Căutător de pete’n soare

“Sentimentele au nevoie de clime egale” (p. 82)20200430_125322

Cred că aceste câteva cuvinte sunt cheia romanului „Firu’n patru” de Eugen Lovinescu, tipărit la Editura Națională-Ciornei S.A., în 1932-1933? (nu am identificat cu siguranță anul). Simt nevoia să mă desprind de distopia în care ne aflăm și să-mi urmez chemările paseiste, iar acest roman a picat la momentul potrivit.

Prima întâlnire cu Eugen Lovinescu a fost prin intermediul Istoriei civilizației române moderne, cu ani în urmă, la cursul meu preferat, de cultură și civilizație. Îmi scosesem într-un caiet studențesc ideile din cele trei volume, scrisesem titlul fiecărui capitol cu roșu, iar citatele, cu verde. Alături de acestea trecusem tot felul de impresii personale și, mai ales, liste cu cărți de citit. În comparație cu alte studii sau lucrări de sinteză, volumele lui Lovinescu îmi păreau lipsite de rigiditate, accesibile, chiar captivante. Cu toate acestea, mi-l închipuiam pe criticul literar ca fiind o persoană distantă, un gânditor absorbit în cercetările sale, lipsit de orice preocupare măruntă. (Pe vremea aceea încă mai consideram oamenii în contururi precise!) De aceea, atunci când am început să citesc romanul Firu’n patru, surpriza a fost uriașă.

Copertele volumului, cartonate și îmbrăcate într-o imitație de piele maronie, filele aproape arămii și mirosul dulceag (despre care se spune că e asemănător cu cel al migdalelor) mă duc cu gândul la minunata epocă interbelică. Dintr-o mică cercetare aflu că acesta este cel de-al doilea roman din ciclul Bizu, scris de Eugen Lovinescu, dar constat că poate fi citit separat.

În binecunoscutul stil memorialistic, Lovinescu reproduce scrisoarea primită de narator de la agronomul pepinierii Rădășeni-Fălticeni, domnul Anton Klentze, zis și Clenciu, personajul Bizu. Acesta, la două luni de la apariția romanului care-i purta numele, și-a manifestat regretul că a împărtășit autorului „povestea propriului destin” și că acesta a găsit de cuviință să o publice sub formă de roman, fără măcar a-i cere acordul.

Povestitorul merge la Suceava, revine la locul „crimei” cum s-ar spune, unde „buna credință înșelată a omului mă așteaptă în cadrul ostil al naturii jilave și putrede.„(p. 16) Totuși, revederea nu a fost cuprinsă de amărăciune și nici de „constrângerea impusă de remușcare„, deoarece Clenciu (Bizu) l-a rugat încă din prima clipă să uite de scrisoarea plină de reproșuri, trimisă cu un an în urmă. I-a înșirat însă toate neplăcerile pe care i le-a produs volumul prin micile inexactități, coincidențele de nume și libertățile pe care și le-a luat autorul în procesul de scriere a cărții. I-a descris cum textul a afectat liniștea provincială, cum era să fie purtat prin tribunale de către rabinul târgului și cum o doamnă din societatea locală a fost nevoită să se mute în alt oraș. În același timp, cu o vehemență politicoasă, i-a dat de înțeles autorului că acea experiență nu trebuie să se mai repete.

După această introducere, naratorul ne poartă în trecut, într-un august fierbinte de dinainte de război, când, pe peronul Gării de Nord din București, a coborât însuși personajul nostru agronom, proaspăt întors în țară după opt ani de studii prin străinătate. Cum nu-l trăgea inima să se apuce de muncă, abia spre sfârșitul toamnei a început să lucreze la Institutul de Chimie Agricolă. Acolo a cunoscut-o pe Diana Serea, doctor în chimie agricolă. S-a îndrăgostit de ea și, dintr-o dată,  devenim martorii unor sentimente exprimate într-un mod de-a dreptul bizar (ca să nu spun, agresiv). Printr-o măiestrie desăvârșită, autorul ne face să simțim fiorul care îl străbate pe Bizu atunci când vede mantoul Dianei peste paltonul lui atârnat în cuier … imagine cât o poveste. Totuși, dacă atunci când fata e de față, Bizu manifestă o totală nepăsare, atunci când nu e lângă ea, concepe adevărate scenarii de cucerire, planifică întâlniri „întâmplătoare”, face încercări telepatice…

Orice mică speranță se dovedește a fi doar o iluzie. Fata părea că nu e interesantă de sentimentele lui. Ajunsese chiar să o disprețuiască pentru lipsa ei de sensibilitate și pentru incapacitatea de a-i intui monologul lui interior. „Pe măsura ei, îi judecase și dorința lui, bagatelizând-o; femeile reduc astfel totul la propriile lor proporții, închid marea într-un pahar cu apă” (p. 82). Nu misoginismul mă deranjează, ci infatuarea. Se considera singurul capabil de anumite trăiri și își transforma lașitatea (sau timiditatea) într-o chestiune de mare inteligență.

Deși părea că disprețul e doar arma spre eliberare, bărbatul dezvoltase o obsesie pentru fată și interpreta comportamentul ei senin ca pe o umilință adusă „uraganului lui interior„. Când, în sfârșit, și-a învins timiditatea și a așteptat-o pe Diana la ieșirea din institut, în loc să se bucure de mărturisirea fetei că e încântată de întâlnire, acesta a început o tiradă de reproșuri. Orgoliul lui rănit de propriile scenarii imaginate și nematerializate s-a dezlănțuit într-un șir de replici convulsive, ironice și sarcastice. Pur și simplu își transfera vina asupra fetei, pe care nici măcar nu o asculta. Incapacitatea de a asimila cuvintele fetei și reproșurile aruncate fără noimă mă duc cu gândul la o mare disfuncționalitate socială. Omul acesta era condus de orgoliu și de infatuare, cele care îi anulau orice alte calități de care l-aș fi putut suspecta: inteligență, educație, umor. Mă rog, la ce bun toate astea când, pus în fața unei situații de viață acționezi precum văcarul satului?

La următoarea întâlnire, bărbatul a venit cu o teorie aproape hamletiană : „Te doresc, când nu te văd, și nu te doresc de îndată ce te văd.[…]. Prezența dumitale îmi servește să te anulez în conștiința mea. E de ajuns să fii de față obiectiv, pentru a deveni absentă subiectiv. Și contrariu. ” (pp. 117-118). Mai mult, până la finalul conversației, bărbatul se schimbă la 180 de grade și îi mărturisește întreaga obsesie de care era posedat. Dar și asta îl nemulțumește. I se părea că nu văzuse cine știe ce entuziasm pe chipul fetei, atunci când el i se confesase. „Amorul propriu” al bărbatului avusese de suferit deoarece era de la sine înțeles că orice gest sau trăire a lui erau supreme, iar asta ar fi trebuit să o copleșească pe Diana.

Comportamentul lui nefiresc în preajma Dianei a continuat și când aceasta l-a invitat la o plimbare. Inițial a acceptat, dar apoi a sunat-o să-i spună cu nu va merge la întâlnire, deoarece i s-a părut că invitația nu a fost sinceră. I-a scris o frumoasă scrisoare, dar în loc să i-o trimită, i-a rupt-o în față. Altădată, i-a oferit o carte, iar faptul că fata nu a început să o citească nici după câteva săptămâni i s-a părut a fi un afront direct și i-a cerut socoteală. Considera că Diana ar fi avut datoria să valorizeze gestul lui, mai ales că acesta se petrecuse cu ocazia „primei lor întâlniri întâmplătoare[…],dată importantă în destinul vieții lui, vrednică de a fi comemorată printr’un semn vizibil. „(p. 142).

Însă, dincolo de comportamentul cu totul mârlănesc, fata a întrezărit profunzimea sentimentelor care-l frământau. A păstrat un ton glumeț, pe care el l-a interpretat ca fiind nepăsare și indiferență față de persoana lui. Conștientă de lipsa de conținut a teoriilor lui bombastice, fata îl sfătuiește: „Explorarea ultravioletului și a infraroșului nu trebuie să te împiedice de la perceperea violetului și a roșului.” (p. 159) Bineînțeles, el a luat și aceste cuvinte tot ca pe o ofensă. Răstălmăcea orice și despica firul în patru. Îl exaspera faptul că Diana uita adesea părți din discuțiile lor (pe care el le putea reproduce cu exactitate), că ea hotăra să facă ceva și apoi tot ea se răzgândea…. Când Diana i-a spus că pleacă cu familia la Constanța, el a ajuns acolo înaintea ei. Deși ea nu știa nimic, atunci când a întâlnit-o, i-a reproșat că nu l-a zărit în holul hotelului, după ce o așteptase două ore. Mai târziu, i-a trimis un ghiveci de flori fără să se semneze pe felicitare, de unde a izbucnit o întreagă dramă. Înainte de a pleca pentru două săptămâni, i-a cerut fetei o fotografie – nou prilej de susceptibilitate și reproșuri. A rugat-o să-i scrie, dar când a primit scrisoarea, abia dacă a mai vrut să o citească, deoarece îl deranjau literele mult prea ornate, care i se părea că umpleau inutil spațiul. Incredibil!

Cu timpul, această permanentă agresivitate, a obosit-o pe Diana și i-a spus că, deși îi admiră calitățile, îl găsește “incoerent, bănuitor până la obsesie, căutător de pete’n  soare, despicător al firului în patru” (p. 218)

Dacă nu l-aș suspecta că e îndrăgostit, ceea ce îi justifică oarecum comportamentul prostesc, aș crede că ori e un grandoman ridicol, ori că suferă de vreo formă de schizofrenie. Dar recunosc, mi-e și milă în același timp de „zbuciumul incurabil al omului„. Personajul nu este, în sine, unul negativ. Deși e respingător de chichiricios, pe undeva, te înduioșează infantilismul lui. De fapt, toată această revoltă verbală a lui, vine din incapacitatea de a înțelege lipsa de sentimente a fetei. Pentru el, trăirile erau cele care îi dictau acțiunile și nu putea pricepe cum cineva poate rămâne indiferent. Găsesc însă că această chițibușăreală nu e cauzată exclusiv de starea lui îndrăgostit. E felul lui de a fi. Astfel se explică și scrisoarea de reproșuri de la începutul volumului.

Finalul este previzibil, dar forța romanului nu în el constă. Autorul construiește atât de bine personajul Bizu! Mai mult, Lovinescu este și un maestru al descrierilor. Fiecare secvență este parcă o pictură, iar el – criticul, desigur – descrie cu un profund simț poetic fiecare colțișor, personaj sau gest.

Romanul nu e lipsit nici de umor –  asigurat de Lică Scumpu, vărul lui Bizu,  întruchiparea emfazei și a superficialității. Caricatura unui politician interbelic! De asemenea, textul are o surprinzătoare încărcătură senzuală adusă, și de această dată, tot prin intermediul unui un personaj secundar: senzuala și dezinvolta Roza Stahl, Herșcoici, o pătimașă antisemită, dar evreică la origine. Aceste două personaje creionează un decor de pamflet pe fundal, o imagine blurată a societății bucureștene interbelice.

Și apoi, textul este savuros prin  mulțimea figurilor de stil, unele deja clasicizate: “cu sufletul căzut în ghete”, “se potrivea ca sâmburele în piersică”, “a căuta pete în soare”…

5 gânduri despre „Căutător de pete’n soare”

  1. Este interesant de observat cum un critic literar se poate pune în postura de scriitor de romane, adică să devină tocmai subiect de critică. Eugen Lovinescu la fel ca și George Călinescu, cu a sa Enigmă a Otiliei, intră în cadrul select al criticilor literari care au făcut carieră și în beletristică. Mă întreb, oare un romancier poate devenii critic literar așa cum un critic literar poate devenii romancier? Pe de altă parte, volumul tău este unul de colecție. O carte așa de veche, te poartă în universul ei nu numai prin intermediul cuvintelor, ci și prin intermediul simțurilor de miros și pipăit. Astfel, orice carte peste care a trecut povara anilor, este ca un vin bun, te va delecta mai târziu și în altă manieră decât a făcut-o prima dată. Dulcele miros de carte veche și anticariat…

    Apreciat de 1 persoană

  2. Dualitatea critic literar/romancier pare să-l prindă pe Lovinescu. Mă gândesc că, la el mai mult decât la alții, dacă îi citești romanele, cu greu ți-l poți imagina critic literar, după cum, studiindu-i „criticele” nu ai spune că e și romancier. Se pare însă că una nu o exclude pe cealaltă. Și mai mult, pot să spun că romanul ăsta este unua dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultimul timp
    Și ortografia și limbajul epocii sunt interesante: otel e hotel, marția (marțea), sensație, nezăria (năzărea), tae (taie), îndoeli, doriam (doream)…
    Mulțumesc! 🙂

    Apreciază

  3. Nici eu nu mai citisem vreun roman scris de el. Aceasta pur și simplu m-a cucerit. Iți mulțumesc pentru vizită și pentru cuvintele frumoase! O zi minunată! ❤️

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s