. Autoarea îmi pare genială! A scris mai multe biografii interbelice, ficțiuni istorice și romane într-un stil cu totul particular, lipsit de prețiozitate și cu o evidentă plăcere de a povesti. Pentru mine, farmecul unei povestiri constă în ton, în cursivitate și în detalii.  Dacă se mai adaugă și un subiect ca acesta, atunci mă pot declara încântată.

Biografia lui Nae Ionescu este mai mult decât o poveste de viață, este mai degrabă imaginea în detaliu a unei epoci aproape uitate. Pe Nae Ionescu nu l-am întâlnit în timpul studiilor. De existența lui am aflat mai târziu, când l-am descoperit pe Mircea Vulcănescu. Dar asta este o altă poveste.

A venit momentul să cunosc misteriosul personaj interbelic, Profesorul care a pus pe jar gândirea academică românească, lumea politică, protipendada Bucureștiului și inimile câtorva femei. Pentru aceasta, autoarea ne poartă înapoi în timp, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când îl regăsim pe bunicul dinspre tată,  Stroe sin Ivașcu Vișan, un țăran clăcaș dintr-un sat din Brăila, dârz și neclintit, susținător al Unirii și deputat în divanul ad-hoc al Munteniei.  De la el pare să fi împrumutat Nae Ionescu ambiția. Aflăm și despre originile grecești sau aromâne dinspre mamă, dar și despre copilăria întreruptă brutal după moartea tatălui. E greu de explicat felul în care trauma pierderii unui părinte afectează copilul și chiar adultul de mai târziu, dar această confruntare cu durerea declanșează acele mecanisme de auto-protecție care pot lua forme infinite de manifestare. De cele mai multe ori, ceilalți nu percep decât comportamentele prin care încearcă să-și ascundă descurajarea, iar acestea au făcut din copilul Nae Ionescu un rebel și un răzvrătit. Elevul ambițios și silitor, premiant an de an, s-a transformat într-un adolescent indisciplinat, cu nota scăzută la purtare și exmatriculat înainte de absolvire, pentru ideile sale naționaliste. Își exprima mult prea ostentativ admirația pentru scrierile lui Max Stirner, prin care acesta promova ideea că “propriul interes este singurul motiv legitim de acțiune, iar egoismul baza realității” (p. 27). Mai târziu, ecouri ale acestor lecturi de tip manifest se vor regăsi în gândirea lui Nae Ionescu. 

Cu ajutorul rudelor înstărite a reușit totuși să-și dea examenele și să se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. La sosirea în capitală părea “un provincial singuratic, un neadaptat în răspăr cu lumea, un precoce mizantrop, un tânăr urmărit de melancolie, dar, în același timp, crește în el un bărbat în care clocotesc dorința de afirmare și ambiția de a-și construi un destin aparte“ (p. 38).  

În 1911, student fiind, s-a îndrăgostit de una dintre colegele de la secția germană, Elena-Margareta Fotino, cu care s-a logodit chiar înainte de a pleca la Universitatea catolică din Gottingen. I-a devenit soție după 5 ani, au avut împreună doi băieți, după care relația lor s-a destrămat și au trăit vieți separate. Perioada studenției a fost marcată de sărăcie (“izvorul răului’ ) și de dorul de viitoarea soție:  “și nu cer nimic altceva decât pe tine; înțeleg să fac cu societatea și cu viața un contract: condițiile mele sunt acestea; mi se acceptă, bine; nu, eu ți-o spun hotărât: rup contractul” (p. 57). Starea de spirit i se reflecta și în preocupările  academice. A încercat să conceapă un nou sistem filosofic,  propriu,  bazat pe pesimism.

A părăsit la timp Gottingenul și s-a mutat la München, unde a fost cuprins iarăși de entuziasmul începutului. Străbătea străzile elegante și frecventa cafenele celebre unde este foarte posibil să se fi intersectat cu un tânărul pictor amator, care încerca să-și vândă peisajele, singuraticul pe atunci  Adolf Hitler. A experimentat toate stările provocate de efervescenta viață culturală a marelui oraș și de noile curentele filosofice germane. A început să fie interesat de studiul religiei dintr-o perspectivă periculoasă, cea care avea să provoace grozăvia de la mijlocul secolului al XX-lea și de misticismul pe care-l găsea fascinant… dar ceea ce l-a cucerit cu adevărat a fost lucrarea lui Huston S. Chamberlain, un britanic filogerman cu o biografie interesantă. În  “Fundamentele secolului XIX” (Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts), care se dorea a fi o istorie a secolului al XIX-lea, autorul face din teoria raselor “cheia civilizației europene”, iar laitmotivul cărții este superioritatea de rasă. Aceasta va deveni cartea de căpătâi a tânărului Nae Ionescu, în care va găsi o viziune închegată asupra a ceea ce el numea evoluția spiritului european. De altfel, Nae Ionescu nu a ezitat niciodată să-și manifeste admirația pentru poporul german și pentru ideea vremii: unitatea dintre stat și rasă.

S-a întors în țară cu puțin înainte de asasinatul de la Sarajevo și de consecințele de neimaginat pe care le-a avut. Profesorii români îl presau să-și definitiveze teza de doctorat, dar răspunsul lui Nae Ionescu era invariabil: ”dacă există pe lumea asta conștiința scrisului și responsabilitatea pentru fiecare vorbă pusă sub iscălitură pe hârtie, apoi eu o am cu siguranță” (p.87). Dar nu pedanteria științifică i-a amânat planurile, ci războiul.

Odată cu ieșirea României din neutralitate și intrarea în război împotriva Germaniei, toți cetățenii români aflați pe teritoriul Germaniei au fost considerați prizonieri și au fost duși în lagăre. Nae Ionescu se afla împreună cu soția la München, așa că a devenit prizonier de război, reținut într-un castel din orășelul Cele, de lângă Hanovra. Prizonieratul acesta semăna mai mult cu o vacanță în care singurele preocupări erau concertele zilnice, lecturile,  competițiile sportive, proiecțiile de film. Peste toate acestea plutea însă o permanentă îngrijorare pentru starea soției sale care aștepta un copil. A fost eliberat după un an și mai multe intervenții. Viața în Germania Primului Război Mondial nu era deloc ușoară, așa că și Nae Ionescu s-a izbit din plin de neajunsurile sărăciei și de incertitudini deprimante. S-a angajat ca ziarist la Tyrolia și locuia într-o modestă pensiune împreună cu soția, cu băiatul Radu Mircea și cu nou-născutul Răzvan. După armistițiu au urmat demonstrații și contra-demonstrații, lupte de stradă, execuții, revolte care au dus Bavaria în pragul unui război civil. A fost, cu certitudine, martorul evenimentelor care au schimbat pentru totdeauna Europa.  “În matricea experienței lui germane se așeza pe neștiute moștenirea bunicului Stroe Ivașcu, de participant direct la istoria timpului său. “ (p. 106)

Reveniți într-o Românie total schimbată, cei doi soți au fost nevoiți să trăiască din nou separați și nu după mult timp ruptura a fost definitivă. Deși ea nu a încetat să-l iubească, el a trăit o viață plină de galanterii și scandaluri amoroase.

Și-a început cariera ca director de studii și profesor de germană la liceul militar de la Mănăstirea Dealu, apoi ca profesor la Universitatea din București. S-a remarcat în calitatea de dascăl, dar s-a implicat și în activități de aducere în țară a cărților tipărite în Europa, prin nou înființata Centrală a Cărților finanțată de bancherul Aristide Blank. Gândirea lui Nae Ionescu, împărțită în egală măsură între filosofie și teologie, și-a pus desigur amprenta și pe politica de achiziție a cărților. Vladimir Ghica i-a mijlocit câteva contacte cu editurile religioase de la Paris și i-a trimis cărți pe care le-au dezbătut intens prin corespondență. Nae Ionescu i-a trimis monseniorului, la rândul său, câteva dintre lucrările proprii, iar după ce acesta le-a parcurs, i-a spus nonșalant că sunt bune de aruncat. E posibil ca monseniorul să-i fi testat astfel vanitatea, după cum e posibil și ca acesta să fi fost motivul rezervei filosofului de a-și construi și publica opera. Cu timpul, Nae Ionescu a devenit un înverșunat opozant al ideii susținute de Vladimir Ghica, de unificare a Bisericilor și a inițiat o amplă mișcare de renaștere ortodoxă, promovată mai ales în articolele din rubrica duminicală a ziarului Cuvântul. A devenit foarte critic la adresa capilor Bisericii, ceea ce i-a atras mânia patriarhului Miron Cristea, care a insistat ca, pe zidul exterior a bisericii patriarhale, unde este reprezentată Judecata de Apoi, diavolul cel mare să aibă chipul lui Nae Ionescu. Mi-amintește de Leonardo da Vinci care a amenințat un preot cu aceeași procedură atunci când era sâcâit să termine o pictură murală.

Atunci când preda, amfiteatrul era arhiplin. El era Profesorul, un lup viforos, un adevărat iluzionist intelectual, un vrăjitor al minților tinere, un dresor de concepte. Studenții lui, discipolii, printre care Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade îl priveau cu o desăvârșită admirație și se simțeau literalmente ”aleși pentru un proiect cultural echivalent cu un destin” (p. 145). Uluitor! Acestui portret i se adaugă și imaginea creată de mondenele sale aventuri și relații amoroase. Cea mai răsunătoare dintre ele, cea cu excentrica Maruca Cantacuzino, i-a deschis porțile unei lumi cu totul exclusiviste, ”lumea politică a vremii, unde se țes marile proiecte și intrigile, se răspândesc informații de culise ori bârfe de alcov, se fac și se desfac alianțe și înțelegeri electorale” (p. 164).  Odată cu el devenim și noi martorii acelor vremuri frământate, marcate de aspirații mai mult sau mai puțin naționaliste, de curente antisemite și mișcări care au dus la formarea ”Legiunii”. Carlist convins, Nae Ionescu împărțea la vremea aceea cu regele mai cu seamă preocupările culturale. Devenise un personaj destul de prezent în cercurile aristocratice și în cele apropiate regelui. Dacă în prima parte a vieții îi plăcea să spună că e țigan și că se trage din neamul voievodului Răzvan, acum se dorea un aristocrat al gândirii, iubit de înalta societate.

Maruca Cantacuzino începuse să se distanțeze de acțiunile lui Nae, considerând că s-a folosit de ea pentru a accede în cercurile politice. Relația lor s-a sfârșit în iulie 1933, dar fiecare a trăit momentul la intensități diferite: ea a încercat să se automutileze, el se delecta cu o nouă iubire – Lucia Popovici-Lupa, fiica profesorului și legionarului Niculae O. Popovici-Lupa. ”Nae Ionescu părăsește lumea boierimii de viță a Marucăi și își face intrarea în familia legionară” ( p. 186).

Dacă această nouă relație îi va asigura confortul sentimental pentru următorii șase ani, opțiunile politice i-au zguduit viața. Evident atras de idealurile legionare care aveau puternice accente de susținere a ortodoxiei și de-a dreptul impresionat de Corneliu Zelea Codreanu, Profesorul a declarat ulterior că toate acestea făceau parte dintr-un plan al regelui prin care îi încredințase lui misiunea de a face din mișcarea legionară Partidul Unic de Stat al Dictaturii Regale. Oricum ar fi fost, anul 1933 a fost marcat de numeroase evenimente care au avut în prim plan mișcarea legionară și partidul său politic, Garda de Fier. Au început asasinatele și repercursiunile, iar Nae Ionescu a fost arestat în ianuarie 1934, după uciderea prim-ministrului I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, de către grupul rămas în istorie sub numele ”Nicadori”. A fost eliberat și absolvit de orice vină, două luni mai târziu.

Cu numai câțiva ani înainte, Nae Ionescu își manifestase fără rezerve admirația pentru creațiile unui tânăr scriitor evreu, Iosif Hechter, nimeni altul decât Mihai Sebastian. Ei bine, odată cu intrarea pe orbita antisemitismului legionar, Nae Ionescu a început să-și manifeste și nou dobândita intransigență antisemită, începând chiar cu discipolul și colegul său de redacție, Mihail Sebastian. ”Vremea toleranței a trecut” (p. 200), iar prefața umilitoare la cartea acestuia, De două mii de ani, era, de fapt, o condamnare definitivă a tot ceea ce reprezenta autorul, numindu-l, cu un evident ton ironic, după identitatea lui evreiască: Iosif Hechter. Toată această chestiune e pe larg descrisă în carte și îmi pare incredibilă.

Tot acum încep tot mai mulți să pună la îndoială originalitatea cursurilor universitare ale lui Nae Ionescu. Mihail Sebastian se alătură diverșilor intelectuali care semnalaseră suspecta asemănare a teoriilor profesorului cu cele ale unor gânditori în special de origine germană. ”Cine este, până la urmă, acest fantastic iluzionist al gândirii” se întreabă autoarea și mă întreb și eu.

În ton cu isteria nazistă, represaliile împotriva evreilor se intensifică în anul 1938, când guvernul Goga-Cuza ia severe măsuri antisemite. Nae Ionescu începe să fie considerat ideologul Gărzi de Fier, cu toate oscilațiile sale. Tocmai asta i-a adus o nouă arestare, ocazie cu care l-a reîntâlnit pe fostul lui student, Mircea Eliade. A fost eliberat după o declarație de desolidarizare de Garda de Fier. Apoi a fost iarăși arestat după un denunț. A fost eliberat în urma unei crize cardiace și s-a retras în casa Cellei Delavrancea și mai apoi în vila sa de la Băneasa. Veștile despre război începeau să ia amploare, iar Armand Călinescu a fost ucis de legionarii care doreau să răzbune moartea lui Zelea Codreanu. Pe acest fond, Nae Ionescu a fost dat afară de la Universitate.

Și a venit și  seara de martie, când aflat într-o vizită la sponsorul lui, Nicolae Malaxa, s-a întreținut cu ziaristul legionar Nicolae Terianu, bănuit că ar fi fost informator al poliției. Acesta i-a dat lui Nae Ionescu două țigări. În acea seară, a făcut un nou atac de cord și câteva zile mai târziu, pe 15 martie 1940, a murit având-o alături pe Cella. Suspiciuni cu privire la cauza morții sale au circulat mult timp. Nu împlinise 50 de ani. Deși  a trăit toți acești ani separat de soția lui, nu a divorțat niciodată. Băiatul cel mare, Radu Mircea a murit un an mai târziu pe front, iar Răzvan a devenit un medic celebru.

Am citit cu mult interes cartea, pentru că am vrut să știu ce e cu omul ăsta. Cel mai adesea, când citesc o biografie, mă atașez de personaje. Cel mai adesea!

”E singurul om care mi-a dat în viață sentimentul legendei” (p. 10)

6 gânduri despre „Seducătorul domn Nae”

  1. O recomand! Este foarte bine documentată, iar personajul e absolut incredibil. Mulțumesc pentru popas și pentru lectură! O zi faină! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s