„Gluma”

nici o mișcare importantă, ce-și propune menirea de a transforma lumea, nu tolerează ironia, batjocura și bagatelizarea, deoarece astea alcătuiesc rugina care atacă și mănâncă totul.” (p. 340)

20200821_113354

Am detestat comunismul. Cu adevărat l-am detestat. Nu cunoșteam toate implicațiile, dar știam că ne separa familia în două. Câțiva dintre noi reușiseră să scape și ne trimiteau fotografii din locurile pe care le vizitau în vacanțe. Îmi amintesc că imaginile acelea mă făceau să visez la o lume pe care nu credeam că o voi vedea vreodată. Hârtia scrisorilor, cartonată și de calitate și mai tot timpul imprimată cu ornamente delicate, simboliza pentru mine opusul comunismului, bunăstarea, strălucirea și lipsa oricărei forme de îngrădire. Când, peste ani, am văzut Berlinul am trăit momentul atât de intens, aproape ca pe o răzbunare personală pe trecutul meu nedrept. Cum nu am niciun fel de chemare politică, literatura e cea care mă mai readuce câteodată în epoca pe care o doresc dispărută pentru totdeauna.

Cinica „Glumă comunistă a scriitorului ceh Milan Kundera, Humanitas, 2002, este o dovadă  că până și ironia era o problemă de stat, atent monitorizată. Mi-e greu să cred că toată lumea își pierduse cu totul simțul umorului, dar teama de a fi acuzat de neseriozitate și de aici, de a fi declarat dușman al poporului, era mult mai mare. Pentru cei de astăzi ar părea o utopie gen Orwell. Dar în romanul lui Kundera este vorba despre realitatea Cehoslovacă de dinaintea invaziei ruse din 1968. Comunismul… tot comunism.

Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvik”- acesta este stupidul text–glumă care a generat un șir de consecințe absurde pentru personajul nostru, Ludvik, un student de 20 de ani. Textul nu era altceva decât conținutul unei ilustrate pe care Ludvik i-o trimisese unei fete pe care o plăcea. Cu aceste cuvinte, băiatul a încercat să o rănească, invidios pe  entuziasmul cu care ea îi scria despre pregătirea socialistă la care participa, în timp ce el se perpelea de dorul ei. Ludvik avea o minte sclipitoare și un umor inteligent (atunci când era perceput ca atare). Însă tocmai acestă atitudine mucalită i-a provocat “primul naufragiu al existenței”. Era anul 1949. Trebuie spus că Ludvik îmbrățișase doctrina regimului și era chiar apreciat, dar cei care îl cunoșteau suspectau că în el “mai stăruiau anumite rămășițe ale individualismului.” (p. 38). Individualismul era o atitudine necorespunzătoare, considerată periculoasă de către regim, ca de altfel orice formă de abatere de la “turmă”. În ce consta individualismul lui Ludvik? Ei bine, era acuzat că zâmbește de parcă ar gândi ceva anume pentru el însuși. Așadar, textul ilustratei a alimentat suspiciunile de nesupunere față de regim și a devenit subiect de dezbatere în ședințele organizației studențești de partid. La început totul îi părea absurd, dar văzând amploarea pe care a luat-o această banală scrisoare a intuit pericolul și a încercat să lămurească lucrurile. “În forul meu interior nu încetam o clipă să mă conving de ridicolul întregii povești, dar, totodată[…], am început să văd cele trei fraze înșirate de mine pe cartea poștală ilustrată, cu ochii acelora care m-au anchetat. “ ( p. 61) A repetat la nesfârșit, în fața tuturor comisiilor politice care-l interogau, că aceasta a fost o simplă glumă, că acele cuvinte nu au semnificația de care era acuzat, că nu reprezentau nimic mai mult decât o chestiune de dispoziție momentană și că în niciun caz nu era troțkist. A realizat opacitatea celor care îl anchetau, dar era convins că prietenul lui, Pavel, care era șeful organizației de partid, va lua decizia corectă. Spre totala lui uimire, acesta a hotărât să fie exclus din partid și din facultate. Șocul verdictului dat de Pavel avea să-l urmărească toți anii care vor urma și va face din răzbunare un scop în viață. L-a bântuit mereu după aceea imaginea obsedantă a sălii pline în care toată lumea a ridicat mâna pentru “pierzania” lui. O autentică mascaradă comunistă!

Sentința a determinat un șir de evenimente care l-au aruncat pe Ludvik în bezna deznădejdii. Pentru că fusese dat afară din facultate a fost încorporat, iar din cauză că fusese expulzat din partid (ceea ce echivala cu o excomunicare) a fost trimis să facă armata la o cazarmă specială pentru dușmanii regimului, o adevărată Siberie. Uniforma îi era însemnată cu petlițe negre (un fel de epoleți, cred). Asta însemna că nu avea voie să folosească arme pe perioada instrucției militare și trebuia să lucreze în mină.

Treptat simțea cum sistemul îl transformă într-un obiect, iar pentru că nu reușea să se aclimatizeze cu noul statut a încercat să-și demonstreze nevinovăția. Toate încercările lui se loveau inevitabil de un zid. Experimenta starea de incertitudine și de neputință a celui metamorfozat brusc și trezit involuntar în afara făgașului vieții lui. Prima tendință, însingurarea, a fost rapid înlocuită cu legarea unor relații de prietenie cu ceilalți soldați. Așa a trecut primul an de armată. Apoi… a cunoscut-o pe Lucia. “Din seara aceea totul în mine s-a schimbat; mă simțeam din nou omul ocupat în forul meu interior; nu mai eram acea jalnică pustietate în care se fugăreau, învolburându-se (ca gunoaiele într-o odaie devastată), lamentările, reproșurile și acuzațiile; pe neașteptate, odaia forului meu lăuntric a fost dereticată și cineva începea să locuiască în ea.” (pp. 99-100)

Lucia părea o fată simplă, deosebit de modestă și sensibilă, dar ascundea o poveste de viață terifiantă, pe care el a aflat-o abia după 15 ani. Dragostea pentru ea devenise singura oază de lumină. Incapabil să-i înțeleagă temerile, Ludvik forțează lucrurile astfel încât Lucia, speriată, decide să dispară din viața lui. Disperat să o găsească, încropește un plan de a fugi câteva ore din mină, dar este descoperit. Face zece luni de închisoare, apoi își continuă armata încă un an și este nevoit să semneze un angajament că după terminarea stagiului militar va continua să lucreze încă trei ani în mină.

Kundera a ales să ne prezinte faptele de la distanța celor 15 ani care trecuseră de la momentul în care s-au petrecut. Îl redescoperim pe maturul Ludvik, devenit om de știință, care revine în orașul său natal, undeva în Moravia meridională.

Departe de a-i provoca vreun sentiment de nostalgie, privea locul  natal cu indiferență, ba chiar cu ură având în vedere scopul călătoriei. Printr-o împrejurare absolut întâmplătoare o cunoscuse pe Helena, soția colegului și prietenului său din facultate, Pavel, cel pe care el îl considera responsabil pentru nenorocirea lui. Șansa de a se răzbuna pe el apăruse din senin și nu dorea să o rateze. O seduce pe Helena și o urmează în satul lui natal acolo unde ea, în calitate de jurnalistă, participă la festivalul „Cavalcada regilor.” Planul de răzbunare este pus în aplicare. Helena este o victimă ușoară, dar victoria se dovedește a fi o hilaro-dezgustătoare înfrângere.

M-am întrebat de ce l-a adus autorul tocmai în orașul lui natal. Poate pentru a o reîntâlni pe Lucia și a realiza inutilitatea gestului său din armată. Sau pentru a înțelege acel „cum ar fi fost dacă”, descoperit în povestea de viață a prietenului său din copilărie, Jaroslav. Cei doi se îndepărtaseră după plecarea fiecăruia la studii. Jaroslav își urmase pasiunea pentru cultura muzicală populară din Cehia, Moravia și Slovenia. Autorul nu ratează ocazia de a ne ține un adevărat curs academic despre acest domeniu. Unul foarte interesant și plăcut!

Descoperim în Jaroslav o versiune a prieteniei autentice. Asistăm la o paralelă între viețile celor doi: una condiționată de o existență liniară, împărțită între familie și pasiunea pentru profesie, și cealaltă, prădată, distrusă, anulată. Dacă Jaroslav și-a ales cu înțelepciune traiectoria, făcând compromisuri doar de conjunctură, Ludvik, cândva adeptul teoriei potrivit căreia cei care privesc înapoi vor sfârși ca femeia lui Lot, era astăzi incapabil să se desprindă, să ierte și să uite, să construiască pe cioturile rămase și să meargă mai departe. Vechii prieteni, Jaroslav și Kostka, i-au arătat în felul lor că patima nu e o dovadă a inteligenței, ci a lipsei de înțelegere a resorturilor puse în mișcare de propriile alegeri.

Dumneata, Ludvik, nu ești în stare să ierți, fiindcă nu crezi în Dumnezeu. Mereu îți stăruie în minte ședința aceea plenară, în care toți, fără excepție, au ridicat mâna împotriva dumitale, aprobând astfel să ți se distrugă viața. Nu i-ai iertat niciodată pentru această atitudine. Nu numai ca persoane individuale. Erau acolo în jur de o sută, un număr ce poate deveni un  fel de micro-model de umanitate. Dumneata n-ai iertat niciodată umanitatea. De atunci, din ziua aceea, dumneata ți-ai pierdut încrederea în omenire și-i urăști pe oameni în totalitatea lor. Chiar dacă eu, unul, pot să te înțeleg,  asta nu schimbă cu nimic faptul că o asemenea ură, generalizată, împotriva oamenilor e cumplită, înspăimântătoare și păcătoasă. Această ură e blestemul dumitale: căci a trăi într-o lume în care nu există pentru nimeni iertare, în care răscumpărarea e refuzată tuturor, e ca și când ai trăi în iad. Dumneata, Ludvik, trăiești în iad și eu te compătimesc.” (pp. 331-332)

Finalul cărții regăsește toate personajele într-o adevărată Noapte a Valpurgiei faustiană pe fundalul zgomotos al Cavalcadei regilor. Acesta este momentul în care, departe de a se încheia așa cum ne-am aștepta, personajele găsesc răspunsuri neașteptate la zbuciumul cu care s-au confruntat. Câte feluri de prietenie există? Ce formă poate lua o mână întinsă? Mai are dorința de răzbunare atâta justificare încât să nu devină un obiectiv ridicol?

Cele șapte capitole sunt povestite rând pe rând de patru personaje, din perspectiva fiecăruia, fără a întrerupe firul logic al romanului. Suntem astfel martorii unor întâmplări povestite din mai multe perspective. Stilul este rafinat, cu incursiuni filosofice și fraze construite exemplar.  Am remarcat felul în care autorul schimbă adesea  ordinea cuvintelor în propoziție, iar toate aceste inversiuni creează efecte stilistice deosebite. Nu-mi vine să cred că aceasta carte, publicată în 1967 a trecut de cenzura comunistă cehoslovacă!

11 gânduri despre „„Gluma””

  1. E foarte interesant cum a reușit autorul să ne prezinte asta fără a face nicio referire directă: a etapizat viața personajului Ludvik conform situației generale. În ’48 era un tânăr comunist etuziast , în ’49 a fost prins în valul de represiune, iar în ’67 e un strălucit om de știință.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Superba recenzie ! Felicitari ! Am lecturat-o a doua ora, regasindu-ma într-o buna parte din aspectele descrise, iar amintirile extremelor prin care am trecut, sper sa-mi fie în continuare pavaza si scut, în vremurile ce se arata la orizonturile rosii, cu mult mai obscure si fierbinti, decât cele pe care unii dintre noi le-am parcurs în vechiul regim socialist.
    Un sfârsit de saptamana binecuvântat, cu pace, bucurii si fericire deplina, drag Suflet minunat !

    Apreciat de 1 persoană

  3. Sper să avem înțelepciunea de a nu mai ajunge acolo. Lumea tinde să uite lucrurile mai puțin plăcute, de aceea e bine să ne mai amintim din când în când. Mulțumesc! Weekend minunat! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s