Evgheniții

Noi am știut să trăim fericirea acestei lumi, sfidând închipuirile ei” (p. 164)

Nu e prima dată când îmi exprim admirația pentru specialiștii din alte domenii care se remarcă și în literatură, transferându-și astfel cunoștințele într-un mod cât se poate de plăcut și de accesibil. Doamna Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoarea volumului Evgheniții, București, Humanitas, 2006, este doctor în istorie și civilizație și a obținut, iată, și validarea în literatură. A descris atât de credibil atmosfera bucureșteană a începutului de secol XIX, împotmolită între vechile deprinderi fanariote și tentația europeană, încât mi-a fost foarte ușor să vizualizez contextul romanului.  „Vin alte vremuri, iar dumneata de nu ți-ai dat încă ceacșiirii și barba jos, le vei da în curând, că modia aista și vijelia asta adusă dă crăime și dă boierii trimiși p-afară ne ia pă sus. Nu mai vor ce-a fost, ci ceea ce va fi. Și ce va fi, numa unu bunul Dumnezeu știe...” (p.121). Este evident efortul de documentare, dublat de o remarcabilă  fantezie literară. A reconstituit aspecte generale și particulare,  fără a părea că ne predă o lecție de istorie, ci, pur și simplu, creează o poveste plauzibilă din această perioadă pitorească, deopotrivă exotică și prăfuită, cu toate stridențele ei balcanice (de care nu sunt sigură că ne-am lepădat întru-totul). Dincolo de aspectele istorice, autoarea imprimă autenticitate textului și prin folosirea unui limbaj original și savuros, a unui vocabular tipic, reflectat în denumiri și în numele personajelor (cu rezonanțe istorice), și prin descrierea stilului de viață și al modului de gândire.

Acțiunea începe la finalul anului 1826, când ecourile revoluției de la 1821 nu se stinseseră încă: “vrei să spui c-a fost mai bine cu ceata de bezmetici a lu’ Tudor? N-a făcut dăcât să-l aducă iar pe turc în țară și să tulbure apele și-a murit ca prostu, trădat de propria armie. Niște hoți și niște tâlhari”. (p. 37) (ups, cât contrast e între această frază și lecția mea de istorie de la școală!). Finalul acțiunii romanului este foarte clar datat: anul 1827.

Istoric fiind, autoarea ne provoacă la o explorare a vechiului București: “o lume pestriță și amestecată, în care anteriul și ișlicul se amestecau cu umbreluța și evantaiul (cât de plastic a surprins confluența dintre abia apusa epocă fanariotă și timizii zori ai modernismului!), iar săracul se prosterna încă până la pământ în fața fiecărui slujbaș mai răsărit.”(p.34)

Autoarea ne descrie o societate “evghenită“ decadentă, care-și ascundea lipsa de educație și imoralitatea sub o stridentă și grosolană smăcuială. Preocupările intelectuale nu prea făceau parte din peisaj,  dovadă că rafturile bibliotecilor de azi nu se rup sub greutatea tomurilor scrise în acea perioadă. Cu excepția cărților religioase sau a textelor alcătuite pe baza tradiției bisericești sunt foarte puține lucrări autohtone tipărite până la 1829, când au apărut primele ziare în limba română (cu alfabet chirilic, desigur).  Boierii însă își manifestau superioritatea de clasă printr-un comportament lipsit de compasiune față de slujitori, țigani în cea mai mare parte. În general, îmi pare că moravurile și conduita morală sunt schițate în tușe mult prea groase. Dar poate chiar așa au fost acele vremuri! Cunoștințele mele de istorie sunt mai degrabă școlărești, așadar, lipsite de detalii care să-mi permită incursiuni intime în viața vechilor locuitori ai mahalalelor bucureștene. Și-apoi, acesta nu este un text istoric, ci un roman cu intrigă și deznodământ, la care se adaugă un fermecător “touch” istoric. Parcă anume pentru a echilibra descompunerea morală, autoarea introduce o poveste de dragoste de o delicatețe ireală. Dar atinsă și ea, la rândul ei, de imoralitate.

Prin autoritatea profesiei, autoarea ne facilitează accesul în Conacul Bălăcenilor, aflat între “mahalaua Colții și mahalaua Sărindar”, proprietatea lui Alecu Bălăceanu, un boier trecut de prima tinerețe, proaspăt căsătorit cu tânăra și visătoarea Catinca Filipescu. Cu un aer melancolic și detașat, fata se distingea prin frumusețe și preocupările intelectuale. Aspirațiilor ei sentimentale însă li se opuneau prozaicele treburi moșierești ale soțului. În timp ce evghenitul nostru se ocupa cu administrarea moșiilor, după practicile vremii, soția lui își proiecta povești romantice materializate într-o idilă cu tânărul și educatul Mihai Greceanu. Și așa ajungem și în conacul familiei Greceanu ridicat în mahalaua Radu-Vodă. Nu prezentarea celor două case ne atrage atenția, ci modul de organizare al gospodăriei, condiția oamenilor care se ocupau de întreținerea caselor, a curților și a grădinilor, raporturile sociale dintre aceștia și boieri și, mai ales, complicitatea dintre cele două categorii sociale.

Desigur că povestea de dragoste dintre Catinca și Mihai nu a trecut neobservată de ochii ipocriți, “ochi pe care nu-i vezi, dar îi bănuiești, te privesc cu trufie din fiece colț și apoi te categorisesc, judecând aspru orice gest al tău”. (p.23) Dragostea lor e reală, dar stigmatizată de societatea avidă de senzațional (oare ce s-a schimbat de atunci?). Seninătatea cu care își trăiesc sentimentele, departe de urgia pe care au declanșat-o, este înduioșătoare. Cei doi îndrăgostiți nu sunt contaminați de ipocrizia societății și continuă să creadă că și ceilalți vor accepta dragostea lor. E o iubire curată și sinceră, iar ei au curajul să-și trăiască fericirea: “Trebuie să fie o fericire numai a ta, trăită de tine, trebuie să curgă prin vinele tale și să ți se potrivească ție, nu alcuiva”. (pp. 83-84). Cu asta e ușor să ne câștige de partea lor. Sigur, nu au procedat corect, dar ce e corectitudinea? Cum poate fi ea stabilită? E mai degrabă fără greșeală drama pe care o declanșează orgoliile lăsate în urmă? E necesară? Nimeni nu se poate opune oprobriului și judecății fățarnice, dar cine are dreptul să arunce piatra? Ipocrizia, neputința, frustrarea, orbirea, prostia, setea de răzbunare, acestea ucid fără discernământ sub pretextul dreptății pe care și-o revendică. Alecu Bălăceanu pare să întruchipeze toate acestea. Nu este un om lipsit de sentimente, dar este incapabil să le recunoască și să li se supună. Se lasă condus de orgoliu și de gura lumii. Nu încearcă nicio clipă să înțeleagă situația, ci își caută aliați care să certifice “dreptatea” pedepsei hotărâte de el.

O adevărată voce a înțelepciunii, singura de altfel, este a țigăncii Stanca, slujnică în casa boierului Bălăceanu, pe care nu ezită să-l înfrunte chiar în fața întregului complet de judecată: “ Văd că doar evghenia dumitale contează și gura lumii, că orgoliul e mai mare decât viața unui om, că bârfele mahalalei sunt mai importante decât sufletul și inima unei copile, că v-ați aliat toți boierii bătrâni și proști să înfierați ceea ce și voi ați făcut în tinerețe. Aceeași bârfă care vă desparte și vă ucide azi a făcut același lucru la timpul vostru. Nici unul dintre voi nu are conștiința curată și-mpăcată. Nici unul dintre voi nu poate spune că n-a greșit niciodată și că acum e curat ca lacrima, capabil să osândească cu inima deschisă.” (pp. 155-156).

E o lectură agrementată cu umor de limbaj și de situație, iar drama completează tabloul acestor vremuri subordonate conveniențelor. Recomand!

evghenit sm [At: PR. DRAM. 9 / Pl: ~iți / E: ngr εὐγενής] (Grî) Nobil. (dexonline)

Trăiește clipa și bucură-te de fiecare minut, căci altul la fel nu va veni niciodată! Îmbată-te de iubire, păstrează fericirea cât poți de mult!” (p. 83)

8 gânduri despre „Evgheniții”

  1. Întotdeauna am admirat dăruirea autorilor contemporani pentru acest stil de scriere, arhaic.
    L-am întâlnit prima dată la regretata, Rodica Ojog Brașovean prin seria de romane avându-l ca protagonist pe logofătul Mihu.
    Cu siguranță merită savurat un asemenea roman.
    Mulțumim pentru recenzie!

    Apreciat de 1 persoană

  2. O recenzie geniala, magnifica, de o profunda si puternica impresie literara, prin care, am reusit pentru câteva minute, o clatorie imaginara spatio-temporala vie, într-o epoca obscura, tainica, putin cunoscuta si învatata în scoala, însa extrem de asemanatoare cu descrierile biblice ale Evanghelilor si Epistolele scrise la începuturile crestinismului. Merci infiniment !
    O duminica minunata, binecuvântata, alaturi de toti cei dragi, Suflet frumos !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Unele cărți au puterea de a ne transporta în spațiul și timpul lor. Aceasta este una dintre ele. Mulțumesc pentru apreciere și pentru lectură! O zi frumoasă și liniștită! 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s