Rezervația de oameni

Oamenii sunt copacii unei păduri numită lume” (p. 24)

Cu câteva luni în urmă își făcea planuri pentru lansarea ediției a doua a cărți Rezervația de oameni pe care o publicase la Iași, Editura Rotipo, 2019.  În august-septembrie  (ultima dată când l-am văzut) ne-am întâlnit întâmplător: eu ieșisem la plimbare cu cățelul, iar el străbătea aleea, fără grabă, purtându-și obișnuita geantă „profesorală” din piele maronie. S-a apropiat și am schimbat câteva cuvinte, mi-a mulțumit pentru un lucru minor, apoi mi-a împărtășit un secret – un mic fapt cotidian care-l umpluse de amărăciune. Altruist și profund dedicat culturii, prof. Ion Soare nu putea înțelege egoismul și lipsa de interes a celor care ar fi trebuit să-l susțină într-un demers generos. L-am apreciat deopotrivă pentru preocupările și pentru calitățile lui umane, de aceea simt nevoia să-i citesc aceste gânduri așternute pe hârtie … un semn târziu de prețuire. În plus, i-am citit studiile, dar niciodată nu i-am răsfoit vreo creație literară, de aceea sunt pregătită pentru o eventuală surpriză.

Acțiunea romanului „Rezervația de oameni” se întâmplă într-un oraș fictiv, Lacul Lupului, aflat la poalele pădurii Schitu. Și dintr-o dată, pentru mine, orașul nu mai e fictiv deloc. Îl cunosc prea bine. Deși nu se numește Schitu în realitate, de pe acel deal, în fiecare primăvară, vântul îmi aduce până în casă mirosul delicat de salcâm și de tei.

Ei bine, în roman, pădurea Schitu are un magnetism aparte, este locul unde misterul și neexplicabilul devin irezistibile. Cei care pășesc acolo trăiesc experiențe extrasenzoriale pe care nu le conștientizează pe deplin.
Cel care creează aparențele ispititoare este un profesor care se folosește de puterile supranaturale (și nu numai) pentru a atrage în măruntaiele pădurii, persoanele vizate. Odată căzute în plasă, acestea erau închise într-o incită subterană, în spatele unor pereți transparenți, unde, sub efectul hipnozei, se comportau bizar. Un singur lucru îi lega pe cei ținuți acolo: toți aveau pe conștiință păcate sau greșeli, fapte incorecte pe care nu ajunseseră să le regrete: un afacerist care odată ce atinsese succesul se transformare într-un tiran, devenise acum, sub influența hipnotizantă a profesorului, un filantrop altruist și empatic; un „savant” care își construise o carieră în administrație prin lingușiri, denunțuri calomnioase și înscenări josnice ; o femeie fatală care avea viața câtorva bărbați pe conștiință; un hoț evadat, leneș și cleptoman devenit, sub hipnoză, meșter popular; un politician corupt; un tânăr neobișnuit de frumos… dar cu el e o altă poveste.

Locul acela ascuns sub pădure era un fel de școală de reeducare, de  purgatoriu în care profesorul încerca să schimbe imperfecțiunile lumii. Nu prin bunătate, educație sau cultură (experimente pe care le considera eșuate), ci printr-o metodă pe care o descria ca fiind simplă: ” îi țin cât mai mult în starea în care ar trebui să fie, adică normal omenească, sperând că în inconștientul sau subconștientul lor se vor infiltra, cu timpul, sentimente, deprinderi și gânduri mai frumoase; și, în orice caz, durabile.” (p. 26) Numise acest centru Beneficenția, dar încă de la început avem sentimentul că, sub pretextul gestului nobil, profesorul ascunde un motiv deloc dezinteresat.

Spre pădure

Subiectul este incitant și e exploatat foarte bine până la un punct. În desfășurarea acțiunii se ghicește corectitudinea scriitorului și pedanteria didactică. Personajele sunt construite după tipologii precise. Fiecare gest sau trăsătură de caracter reprezintă un argument pentru situarea personajelor într-o categorie sau alta. Inițial, volumul a fost publicat în anul 1996, iar acest lucru este foarte evident.

Și-apoi este vorba despre o pădure pe care o cunosc, dar în care nu am avut niciodată curajul să pătrund singură. Nici chiar însoțită de cățelușă. E foarte aproape de centrul orașului, dar își păstrează un anume mister. În copilărie auzisem multe povești sinistre care s-ar fi petrecut acolo și evident, aproape toate erau doar povești. Dar într-adevăr pădurea are un farmec irezistibil!

3 gânduri despre „Rezervația de oameni”

  1. Interesanta povestea imaginata de acest autor, însa, comparatia din citat, „Oamenii sunt copacii unei păduri numită lume” mi se pare nejustificata, tinând cond de faptul ca nici un copac sau planta nu poate face rau omului normal, rational-sentimental. Daca asocia oamenii cu animalele domestice si cele salbatice, (carnivore) personal cred, ca povestea era mult mai plauzibila, luând în considerare dezechilibrul si decalajul din ce în ce mai mare, dintre numarul „fiarele” carnivore, pradatoare, devastatoare, si cel în scadere al septelului si mai cu seama al „turmelor de mioare”. 🙂
    O seara frumoasa, relaxanta, binecuvântata si o saptamâna plina de bucurie, pace si Lumina Divina, drag Suflet minunat imaginat !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Și eu m-am gândit la semnificației acestui citat. L-am asociat mai degrabă cu vorba românească „nu există pădure fără uscături”, care se referă, desigur, strict la oameni. Mulțumesc pentru vizită și pentru lectură! O zi minunată!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s