Arhitectul parizian

Puțini erau cei care izbucneau în hohote de plâns sau se milogeau să le fie cruțată viața. Cei mai mulți erau resemnați și se purtau cu stoicism […]. Asemenea tuturor parizienilor, știau că moartea îi pândește pe toți și că poate sosi la orice oră din zi. Ce straniu că francezii înfruntau moartea cu demnitate, însă, cât trăiau, se turnau unii pe alții ca niște lichele”. (p. 93)

Imi închipui Parisul anului 1942 sufocat de fiorul nazist – o imagine neguroasă, lipsită de strălucirea și de ștaiful de până atunci. O imagine tristă (pe de-o parte) și rușinoasă (pe de alta) care, însă, ilustrează perfect o pagină terifiantă din istoria orașului, prezentată de Charles Belfoure dintr-o perspectivă inedită, în primul său roman, Arhitectul parizian, trad. Alexandru Maniu, București, Editura Litera, 2017. Fiind un arhitect autentic, Charles Belfoure aduce în roman detalii caracteristice profesiei, ceea ce face cu atât mai credibilă povestirea. Și foarte interesantă!  Îmi pare extraordinară această migrație ocazională spre literatură a unui specialist dintr-un domeniu diferit. Cu atât mai mult cu cât combinației dintre pasiunea profesională și talentul literar i se adaugă și o idee fabuloasă.

Arhitectul parizian este un volum pe care, din perspectiva subiectului, l-am parcurs cu amăreală, dar ca alcătuire literară este o mare și plăcută surpriză. E o lectură captivantă, presărată cu realități istorice și detalii specifice artei, cu personaje celebre din epocă și cu incursiuni în spiritul care a dominat mândra nație franceză deopotrivă oripilată și înfricoșată de gregaritatea fascistă. Autorul subliniază trăsăturile colaboraționismului guvernamental și economic, depersonalizat și aservit în timpul ocupației germane,  dar și ale celui privat, bazat pe convingeri mai vechi și motivat de ura rasială. Mai nou, și pe teamă! Ne prezintă, de asemenea,  ușurința cu care oamenii, aflați între spaimă și rușine, își trădau semenii : “cei mai mulți o făceau din ură sau din pură dușmănie. Mulți îi rugau pe nemți să păzească familiile creștine de clevetirile jidanilor sau să smulgă pe soțul cuiva din ispita unei ovreice. Și nu erau denunțați numai evreii. Francezii, mereu înfometați din cauza rațiilor, îi urau pe semenii lor care se hrăneau mai bine și, drept urmare, îi acuzau de uneltiri împotriva Reichului. Să fi fost un defect de caracter al întregii națiuni?”( p. 91).

Autorul construiește personajele după tipologii distincte, determinate de felul în care s-a raportat fiecare la condițiile impuse de regimul nazist.

Personajul principal, Lucien Bernard, este un arhitect tânăr care încearcă să supraviețuiască în Parisul ocupat de armata germană.  Era căsătorit cu Celeste, o căsătorie din care iubirea „se evaporase ca apa dintr-un bol.“ ( p. 77). Își alimenta însă romantismul alături de Adele, o frumoasa creatoare de modă, admiratoare a pedanteriei germane, antisemită și colaboraționistă (în acel sens!). Descoperim totodată caractere contrastate de ofițeri germani. Uniforma nu face decât să le amplifice trăsăturile de caracter și să le dea senzația puterii absolute.  

În ’42, Parisul era profund afectat de lipsuri de toate felurile, astfel că bunurile de strictă necesitate erau raționalizate. În aceste condiții, relația cu Adele nu putea fi menținută decât apelând la piața neagră. Fără un contract de muncă serios, pentru Lucien era din ce în ce mai greu. Pe acest fond, apare în viața lui Lucien un bogat industriaș francez, Auguste Manet, care atunci când mulți au decis să fugă și să-și abandoneze afacerile în mâinile nemților, el a ales să acționeze după principiul “ține-ți dușmanii aproape”, să rămână și să colaboreze cu armata germană. Acest fapt i-a adus, desigur, oprobriul public, dar poziția câștigată i-a oferit posibilitatea de a ajuta o mulțime de evrei să obțină actele necesare emigrării și să-i adăpostească în mici locașuri secrete.  Pentru realizarea acestor ascunzători, industriașul avea nevoie de ochiul format al unui arhitect. Lucien pare să fie omul perfect. Desigur, intrigat de propunerea de a proiecta o astfel de ascunzătoare, dar tentat de suma primită și de perspectiva de a contribui la construirea unei fabrici, Lucian a primit oferta. A evaluat situația și a concluzionat că, deși părea o sinucidere curată, dacă ar fi reușit să proiecteze un loc perfect, care să nu fie descoperit, nimeni nu ar fi putut vreodată să ajungă la el. Pe de altă parte, se gândea că nici Manet, afaceristul de succes, nu ar fi riscat inutil într-o astfel de operațiune.

 “Lucien nu era un erou, nici măcar un tip altruist, care să se ridice pentru drepturile asupriților.” (p. 23). Fusese crescut într-o atmosferă mai degrabă ostilă față de evrei și, deși nu împărtășea acea ostilitate, până atunci trecuse oarecum indiferent peste drama conaționalilor evrei.  Era conștient de nedreptățile și atrocitățile la care erau supuși atât evreii imigranți, cât și cei nativ francezi, dar considerase o nerozie să-și pună viața în primejdie pentru vreunul dintre ei. Nu împărtășea însă ura sau resentimentele celor care se manifestau în acest sens.

După primul contract, a urmat un altul, și-un altul…. fiecare cu asigurarea că va fi ultimul. Ascunzătorile proiectate de el erau perfecte, iar vestea că una dintre ele tocmai a salvat viața unei familii i-a trezit emoții pe care nu știa că le are. Asta l-a motivat să fie din ce în ce mai inventiv. Totuși, un episod tragic l-a marcat profund: două persoane au pierit într-una dintre ascunzătorile construite de el. Această imagine l-a tulburat profund. El, cel care nu fusese câtuși de puțin preocupat de soarta evreilor, nu mai putea acum ignora ura și bestialitatea cu care erau tratați acești oameni. „Pedeapsa pentru faptul de a fi evreu pe teritoriul Reichului friza barbaria. Erau vânați ca niște jivine sălbatice. Ba încă și mai dezgustător, făptașii nu erau niște sălbatici îmbrăcați în piei și lipsiți de educație, ci cetățenii unei nații renumite pentru cultura și inteligența ei, națiunea care-i dăduse pe Goethe și pe Beethoven.”(p. 171). Tot acest proces îl transformase pe Lucien. Și-a dat seama că nu pentru bani făcea asta, ci pentru că așa îi părea firesc. În plus, lașitatea francezilor îl umpluse de scârbă.

Pe lângă acestea, industriașul i-a oferit lui Lucien și alte proiecte de executat. Împreună cu armata germana, Lucien a proiectat niște obiective industriale. Se bucura acum de o oarecare notorietate în rândul germanilor și dezvoltase chiar și o prietenie cu un colonel, iar banii îi permiteau să aibă un alt stil de viață. Însă, soția sa, Celeste, îl considera un colaboraționist: “ești un fel de Faust al arhitecturii, care a făcut un pact cu Mefistofel. Ți-ai vândut sufletul diavolului ca să poți proiecta” (p. 159). Când a aflat și despre ascunzători, femeia s-a arătat îngrozită de posibilitatea ca nemții să descopere totul. Riscau ori să fie lichidați pentru ascunderea evreilor, ori, după război, Lucien putea fi condamnat pentru colaboraționism. “Așa o să ți-o iei din ambele direcții”. (p. 159)

Cartea prezintă o mulțime de drame casnice generate de imixtiunea fascistă grotească și totală în viețile parizienilor. Sunt drame zguduitoare și absolut inexplicabile pentru umanitate…. și pentru secolul XX. Tentația este de a judeca și de a cădea, astfel, în capcana urii. Ceea ce nu ne face nici mai înțelepți, nici mai drepți, nici mai buni. Dar războiul poate îmbrăca nuanțe nebănuite. Lucien descoperă printre atrocitățile lui compasiunea, prietenia, onoarea, iubirea.

E un roman incredibil, captivant și plin de suspans. Ți-e greu să-ți întrerupi lectura și să te întorci la insistenta noastră pandemie.

Recomand!

9 gânduri despre „Arhitectul parizian”

  1. O prezentare succinta si interesanta, tentanta si atractiva pentru cititorul pasionat de cunoasterea ororilor razboaielor, molimelor, foametei si lipsurilor, în care oamenii s împart în 3 categorii distincte, poate chiar 4 sau 5 din care ies în evidenta extremistii de dreapta sau de stânga, transformându-se de voie, de nevoie din fiinte rational-sentimentale, în fiare salbatice instinctuale actionând inconstient împotriva oricaror legi originale, normale, morale, traditionale, legale, sufletesti sau spirituale, singurele valori care ar conduce umanitatea spre evolutie si dezvoltare în toate dimensiunile si aspectele asumarii, constientizarii, responsabilitatii date de catre Dumnezeul Unic Creator AAAE, omului muritor, prin Fiul omului Hristos Isus, Singurul Salvator, Mântuitor si Mijlocitor între om si Dumnezeu. Merci pentru frumoasa prezentare !
    O seara si o saptamâna sublima, învesmântata în liniste sufleteasca & Lumina Divina, drag Suflet frumos !

    Apreciat de 1 persoană

    1. The war is so cruel! It’s hard to read about it, about the suffering it caused to both soldiers and civilians … This is a book that draws our attention once again to the danger we are exposed to if we replace the argument with force. Thank you for stopping by and reading! Have a wonderful day! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s